Există la români o vorbă: ”cine se frige-n ciorbă, suflă și-n iaurt”. Nu cred că există și la catalani, ei oricum nu prea au ciorbe. Eventual ar putea să sufle-n paella, căci fructele de mare în general nu se consumă prea fierbinți. Mai e vorbă pe la noi, cum că după ce ai dat cu capul de pragul de sus ai mare grijă data viitoare când treci pe-acolo. Pe asta s-ar putea s-o aibă, dar nu s-a văzut. Barcelona a dat cu capul în pragul de pe ”Parc des Princes”, a avut ulterior nevoie de un fir epic, condimentat cu ceva greșeli de arbitraj și o tactică păguboasă a adversarului, pentru a nu părăsi Champions League încă din ”optimi”. Se presupunea că nu va mai repeta aceleași greșeli încă o dată, că va avea mare grijă pe unde și cum pășește astfel încât ceea ce a pățit la Paris să nu se mai întâmple și la Torino. Dar n-a fost deloc așa. Chit că au existat unele diferențe față de prestația din turul cu PSG, finalul a fost cam același. 2-0 la pauză, ca și la Paris, și un alt eșec usturător, care readuce semnele de întrebare apărute atunci în dreptul grupării catalane, dar le transformă în semne de exclamare. Ceva nu e în regulă la Barcelona și se vede treaba că Parisul n-a fost chiar un accident. Citeste mai mult …
De când Johan Cruyff a luat în stăpânire cu puteri depline filozofia de joc a Barcelonei, așezarea de tip 4-3-3 a catalanilor a devenit un soi de lege organică, aprobată de parlamentul din tribunele de pe ”Camp Nou” și promulgată de fiecare antrenor ce s-a așezat pe banca tehnică în ultimii 20 de ani. Au mai fost unii, vezi Van Gaal, care au încercat anumite ordonanțe de urgență, dispărute la presiunea populară, căci în prima perioadă a olandezului nu înțelegea nimeni acel sistem 3-3-3-1 pe care-l propunea, cu un tip numit Winston Bogarde ca fundaș central stâng, pe lângă care Jeremy Mathieu e pur și simplu un geniu. Mai apoi Guardiola încerca tot felul de nebunii, dar la el erau acceptate fără manifestații populare, fiindcă lumea știa că mai devreme sau mai târziu tot la 4-3-3-ul mentorului său se va întoarce. Luis Enrique se alătură și el grupului de antrenor care încearcă o schimbare a desenului tactic, doar că primele reacții, în ciuda victoriei de pe ”Calderon”, nu prea sunt pozitive. Citeste mai mult …
Confruntările dintre Real Madrid și FC Barcelona au devenit, cel puțin în acest secol, repere extrem de importante pentru orice iubitor al fotbalului. În fiecare vară este așteptată cu sufletul la gură ziua tragerii la sorți a etapelor pentru a se afla când vor fi cele două episoade din ”El Clasico”, iar posibilitatea ca rivalele să se mai afle față în față în diverse alte competiții conexe Primerei Division devine un bonus extrem de apetisant. Pentru cei în cauză, pentru Barcelona și Real Madrid așadar, duelul face parte din categoria partidelor ce nu trebuie sub nicio formă pierdute, ce trebuie pregătite la detaliu, ce pot salva sau ruina un sezon. Citeste mai mult …
Marți a fost o zi specială. Așa cum am anticipat, Bayern-Wolfsburg a oferit șocul zilei, isprava lui Robert Lewandowski, care a marcat de 5 ori în 9 minute, iar Bayern a întors un rezultat ce-i era potrivnic la pauză, cîștigînd în cele din urmă cu 5-1. Și azi lista meciurilor e cuprinzătoare. Capul de afiș pare confruntarea de pe ”San Mames”, dintre Bilbao și Real Madrid, dar nici confruntarea Celta-Barcelona nu-i lipsită de interes, la fel cum sînt foarte multe dueluri intersante în etapa intermediară de Serie A. Să nu uităm, desigur, de derbyul dintre Arsenal și Tottenham, din Cupa Ligii. Citeste mai mult …
