S-au dus deja primele două etape din Premier League. Inițial mă gîndisem să nu abordez situația din fotbalul englez pînă ce nu vor fi trecut și ultimele zile de mercato, căci știm bine că în Anglia se fac destule mutări pe ultima turnantă a campaniei de transferuri, iar ”deadline day”, care anul acesta va fi pe 1 septembrie, e un eveniment în sine, cu bombe mai mici sau mai mari ce explodează inclusiv în ultimele minute ale perioadei. Abia atunci cred eu că putem analiza mai concret situația echipelor din Premier League, dar ne și putem aventura, eventual, în ceva pronosticuri legate de lupta pentru titlu.
Citeste mai mult …
Fiecare dintre noi cred că am trăit astfel de senzații. Cînd nimic din ceea ce se întîmpla în jurul nostru nu mai conta, cînd gîndurile, calculele, temerile puneau stăpînire pe noi și ne anesteziau reacțiile. Cînd oamenii din jurul nostru se manifestau zgomots, dar zgomotele nu ajungeau în creierul nostru, de parcă urechile ne-ar fi fost blocate de un paravan. Un paravan al gîndurilor.
Citeste mai mult …
Și amîndoi fără Luis Suarez. Așa ar fi trebuit să sune titlul acestui text, doar că ar fi ieșit prea lung. Iar cum Suarez nu e la această Copa America, rămîn de analizat ceilalți doi componenți ai tripletei magice cu care Barcelona a cîștigat tripla în acest sezon. Și de la care se aștepta, la startul competiției din Chile, să arate același nivel pe care l-au arătat în tricoul catalanilor.
Și Argentina și Brazilia au jucat cîte două meciuri la Copa America. Un plus evident pentru Argentina, dacă e să facem comparație doar între cele două mari rivale din America de Sud. Argentina e, cum se spune, mai echipă, în ciuda unor carențe evidente, de ordin tactic, de ordin fizic, la anumiți jucători, ori al formei pe care o traversează alții. În schimb, Brazilia continuă pe linia dezamăgirii de la Mondialul de anul trecut. A schimbat selecționerul, l-a readus pe Dunga, un antrenor cu idei și decizii destul de bizare, dar n-a prea avut ce să schimbe la nivel de jucători. Îndrăgostit de fotbalul Braziliei din 1982, chit că n-am înțeles foarte bine acel Mondial din Spania pe care l-am văzut la televiziunea bulgară, și de stilul acelei echipe, mi se pare că Brazilia de azi traversează o criză la nivel de fotbaliști exponențiali. În vara trecută, imediat după finala dintre Germania și Argentina, scriam pe acest blog că ”Germania are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc”. Iar nemților le lipsise și Reus. Nu s-au schimbat prea multe, nu-i așa?
Spun foarte mulți că e cea mai anostă echipă a Braziliei din istorie. E posibil, n-am atîtea date încît să invoc istoria. Ceea ce se vede la această Copa America e o echipă naționale ce trăiește din personalitatea lui Neymar, din reușitele ori nereușitele acestuia. Pe umerii lui sînt depozitate speranțele unei națiuni pentru care fotbalul e o stare de spirit (să ne amintim doar de lacrimile ce inundaseră stadionul după acea halucinantă semifinală de anul trecut). Doar că Neymar de la Barcelona, cel ce alimenta acestă depozitare a iluziilor, e un pic orfan în selecționata ”canarinha”. Orfan din punct de vedere fotbalistic, evident. Nu are cu cine juca, nu există alt jucător care să genereze faze periculoase. La Barcelona îl are pe Messi, cu care se înțelege perfect, îl are pe Suarez, care se bate ca un gladiator ca să-i creeze spații, îl are pe Jordi Albe în spate și, de multe ori, în fața lui. Îl are pe Iniesta, îl are pe Busquets. Și mai are ceva,extrem de important. Are sute de ore de antrenament și zeci de ore de meciuri oficiale cu cei amintiți mai sus. Neymar, trezit la 7 dimineața, presupunînd că n-a avut o noapte agitată la ”Bling Bling”, clubul pe care-l mai frecventează, și aruncat direct pe teren alături de ceilalți colegi, puși și ei într-o situație asemănătoare, tot găsește resusele cîtorva zeci de combinații cu Messi, Suarez și compania.
Discuția e lungă pe această temă. Cei care cer echipelor naționale să se comporte precum o echipă de club sînt într-o mare eroare. Asta e mai greu și cred că nu întîmplător ultimele trei campioane mondiale vin din Europa și s-au bazat, la vremea respectivă, pe relațiile de joc deja existente între jucătorii unei echipe de club, Bayern în 2014, Barcelona în 2010, Juventus în 2006, dar și pe rivalitatea existentă între echipele amintite și adversarele din campionat. Pentru Brazilia și Argentina, căci despre ele e vorba în acest text, dar într-o măsură mai mică sau mai mare și pentru celelalte selecționate din America de Sud, lucrul ăsta e un pic mai greu, căci campionatele interne sînt puțin spre deloc reprezentate.