Exact un an a trecut de la ultima vizită a Barcelonei pe ”Etihad”, dar nimic nu s-a schimbat în comportamentul lui Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian continuă să aibă un ciudat complex de inferioritate în fața catalanilor. Pare un student cuprins de emoții în fața unui profesor care-l terorizează psihic. Studentul e bine pregătit, învață, e pasionat, rezultatele la alte examene sînt chiar bune, dar cînd are examen cu acel profesor anxietatea îl doboară, îi paralizează simțurile, îi șterge din memorie tot ce pregătise. Manuel Pellegrini nu e un antrenor slab. N-are cum să fie. A demonstrat-o la Villarreal, la Malaga, inclusiv la Real Madrid, deși acel sezon a fost traumatizant pentru el, căci a fost supus unui tir mediatic barbar, plecat chiar din biroul lui Florentino Perez, care nu l-a vrut, l-a numit pentru că l-au refuzat alții, a regretat din primul moment decizia, iar cînd a fost sigur că l-a convins pe Mourinho (doar nu e cineva care să creadă că Mourinho a acceptat oferta Madridului imediat după ce cîștigase Liga cu Inter) i-a făcut, cu mijloacele specifice de care dispune, viața un calvar. Inclusiv la City, Pellegrini și-a arătat valoarea. Titlul în primul an, cu cadou de la Gerrard sau de la Mourinho, contează mai puțin, nu e chiar atît de simplu de obținut.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Și totuși, atunci cînd întîlnește Barcelona, Pellegrini parcă uită tot ce știe. Și, mai ales, atunci cînd întîlnește Barcelona lui Messi. Am citit undeva, în timpul meciului de pe ”Etihad”, o părere interesantă apropo de Pellegrini, dar și de Wenger. Anume că cei doi, foarte buni antrenori de altfel, nu au nici o șansă, indiferent la ce echipă ar antrena, atunci cînd îl au în față pe Messi. Mulți poate că nu vor fi de acord cu asta, destui cu siguranță că da, există însă certitudinea rezultatelor anterioare și mai ales a felului în care au reacționat Pellegrini și Wenger în duelurile ce au urmat unor eșecuri. Mai degrabă cum n-au reacționat.
Subiectul e Pellegrini, Wenger cu altă ocazie. Anul trecut, pierzînd pe ”Etihad”, Pellegrini s-a repezit să dea vina pe arbitru. Mulți au crezut că a fost o strategie, dar că omul și-a învățat lecția. Se pare că nu. E absolut bizar felul în care a gîndit el acest meci tur cu Barcelona. Spre deosebire de anul trecut, Barcelona de azi are o partitură mai ușor de descifrat. Anul trecut încă exista inerția Guardiola + Tito Vilanova (în fond, același concept), iar Tata Martino n-a schimbat prea mult. Asta i s-a și reproșat, de altfel. Paradoxal, după demonstrația de la Manchester de anul trecut, Tata Martino aproape că-și cîștigase prelungirea contractului. Spre deosebire de predecesorii săi, Luis Enrique nu mai e atît de dependent de mijlocași. Guardiola era obsedat de asta, e și acum la Bayern, renunța la atacanți în favoarea mijlocașilor, pentru a asigura fluiditatea necesară jocului de pase, dar cîteodată și la fundași, vezi cazul Mascherano, în favoarea mijlocașilor. Luis Enrique nu pare dispus să varieze registrul, lucrurile la el par clare, cei trei din față sînt de neatins ca și concept, eventual se mai schimbă numele. Asta pare simplu de contracarat, e însă nevoie de idei clare. Dar și-așa, doar pare simplu, căci intervine efectul Messi.
Revenind, City putea să încerce să joace ca Malaga. Sau ca Real Sociedad. Baricade, autobază, cum vreți să-i spuneți, plus așteptarea unui moment prielnic. Putea, teoretic, practic n-aveam cum. City nu e Malaga, e totuși campioana Angliei, iar criticile la care a fost supus Brendan Rodgers după lipsa de curaj pe care Liverpool a arătat-o cu Real Madrid au fost vehemente. Și atunci, ce-i de făcut? Logic ar fi să încerci să joci contra Barcelonei dacă nu ca Real Madrid, căci nu prea ai jucători să faci asta, dacă nu ca Atletico Madrid, căci nu prea ai disciplină ca să faci asta, măcar ca Villarreal, în meciul de campionat. Asta în condițiile în care City nu are o idee de joc clară, bine structurată, bine definită, cu care să-și subordoneze adversarul sau măcar să încerce. Villarreal a pus probleme reale Barcelonei în acel meci de campionat, a pierdut cu 3-2 dar putea foarte bine să și cîștige. E doar o idee.
Mă așteptam ca Pellegrini să populeze mai mult centrul terenului. În loc de asta, l-a trimis doar pe Fernando, căruia i l-a alăturat pe Milner, nu pe Fernandinho. Mă așteptam, am și scris asta pe facebook înainte de meci, să joace Navas, pe partea lui Jordi Alba. L-ar fi ținut ocupat pe Jordi Alba, în condițiile în care Neymar se apară destul de puțin și dezorganizat. În orice caz, cu Navas acolo, Jordi Alba n-ar fi fost atît de liniștit. Mă așteptam ca Pellegrini să încerce să mute jocul undeva în spatele lui Dani Alves, punctul cel mai vulnerabil al apărării Barcelonei. David Silva a stat mai mult în centru, deși eu cred că spre stînga putea face ravagii, eventual în asociere cu Kun Aguero, asta dacă tot ai ținut cu tot dinadinsul să începi cu Dzeko. Cred, și cu asta închei, că un triunghi la mijloc Milner-Fernando-Fernandinho i-ar fi creat mari probleme lui Busquets și mai cred că mult mai util pentru Pellegrini era modulul pe care-l utiliza la Malaga, un 4-4-1-1, cu Silva în rolul lui Isco, orientat spre stînga, și cu Aguero pe fundașii centrali ai Barcelonei, avînd sprijinul lui Navas în dreapta.
Pellegrini a gîndit altceva. Un soi de pressing avansat, dar sub nici o formă agresiv și nici foarte disciplinat. Rezultatul a fost că a lungit echipa și a permis Barcelonei să paseze cu maximă lejeritate. Nepresat de nimeni, căci atunci cînd a fost presat a greșit de cîteva ori și încă în zone delicate, Busquets a dat o sumedenie de pase între linii și a căutat el însuși să ofere unghiuri de pasare colegilor săi. Acest 1-2 rezultat final al primei manșe e un premiu aproape nesperat pentru Pellegrini și ai săi, care-i ține în viață și le oferă ceva oportunități pentru retur.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Barcelona n-a fost perfectă. Paradoxal, a cîștigat un meci în care Messi n-a dat gol, n-a dat nici pasă de gol și a ratat și un penalty. Însă Messi între minutele 15 și 45 a fost uriaș. Îmi aduc aminte de o părere a lui Xavi, care s-a amuzat de cei care cred că Messi în Premier League ar fi doar o umbră. ”Messi în Anglia ar fi chiar mai bun decît în Spania”, e părerea lui Xavi, iar realitatea meciurilor jucate de Messi cu echipe britanice a demonstrat-o. Eu aș fi curios să aflu părerea lui Xavi în raport cu Serie A, de exemplu. Messi l-a terorizat în mod barbar pe Clichy, totuși un fundaș cu experiență, care a avut o singură dată curajul să-l atace mai viguros și să nu-l lase să preia. La faza golului marcat de Aguero. În rest, Messi, departe de careul lui Hart, a jucat un meci extrem de sobru, de serios, inclusiv cu destule mingi recuperate.