Întorcîndu-mă la Brazilia și la stilul său, aș putea s-o numesc ”Neymaria”. Brazilia de azi înseamnă Neymar. Din păcate, nu știu cît de mult poate Neymar să susțină această responsabilitate, dublată acum și de banderola de căpitan ce i-a fost oferită. La 23 de ani, e încă tînăr pentru a fi un lider, pentru a fi cel care să coaguleze un vestiar, pentru a fi cel care dă exemplu. Revedeți minutele de dinaintea startului partidei cu Columbia, momentul fotografiilor oficiale, tragerea la sorți a terenurilor, fotografiile de la centrul terenului. Neymar e pus numai pe șotii, face cu ochiul, rîde, glumește, e o stare de spirit foarte bună, nimic de zis, dar nu a unui căpitan. Spre comparație, Messi de azi e mai serios, chit că are și el scăpările sale, vezi glumele cu Di Maria de dinaintea reprizei secunde cu Paraguay. Iar Messi îl are acolo, lîngă el, întotdeauna pe Mascherano, căruia nu degeaba i se spune ”El Jefecito” și al cărui rol trece de multe ori neobservat, dar e esențial. Neymar s-a autoexclus în meciul cu Columbia, va pierde în mod sigur duelul cu Venezuela și, în mod normal, căci a luat ”roșu” direct, și meciul din ”sferturi”. Asta în situația în care Brazilia va ajunge acolo, căci Venezuela nu e chiar un adversar comod. Xavi spunea despre Neymar, imediat după terminarea sezonului, că trebuie să mai învețe cum să se comporte, să se maturizeze. Pare o noțiune simplă, dar vă invit să revedeți fiecare cum vă purtați și cum gîndeați la 23 de ani, ca să înțelegeți că nu e chiar așa ușor.
Aminteam mai sus de Dunga și de ideile sale. Văzînd cele două meciuri jucate de Brazilia, mi se pare incredibil că nu l-a chemat pe Dani Alves decît în ultimul moment, forțat de accidentarea lui Danilo. Momentul de formă prin care trece Dani Alves, apropo de maturizare, mi se pare incredibil, cred că putea la fel de bine să joace și împreună cu Danilo, el ceva mai avansat și noul fundaș al Realului ceva mai retras. Apoi, nu înțeleg de ce nu a fost chemat Lucas Moura. E al doilea turneu final pe care-l ratează și presupun că există anumite motive ce țin de birouri, de impresari, de șefii federației. A mai fi Luiz Adriano, a cărui absență iarăși n-o înțeleg. Faptul că Brazilia se bazează, pentru linia de atac, pe un fotbalist ce joacă în China și pe altul ce vine de la Hoffenheim (chit că Firmino nu e un fotbalist rău, se spune chiar că l-ar vrea Manchester United, dar parcă de la Brazilia așteptam altceva) e doar un detaliu ce explică situația de față.
Două vorbe și despre Argentina. Din punct de vedere al lotului stă mai bine ca Brazilia, cel puțin atacanți are să dea și altora. Tata Martino și-a regîndit strategia după egalul cu Paraguay, a înțeles că echipei sale îi trebuie mai multă siguranță în zona de mijloc, astfel că l-a ales pe Biglia în locul lui Banega. Și a înțeles că are nevoie și de un fundaș dreapta care să compenseze desele plecări ale lui Messi din acea zonă. Roncaglia nu putea să facă asta, Zabaleta a făcut-o, de la el a și plecat de fapt golul victoriei. Problema Argentinei vine, de asemenea, din jocul de construcție. Dar și aici discuția e aceeași ca la Brazilia. Messi n-a fost strălucitor pînă acum, dar nici absent n-a fost. Schimbarea din stilul său de joc se observă. A-l compara cu Messi de la Barcelona e incorect. Nu-l mai are pe Neymar, Mascherano nu e Busquets la construcție, Aguero nu e Suarez, iar Di Maria nu e Neymar. Spre deosebire de Neymar, are totuși altceva în jurul lui. Pare clar că Tata Martino are o formulă de joc asumată, cea cu Di Maria pe post de extremă stîngă. Tevez nu poate juca acolo, eventual Pastore, dar el e util în linia de mijloc. Di Maria resimte însă sezonul nefast de la Manchester United, îi lipsește prospețimea, nu are explozie. După minutul 60 e sufocat, pînă în minutul 60 aleargă mult, dar și greșește mult. Argentina rămîne însă, după două etape jucate, favorită în a disputa finala cu Chile.
S-a terminat acest sezon de Champions League cu o finală în care surpriza n-a apărut. Favorita a cîștigat, pe merit, dar n-a fost un succes facil, căci în destule momente, în special în repriza a doua și, mai ales, după golul egalizator, incertitudinea a fost prezentă, la fel și senzația că Juventus poate face surpriza. Nu s-a întîmplat, Barcelona a cîștigat prezentînd un argument cît se poate de solid: astăzi, echipa sa e mai bună decît a lui Juventus. Valoarea jucătorilor e mai mare, iar calitatea a fost cea care a făcut diferența, într-o finală în care cu greu putem găsi exemple de jucători care să nu se fi ridicat la înălțimea evenimentului. Nici într-o tabără, nici în cealaltă. Diferența de valoare individuală a făcut ca diferența de pe tabelă să fie în favoarea catalanilor.
Deși a pierdut, Juventus a cîștigat multe. Și-a cîștigat în primul rînd dreptul de a urca un etaj în acest imobil de lux al fotbalului de azi, care e Champions League. După această finală, pierdută, e adevărat, dar pierdută cu demnitate, ”Bătrîna Doamnă” a revenit pe o poziție pe care o ocupa acum cîțiva ani. A făcut trecerea de la o echipă bună, care domina campionatul Italiei, la una foarte bună, ce se poate înscrie printre favoritele sezonului viitor de Champions League. Juventus a izbutit să readucă fotbalul italian, după 5 ani, în rîndul competițiilor care contează.
Barcelona e echipa ultimei decade. A cîștigat de 4 ori Champions League, 2006, 2009, 2011, 2015, a mai bifat alte cîteva semifinale pe care le-a pierdut la nivel de detalii, 2010 și 2012, și a fost mereu în grupul favoritelor. Cred că nu întîmplător, această decadă glorioasă se suprapune peste cei 10 ani petrecuți în lotul primei echipe de Lionel Messi. Cel care a schimbat fața acestui club a fost Ronaldinho. Transferul său în vara lui 2003 a readus zîmbetul într-o grupare aflată în plină criză de nervi. Dincolo de acest zîmbet contagios și acel fotbal generos, Ronaldinho a mai adus ceva, foarte important. A transformat Barcelona într-o echipă de interes mondial, cu fani în toate colțurile lumii, ceea ce e echivalent și cu încasări mult mai mari. Astăzi, Barcelona e capabilă să suporte un salariu imens, cum e cel al lui Messi, să facă transferuri de ordinul zecilor de milioane, Neymar ori Suarez, dar să și beneficieze de munca unei academii ce atrage talente de peste tot și e capabilă să ofere, fără sumă de transfer, fotbaliști de talia lui Xavi, Iniesta, Pique, Busquets, Pedro. Momentul de cotitură în istoria acestui club au fost alegerile din 2003, atunci cînd un tînăr, pe atunci, Joan Laporta prelua conducerea clubului și venea cu idei proaspete, generatoare de succes, în cele din urmă. Și n-ar fi exclus deloc ca din vară să-l vedem din nou președinte, căci în iulie vor fi iar alegeri la Barcelona, iar Laporta beneficiază de un capital foarte mare de simpatie și are șanse reale să cîștige în fața unui președinte în funcție, Bartomeu, care tocmai a gestionat tripla.
Întorcîndu-ne la finala de la Berlin, regăsim acest mister de care am tot vorbit în ultimele săptămîni. Misterul unei echipe ce pe 4 ianuarie părea condamnată la eșec, la un sezon convulsiv, ce-și pierdea directorul sportiv și era pe cale să-și piardă și antrenorul. Am mai spus-o, mi-aș fi dorit tare mult să fi putut participa la acele antrenamente tensionate de după eșecul cu Real Sociedad de pe ”Anoeta”, mi-aș fi dorit să fi putut asista la discuțiile din vestiar, eventual mi-aș fi dorit să fi putut primi stenograme, cuvînt foarte la modă pe la noi, ale discuțiilor dintre jucători în acele zile. Ceea ce s-a întîmplat atunci rămîne un mister al fotbalului. Poate la un moment dat vreunul dintre componenții actualei echipe se va decide să scrie o carte și să spargă recordurile de tiraj oferind povestea completă a acelei perioade. Cert e că dintr-o echipă crispată, nervoasă și stresată, Barcelona a devenit în 5 luni, din 4 ianuarie în 6 iunie, stăpîna Europei. A învins toate campioanele posibile în această perioadă. Campioana Angliei, campioana Franței, campioana Germaniei, campioana Italiei, campioana Spaniei și campioana Europei, pe unele chiar foarte clar, astfel că nu cred că poate exista cineva întreg la minte care să pună sub semnul întrebării tripla obținută.