Nu mi-a plăcut Luis Enrique la schimbarea lui Rakitic cu Mathieu. Schimbare de antrenor temător, într-un moment în care City se arăta periculoasă. O făcea însă dintr-un soi de disperare amestecată cu resemnarea, probabil că la pauză, știind că nu mai au ce pierde, jucătorii au ieșit hotărîți să riște totul, un soi de ”ori la bal, ori la spital”. Luis Enrique s-a speriat, aș paria că Guardiola n-ar fi reacționat așa. Mathieu în apărare și Mascherano la mijloc a însemnat o renunțare la principiile din prima repriză. Noroc cu Clichy, care s-a autoeliminat stupid, căci altfel, din acel exces de adrenalină dat de golul lui Kun, City chiar putea egala o Barcelona care nu mai putea construi la fel de coerent. Cred că era momentul lui Xavi la mijloc, era momentul unui ”profesor” care să ordoneze lucrurile. Xavi la mijloc, Pedro în locul unui Neymar din nou discret, plus Messi mutat din bandă în zonă centrală, pe vechea lui poziție, de 9 fals, era o schimbare de atitudine care poate ar fi dictat sentința încă din tur.
Așa, acest 1-2, nu e un scor imposibil de întors. Prin stilul său de joc, prin stilul antrenorului, prin slăbiciunile evidente pe care le are, Barcelona e echipa care poate pierde o calificare, pe teren propriu, pe mîna ei. În minutul 45, City era eliminată. În minutul 90, cînd Messi se pregătea să bată penlty-ul, de asemenea. Acum, nu mai e, iar o deschidere de scor pe ”Camp Nou” i-ar aduce opțiuni nesperate. Dar de aceea e frumos fotbalul, căci granița între situații e foarte subțire.
P.S.
Două vorbe despre Suarez. Ar fi nedrept să nu amintim de jocul său. În prima repriză a fost colosal. În a doua n-a prea existat, dar și pentru că Barcelona, obligată oarecum de reacția celor de la City, dar și ușor autosuficientă, n-a mai forțat. Pe comentariu am spus că cei de la Barcelona ar trebui să îmbutelieze niște aer de Liverpool și să-i mai dea din cînd în cînd lui Suarez să-l respire. Ca orice marcator, și Suarez are nevoie de goluri, pentru ca starea sa de spirit să fie bună. Ceea ce face Suarez în teren are multă legătură cu jocul lui Messi, îl ajută enorm, dar un golgeter trăiește cu numele scris pe tabela de marcaj, nu din spațiile pe care le crează. Dacă Messi era inspirat și la fel de prietenos și-l lăsa pe Suarez să bată penalty-ul, acum incertitudinea față de meciul retur ar fi fost la cote minime.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În 1998, în ziua finalei Mondialului francez, ”L`Equipe” ieșea cu un titlu care mie mi-a placut mult atunci: ”Les Bleus sans Blanc”. Era un joc de cuvinte, dincolo de traducerea inițială, blanc – alb, ”naționala” Franței se vedea obligată să joace cel mai important meci al istoriei sale fără căpitanul Laurent Blanc. Și fără acel ritual de la începutul meciurilor, aducător de noroc se spunea atunci, cu Blanc pupîndu-l pe frunte (sau pe chelie, mai degrabă) pe portarul Fabien Barthez. Un soi de talisman dacă vreți (norocos evident, căci talisman ghinionist au văzut doar cei care scriu știrile pe la anumite posturi și folosesc acest pleonasm de manual, talisman norocos), Blanc n-a lipsit prea mult Franței în acea finală cîștigată cu 3-0 în fața Braziliei lui Ronaldo. Nu Cristiano, celălalt.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI PSG DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre Laurent Blanc jucătorul nu se poate vorbi decît la superlativ. Despre Laurent Blanc antrenorul încă trebuie să căutăm caracterizările. Acel titlu obținut cu Bordeaux, în 2009, cu care practic a pus capăt dominației pe care Lyon o genera în fotbalul francez, i-a adus o aură de învingător, ajutîndu-l mai tîrziu să ajungă la ”naționala” al cărei căpitan fusese multă vreme. Acea performanță cu Bordeau rămîne totuși singulară, căci eu sincer n-aș pune preamult preț pe titlul cucerit cu PSG în sezonul trecut, în condițiile în care PSG are un lot senzațional, iar în sezonul trecut nu prea a avut mare concurență în Ligue 1.