Trecerea de la Barcelona lui Guardiola la Barcelona lui Luis Enrique e o realitate. Stilul celor două entități seamănă, dar nu mai e același. Barcelona de azi e mai electrică, mai vibrantă, mai directă. Preferă meciurile pe contre, caută să aducă partidele pe această stradă, căci puține echipe pot rezista, pe contre, tripletei Messi-Suarez-Neymar. Cifrele lor sînt absolut brutale. Messi, 58 de goluri în 57 de meciuri, Neymar, 39 de goluri în 51 de meciuri, Suarez, 25 de goluri în 43 de meciuri. Nu cred că a existat pînă acum o linie de atac care să genereze atîta panică, dar care să aibă și relații de prietenie evidente. Vorbim de trei caractere puternice, trei vedete, care au reușit să-și stăpînească inerentele orgolii și să le transforme într-o prietenie și-n afara terenului. Să nu uităm un aspect important atunci cînd privim aceste cifre. Neymar și Suarez trebuie să conviețuiască, pe teren, cu Messi, ceea ce le condiționează în mod clar prestațiile. Dar cu Messi, mai ales cu cel de azi, mai matur, mai generos, mai prietenos, nu prea ai motive să nu conviețuiești.
Rolul lui Luis Suarez în reușitele acestei linii de atac e esențial, chiar dacă, uneori, e mai puțin vizibil. În transferul său, un rol important, dacă nu decisiv, l-a avut soția sa. Ea a fost cea care l-a deturnat dinspre Madrid spre Barcelona, căci Real Madrid l-a vrut cu tărie pe uruguayan, chit că mai apoi, ca să mascheze un eșec, Florentino Perez a aruncat la înaintare varianta că nu l-a mai dorit din pricina problemelor extrasportive. Sofia e femeia vieții lui Suarez, e motivul pentru care s-a apucat de fotbal și, mai apoi, a venit în Europa, a fost pretextul drumurilor spre Barcelona, unde ea se mutase cu familia, în momentul în care banii pentru călătorie chiar reprezentau o problemă. Cînd femeia care i-a fost alături și-n momentele sale mai puțin plăcute i-a spus, la rîndu-i, că ar vrea să fie alături de părinții ei care îmbătrînesc, Suarez n-a mai stat pe gînduri și a ales oferta catalană. Iar la Barcelona, ”El Pistolero” s-a transformat dintr-un atacant agresiv și năbădăios într-un soldat credincios, fidel unei cauze comune, calm și disciplinat, de foarte multe ori în serviciul celorlalți doi, deși Neymar și Messi, aspect nu lipsit de importanță în ziua de azi, sînt mai mici ca vîrstă decît el.
Finala de la Berlin a mai propus cîteva teme interesante. În primul rînd o realitate. Barcelona de azi nu e atît de dependentă de golurile lui Messi pentru a cîștiga un astfel de meci. Messi a avut la Berlin două perioade distincte, cam ca Barcelona în acest sezon. Prima, destul de plată, dar cu mostre ale capacității sale, vezi schimbarea de direcție de la golul de 1-0. A doua, după ce Juve a egalat, în care l-am revăzut pe Messi cel de azi, capabil să ia meciul pe umerii lui. Nu e nevoie să dea goluri, precum cel cu Bilbao, la care adjectivele să se sinucidă, pentru a schimba istoria unui meci. Am auzit ideea că Messi a făcut o finală slabă. Dacă Tevez făcea jumătate din finala lui Messi, Juve era campioană. Messi a făcut o finală slabă în comparație, poate, cu Messi din alte finale, dar nici așa nu e adevărat, apropo de maturizarea lui, de participarea lui în toate fazele jocului.
Altă temă ar fi Alvaro Morata. Mi se pare o mare greșeală cea a Realului de a-l fi lăsat să plece. Fie și pentru o sumă consistentă. Morata e pe cale să devină vîrful Spaniei, căci maturizarea lui în acest an petrecut în Il Calcio mi se pare evidentă. Putea pleca în Bundesliga, la Wolfsburg, de unde avea ofertă, unde ar fi fost mult mai liniștit și, eventual, s-ar fi putut chiar întoarce la Real. El a ales însă Juve, o provocare, căci în loc de liniștea germană a intrat într-un malaxor mediatic italian. Rămînînd în tabăra lui Juve, am citit despre o lecție pe care Marcelo Bielsa, pe atunci selecționer la ”naționala” chiliană i-o ținea unui tînăr Arturo Vidal, pe atunci la Leverkusen: ”Ceea ce joci tu e un dezastru. Nu folosesc nimănui picioarele ridicate în capul adversarului, faulturile la centrul terenului ori cartonașele inutile. Trebuie să joci ceea ce e nevoie pentru echipă, ceea ce ți se cere, nu ceea ce crezi tu că e nevoie. Eu n-am nevoie de eroi, am nevoie de disciplină”. Poate că și Allegri trebuia să-i reamintească lui Vidal cuvintele lui Bielsa. Dornic să facă o finală mare, Vidal a comis cîteva faulturi inutile, a luat cartonaș galben, putea, la o adică, să-l vadă și pe cel roșu, iar asta i-a condiționat partida. A trebuit să fie schimbat, deși cred că mult mai utilă pentru Juve era scoaterea lui Pirlo, epuizat din punct de vedere fizic.