Blanc pare un antrenor cu foarte puțină mobilitate. E fixat pe acest modul 4-3-3, pe care l-a aplicat și la ”națională”, coborînd în linia de mijloc un Malouda, pe vremea aia foarte bun la Chelsea, dar puțin obișnuit cu acea poziție. Acum, la PSG, are trei super-mijlocași pentru cele trei locuri, Verratti (urmașul natural al lui Pirlo, iar înainte să căutați contraargumente amintiți-vă, vă rog, de Pirlo la 22 de ani), Motta (ajuns la o maturitate pe care n-a arătat-o nici măcar cu Mourinho) și Matuidi (excepțional în multe partide, un Makelele mult mai dotat din punct devedere tehnic), plus rezervele Cabaye (om de echipă națională), Chantome (om bun la toate) și Rabiot. În schimb, în zona de atac, Blanc insistă cu Cavani în zonă laterală, pe principiul dacă l-am luat și cu atît de mulți bani, trebuie să joace oricum și oriunde, deși se vede limpede că ”El Matador” nu e prea încîntat de ceea ce joacă. Diferența dintre Blanc și Ancelotti, de exemplu, e că italianul, tocmai cel în locul căruia a venit, ar fi căutat și alte soluții, ar fi încercat poate și un 4-4-2 și un 4-2-3-1, că să-i facă pe Cavani și Ibrahimovici să dea randament împreună.
Apropo de Ibrahimovici. După meciul de la Paris dintre cele două, terminat cu victoria parizienilor și primul eșec al Barcelonei, mă întrebam pe acest blog cum ar fi arătat PSG-ul cu Ibra? Suedezul n-a jucat atunci, dar lipsa lui a generat o mai mare mobilitate și o infinit mai mare risipă de efort, căci Pastore, titular atunci, a alergat mai mult și mai cu folos decît a făcut-o Ibra pe ”Camp Nou”. În ciuda golului marcat, Ibrahimovici și-a ajutat destul de puțin echipa, în condițiile în care adversarul, Barcelona adică, prezenta o dispunere în teren cel puțin bizară și de care cred că alți adversari, gen Bayern, Real Madrid, Chelsea, chiar Atletico ar fi profitat la maximum. Puțin mai tîrziu însă despre Barcelona și ideile lui Luis Enrique, o singură observație la fraza de dinainte și la înșiruirea echipelor de acolo, în ordinea în care văd eu favoritele la cîștigarea trofeului în acest an. Guardiola, Ancelotti, Mourinho, Simeone, iată numele unor antrenori cu o clasă cel puțin peste Blanc și Luis Enrique.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revenind la PSG, la Blanc și la deciziile sale. N-a înțeles nimeni, nici la Euro Fotbal după meci, dar nici în presa franceză de joi, schimbările lui Blanc. Scoate un mijlocaș și-l bagă pe Pastore, expunîndu-și zona de mijloc. Luis Enrique a reacționat corect, cu Rakitic în locul lui Pedro, aducînd un om în plus acolo. Iar în momentul în care Xavi îl înlocuia pe Iniesta, așadar Barcelona aducea un om proaspăt și experimentat în acea zonă, Blanc îl scoate și pe Matuidi și-l bagă pe Lavezzi. Lăsîndu-l pe Motta singur în fața jocului de pase orchestrat de ”profesorul” Xavi. Sincer, cred că dacă-l avea disponibil pe Bahebeck, cred că-l băga și pe el, eventual în locul lui Motta, pentru un ”revoluționar” 1-4-0-6 cu care să caute egalarea. În 2001, contra Sloveniei, la acel baraj blestemat în urma căruia a început căderea fotbalului românesc (puțin și a lui Hagi, dar e o altă discuție) Hagi băga toți atacanții disponibili ca să forțeze calificarea, fără să-și dea seama că mingea trebuie cumva să și ajungă la ei. Hagi era tînăr atunci, ca antrenor evident, despre Blanc se presupune că are ceva experiență și performanțe.