Și trei nume de la Barcelona. Unul e Sergio Busquets, a cărui finală, din nou, a fost colosală. Am spus din nou, căci la Busquets toate finalele au fost așa, indiferent că erau ale Barcelonei sau ale Spaniei. Un altul e Pique. Spunea despre el, prin toamnă, că va munci pentru a redeveni în elita fundașilor centrali. A reușit. În momentul ăsta e greu de găsit un fundaș central mai în formă ca el. Faza din final, din care a ieșit golul de 3-1, mi-a reamintit de Cannavaro în semifinala Italia-Germania de la Dortmund, din 2006. Și al treilea nume ar fi Dani Alves. În continuare nu înțeleg motivele pentru care contractul lui nu e prelungit. A fost unul dintre cei mai buni oameni din finală, iar sezonul său a fost realmente fantastic.
În 2010 s-a mai întîmplat ceva similar. Atunci, la Madrid, Inter și Bayern se întîlneau în finala Champions League după ce realizaseră eventul în țările lor. Asta înseamnă că la Berlin vom avea față în față două echipe care, în acest sezon, și-au făcut foarte bine temele pe plan intern. Juventus stăpînește Italia din punct de vedere fotbalistic, în vreme ce Barcelona a izbutit o performanță pe care puțini o anticipau în toamnă, chiar și-n primele zile ale anului 2015. De fapt, ca să ne întoarcem la finala de pe ”Olympiastadion”, puțini ar fi pariat la startul sezonului, chiar și la revenirea competiției în prim plan, în februarie, că Barcelona și Juventus vor ajunge să dispute ultimul act. Dacă Barcelona își găsea un loc printre favorite, Juventus e marea surpriză a acestui sezon.
E greu de spus cum e mai bine să joci o finală ca asta. Din postura de favorită sau din cea a echipei care nu are nimic de pierdut? Barcelona este evident favorită și trebuie să ai o doză mare de fanatism pe interior ca să nu accepți. O spune inclusiv Buffon, care cîte ceva despre fotbal cred că știe. Dar, la fel știe că nu întotdeauna favorita reușește să și confirme calculele hîrtiei. Barcelona a pățit-o pe pielea ei în două finale, cea din 1986, spre norocul nostru, și cea din 1994. Ultima tot în compania unui adversar italian. Și atunci super-trupa lui Cruyff, ”Dream Team”-ul pe care olandezul îl construise, pleca drept mare favorită în fața Milanului lui Capello, iar rezultatul se cunoaște. ”Bătrîna Doamnă” are, la rîndu-i, experiențe nefaste atunci cînd era considerată favorită. În 1997, la Munchen, cu Borussia Dortmund, chiar și în 1998, la Amsterdam, cu Real Madrid. Acel Juventus al lui Marcelo Lippi, de la finalul anilor ”90, era chemat se deseneze o epocă glorioasă în fotbal, dar n-a izbutit să cîștige decît o dată finala, la Roma, cu Ajax.
Din poziția sa de favorită a partidei, Barcelona are un uriaș avantaj. Se numește Messi. Rar am văzut un meci în care Messi să joace bine și Barcelona să nu cîștige. Iar Messi, înaintea acestei finale, nu pare a avea motive pentru care să nu joace bine. Dimpotrivă. Mai nou nici nu are nevoie să dea gol, cum se întîmpla pe vremea lui Guardiola, pentru a fi decisiv. Mi se pare că Messi de azi e mult mai matur în joc decît acea perioadă, e mult mai generos în efort, mult mai disponibil în a pasa mingea și mult mai conciliant în ceea ce privește acțiunile colegilor. Acum cîțiva ani, Messi era tot timpul cu mîna sus, cerînd balonul, chiar dacă nu tot timpul avea poziție favorabilă, azi, de cînd a îmbrăcat și haina pasatorului decisiv, parcă-și cîntărește mai bine opțiunile.
A-l opri pe Messi e tema principală a lui Massimiliano Allegri pentru această finală. Pare o misiune imposibilă, dar dacă e să ne aducem aminte un meci jucat nu de mult, Ancelotti a izbutit oarecum s-o facă. În El Clasico de pe ”Camp Nou”, Messi nu a făcut un meci strălucit și asta pentru că adversarii au știut cum să-l scoată din joc, îndepărtînd mingea de el sau îndepărtîndu-l pe el de zonele periculoase. Partea proastă pentru Allegri e că, dacă și-ar lua ca model acea partidă, Barcelona tot a cîștigat. Messi e marele avantaj al Barcelonei, dar Neymar și Suarez reprezintă complementele perfecte. A-i îndepărta pe cei trei de zona din care se dau goluri, a face ca mingea să nu ajungă la ei, iată alte teme pentru Allegri. Complicat, nu?
Accidentarea lui Chiellini nu-l ajută deloc. Fără el, Juve pierde mult din siguranța defensivă, dar și din acea ”grinta” italienească. Revenirea lui Barzagli e o veste bună, dar să intri și să joci cu Barcelona de azi după doar două antrenamente complete e un mare risc. Pe care Allegri trebuie să și-l asume, pentru că Ogbonna, cu doar 76 de minute jucate în această ediție de Champions League, și alea conjuncturale, nu pare a fi o soluție pentru formula de start. Asta doar dacă nu cumva Allegri nu se decide să surprindă pe toată lumea și să înceapă cu modulul Conte, cel cu trei fundași centrali. Dacă l-aș fi avut pe Chiellini, eu unul așa aș fi jucat. Cînd a folosit această așezare, în semifinale cu Real Madrid, Juventus a avut puține probleme. Cînd a jucat cu 4 pe linia de apărare, a trebuit să suporte o presiune constantă și a avut nevoie să apeleze și la noroc, pentru că Realul a avut destule ocazii, cel puțin în returul de pe ”Bernabeu”.
Probabil însă că Allegri vizează să cîștige bătălia la mijlocul terenului. Asta a vizat și cu Real Madrid, dar nu prea i-a ieșit. Cu Barcelona poate fi altă discuție, căci catalanii au în acea zonă 3 oameni, în vreme ce italienii pot aduce 4. Unul dintre ei e Vidal, despre care pot să pariez deja că va fi omul care va alerga cel mai mult în această finală. Fără să-l punem la socoteală și pe Tevez, care coboară extrem de mult și se deplasează pe toată suprafața terenului. Ăsta e un motiv pentru care Tevez și Messi n-au prea jucat împreună la ”naționala” Argentinei, de aici au apărut și neînțelegerile dintre ei. Acoperind o zonă mare de teren, Tevez venea de multe ori peste zona lui Messi, călcîndu-l pe ghete, cum spun fotbaliștii. Acum, de cînd cu evidenta maturizare a lui Messi, cred că Tata Martino va încerca să-i joace pe amîndoi la Copa America, iar asta face din Argentina marea favorită a competiției. Eu unul cred că dacă Tevez juca Mondialul de anul trecut, Argentina era acum campioana și nu Germania. E doar o părere.
Revenind la finală și la bătălia din zona de mijloc, va fi foarte interesant de văzut meciul lui Pirlo. Simt că Suarez va avea o mare importanță aici. Pirlo nu mai e cel de acum 10 ani, nici măcar cel din primul său sezon la Juve. Trecerea anilor se simte, chiar dacă fotbalul i-a rămas magnific în glezne. Lui Pirlo nu-i convine să fie tamponat de cum primește mingea, are nevoie de timp. Dacă-i dai timp lui Pirlo îți poate inventa oricînd o pasă, astfel că aici e o temă de lucru pentru Luis Enrique. Iar Suarez e cel mai potrivit să facă asta, poate și Rakitic. Suarez area acea intensitate în joc, acea mobilitate, acea capacitate de sacrificiu, prin care poate să facă și presingul la Pirlo, dar să-și facă și meseria, cea de marcator.
Ar fi multe de spus și analizat despre aceste meci. Pînă la urmă, veți spune, e doar un meci de fotbal. Corect, doar că-n ziua de azi, meciurile cu miză au încetat să mai fie normale. Orice detaliu contează și orice detaliu trebuie bine pregătit. Cine n-o face, poate rata obiectivul. Finalele se cîștigă, nu se joacă, locul doi e doar o consolare. A juca o finală de Champions League e o mare realizare și un vis pentru orice fotbalist, dar a cîștiga o finală de Champions League îți garantează locul în istoria acestui sport.