Ca să termin capitolul rezervat PSG-ului, vă rog să vă imaginați această echipă cu Guardiola antrenor. Sau cu Ancelotti, care începuse o treabă acolo. Sau chiar cu Mou. Și încă un lucru, apropo de Mou. Văzîndu-l pe David Luiz am înțeles oarceum de ce Mourinho, obsedat de latura tactică și de interpretarea jocului, i-a dat drumul să plece.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre Barcelona acum. Salutată cu ole-uri în tribună și cu titluri bombastice în presa catalană, victoria Barcelonei ascunde însă mari carențe. Din nou Luis Enrique a surprins cu acea așezare. Laurent Blanc a dat o declarație, la final, extrem de adevărată: ”Noul sistem al lui Luis Enrique a adus mai multă confuzie în echipa lui decît în a mea”. Mare adevăr a spus. Nu știu dacă Luis Enrique s-a inspirat din noul modul propus de Guardiola la Bayern, mai degrabă însă din pricina accidentărilor. Tot cu 3 pe fund, dar cu o linie de mijloc ce acoperă mai bine terenul, crează mai multe unghiuri de pasare, plus un atac extrem de derutant, cu schimbări multiple de locuri. La Barcelona, rezistă doar atacul, cele trei superstaruri din față dovedindu-și din plin valoarea. Chit că Luis Suarez e departe de fi aglutinat în jocul de pase din deviere propus de Messi și Neymar. Luis Suarez și acomodarea sa merită o analiză separată, pentru că mie mi se pare că e o mare diferență între ceea ce joacă Suarez acum și ceea ce juca la Liverpool. Asta și pentru că Messi și Neymar nu sînt Sterling și Sturridge.
Cu 3 fundași centrali, Barcelona n-a arătat prea multă siguranță în defensivă. Luați doar golul încasat, ca să vă convingeți. E ilogic ca Matuidi sa facă pe pivotul acolo, iar Ibra să înceapă și să termine tot el faza, fără să fie deranjat. Cu Mascherano și Busquets în zona de mijloc, Barcelona pierde din capacitatea combinativă. Dacă la cei doi îi adăugăm pe Mathieu și Suarez, chiar și pe Pedro, avem iată 4, dacă nu cumva 5 oameni care n-au aceeași tehnică de stăpînire și pasare a balonului precum o au ceilalți. Și asta se vede. Degeaba încearcă Busquets să dea pasele lui Iniesta, el nu poate, e limpede, și cred că nici nu trebuie să poată. Alta e treaba lui.
Pesemne că Luis Enrique a încercat un romb la mijloc. Mascherano spre proppria poartă, Messi spre cealaltă, Busquets și Iniesta în dreapta și stînga lor. Nu prea a funcționat, căci Messi nu e omul căruia să-i ceri să respecte o poziție. El e liber să-și aleagă zona în care se mișcă, dar asta presupune ca toți ceilalți să se deplaseze în funcție de el. Ceea ce se întîmplă la Bayern, de exemplu, cînd Robben își părăsește poziția din dreapta. În plus, continuînd pe linia paralelei cu Bayern, am mari dubii că Mascherano, indispensabil în jocul Barcelonei de azi, poate fi Xabi Alonso. În plus, în mintea lui Xavi cred că-s multe lucruri care se amestecă neclar în ceea ce privește rolul său și poziția pe care joacă. Dar de fiecare dată cînd e Xavi pe teren, echipa arată altfel. Asta însă îl defavorizează pe Iniesta, care mi se pare cel mai nedreptățit de tactica lui Luis Enrique.
Barcelona de azi intimidează prin cei trei atacanți. N-are cum să fie altfel, sînt prea buni. Și trăiește prin ei, prin ceea ce realizează ei. E o rentă nu viageră, ci pasageră.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!