Mărturisesc că de fiecare dată cînd văd cum un fotbalist își termină cariera mă încearcă emoțiile. Mai ales atunci cînd e vorba de nume mari, cu care am fost într-un fel contemporan, pe care i-am admirat ani de-a rîndul. E pe undeva și un soi de ciudă pe anii care se scurg, un regret că timpul nu mai poate fi întors, o amară constatare că totul în viață trece atît de repede. Mereu am un nod în gît văzînd cum unii dintre acești mari fotbaliști nu reușesc să-și stăpânească lacrimile cînd vine momentul să iasă de pe teren, de regulă undeva înainte de finalul partidei, un gest devenit tradiție din partea antrenorilor, menit să asigure celui în cauză un meritat ”standing ovations”, dar și o doză de emoție suplimentară. Mă gîndesc mereu, văzîndu-le lacrimile ori tentativele de a și le stăpîni, că acești băieți deveniți între timp bărbați chiar au iubit profund ceea ce au făcut, chiar au jucat fotbal mai întîi din plăcere și abia apoi pentru bani, căci altfel nu s-ar explica aceste lacrimi din partea unor oameni care au suficient de mulți bani încât să nu aibă, ei și familia lor, grija zilei de mîine. Cred că în acele lacrimi stă și cheia succesului lor. Atunci cînd îți pare rău că nu mai poți face un lucru, înseamnă că ai iubit profund acea activitate. Iar atunci cînd iubești ceea ce faci, dincolo de banii cîștigați, mulțumirea e mult mai mare.
În acest week-end, cîțiva mari fotbaliști au ieșit din prim-plan. Nu vreau să spun că s-au retras definitiv, dar într-un fel tot o retragere este, căci adevăratul fotbal este aici, în Europa, nu în America ori în zona petro-dolarilor. Gerrard, Lampard, Drogba și Xavi, toți 4 fotbaliști uriași. Fiecare dintre ei a reprezentat ceva pentru acest sport și cred că vor avea locul lor în ierarhiile all-time. Unii mai sus, alții mai ceva mai jos. Fiecare dintre cei 4 are milioane de fani și reprezintă o bucățică din istoria fiecărui club în parte. Liverpool, Chelsea și Barcelona au acum un model în plus pentru cei care vor alege să le îmbrace tricoul peste ani. Fiecare dintre cei 4 a cîștigat trofeul rîvnit de toți, Champions League și fiecare, la momentul respectiv, a avut o contribuție la obținerea acestei performanțe. Fiecare dintre cei 4 ar fi meritat Balonul de Aur, niciunul însă n-a reușit să-l cîștige. Cred cu tărie că FIFA, dacă tot s-a insinuat în organizator și a transformat o anchetă jurnalistică de prestigiu, așa cum era Balonul de Aur pe vremea cînd era decernat doar de France Football-L`Equipe, într-un soi de afacere, cred așadar că ar trebui să ia în calcul și un premiu destinat întregii cariere. Sînt mulți care astfel ar primi un fel de reparație, căci Balonul e unul singur, dar fotbaliști uriași au fost mai mulți. Dacă tot avem premii pentru cel mai frumos gol ori pentru fotbalul feminin, de ce nu s-ar putea găsi timp și spațiu în ceremonie și pentru celebrarea unei întregi cariere. Ca la Oscar-uri.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dintre cei 4 mai sus amintiți, ca palmares și importanță în fotbal, cred că Xavi ar trebui să fie cel mai frustrat că Balonul de Aur nu odihnește în vitrina sa de trofee, alături de celelalte medalii. A avut însă ghinionul ca perioada cea mai bună a carierei sale, cea mai prolifică, să se intersecteze cu acest duel continuu dintre Messi și Cristiano, duel care, hai să fim sinceri cu noi înșine!, ne-a oferit momente incredibile de fotbal și ne-a făcut să vibrăm la fiecare reușită a unuia dintre cei doi. Xavi nu și-a făcut însă un scop al carierei să cîștige trofee individuale, el a fost un om al echipei, poate și din pricina poziției pe care o ocupa în teren. El doar își făcea treaba și ajuta. Echipa în care juca, FC Barcelona sau Spania, să cucerească titluri ori pe colegul de echipă, Messi, să cîștige trofee. N-o să marșez pe ideea unora că Messi n-ar fi existat fără Xavi și Iniesta, pentru că mi se pare deplasată. Se încadrează în categoria inepțiilor spuse despre Messi, iar cea mai bună dovadă e sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem, în care Messi a fost același, fără suportul lui Xavi ori Iniesta.
Dar nu Messi e destinatarul acestor rînduri. Ci Xavi. Dacă Messi e furtuna aducătoare de aplauze, Xavi a fost liniştea care genera această furtună. E cel care a creat contextul, e doctorul care a vindecat orice stare de anxietate, e mintea care a inspirat operele de artă ale geniului, e cel fără de care Messi s-ar fi simţit mult mai singur în toți acești ani, cînd n-atinsese maturitatea de azi. Xavi nu a fost fotbalistul fazelor de generic, nu a fost un geniu al dezechilibrului în acţiuni unu contra unu. Nu a fost bucătarul ce primeşte stele Michelin, acesta e Messi, dar a fost cel care i-a adunat ingredientele şi i-a preparat sosurile. Apoi a stat și a privit pe geamul mic al bucătăriei, cu un zîmbet larg pe chip, cum premiantul primeşte elogiile clienţilor din restaurant. Xavi nu a fost chirurgul care operează complicat, pe cord deschis sau pe creier, ci medicul generalist care te consultă şi-ţi depistează problema, cu stetoscopul atîrnat de gît.
Aţi avut vreodată curiozitatea să priviţi, într-o seară senină, cerul înstelat? N-aţi avut senzaţia că totul e o dezordine, că nimic n-are legătură sau sens? Vă sugerez să încercaţi să vă luaţi un punct de referinţă, să vă concentraţi asupra lui! Veţi descoperi cum totul prinde contur. Acesta a fost Xavi în joc. Nu l-ați văzut niciodată cu capul în pămînt, privirea sa a fost mereu sus, căutînd soluţii, teritorii neocupate, ca un Columb al timpurilor moderne. A fost cel care a dat sens unui desen de multe ori imposibil, oferindu-se coechipierilor, ca un far marinarilor dezorientaţi sau ca un indicator alpiniştilor rătăciţi. Mereu cu capul sus, mereu căutînd un coleg mai bine plasat, mereu disponibil să ajute.
Xavi a fost demn reprezentant al acelei categorii a geniilor anonimi. Nu știm ce mașină are, nu l-am văzut pozînd în lenjerie intimă, nu ne invadează televizoarele din reclame, n-am auzit să-și piardă nopțile prin cluburi, înconjurat de supermodele, și nici nu-l bănuim în stare să sară vreodată la gîtul antrenorului său. Puţine exemple de fotbalişti precum Xavi găsim în istorie, care să devină atît de importanţi fără a fi, în acelaşi timp, mediatizaţi.
Messi îi datorează multe, FC Barcelona îi datorează multe, Spania îi datorează multe. Luis Aragones a înțeles care e rolul lui Xavi și i-a oferit, la Euro 2008, un spațiu mai mare, ca să poată pasa. Toți fotbaliștii știu să dea o pasă, chiar și cei care joacă fotbal doar în parcuri știu, dar foarte puțini sînt cei care știu s-o dea acolo unde trebuie și cînd trebuie. Sînt cei însemnați. Iar Xavi a fost unul dintre ei. E cel mai important fotbalist din istoria Spaniei și nu doar datorită trofeelor. Pasele sale ”între linii” au scos naționala Spaniei dintre liniile pierzătoare în care se scufundase.
Pe undeva, poate că mai bine că Xavi n-a primit niciodată Balonul de Aur. I l-ar fi pasat imediat lui Messi, că să rezolve faza.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S 1
Cineva mi-a scris azi pe facebook că n-a mai plîns de la nașterea ficei sale ca la retragerea lui Xavi. Îi respect sentimentele, chit că mi se pare cam mult. Xavi e totuși un catalan, nu un român. Ori poate că am devenit eu mai insensibil, odată cu trecerea anilor. M-a încercat o asemenea stare la retragerea lui Hagi. Cred că aș fi plîns și atunci, așa cum am făcut-o în 1994, cînd cu Suedia, dacă n-aș fi avut de scris, dacă n-aș fi fost cu treabă la acel meci de retragere al lui Hagi.
P.S 2
Fotbalul ne-a mai oferit în acest week-end un motiv de emoție. Un prilej de a vedea latura optimistă a vieții, de a crede că nimic nu e imposibil atunci cînd crezi cu tărie. În 2014, Jonas Gutierrez anunța că e bolnav de cancer și că este sub tratament. Chimioterapie și citostatice. Un coșmar. Pe care însă argentinianul l-a învins. În aprilie 2015 revenea pe teren, cu ceva mai puțin păr din cauza tratamentului, dar cu aceeași energie și pasiune. În week-end a devenit eroul lui Newcastle, după ce a dat un gol și o pasă de gol în meciul decisiv al echipei sale pentru rămînerea în Premier League. Și el ar merita un Balon de Aur, pentru că a cîștigat cel mai important meci din viața sa.
P.S. 3
Vorbeam mai sus despre emoțiile pe care le au marii fotbaliști atunci cînd se retrag. Am descoperit întîmplător un filmuleț cu ultimele 5 minute pe care David Beckham le-a petrecut pe teren. Sînt imagini colosale, pe care vă învit să le vedeți și să le savurați. Cei care cred că David Beckham, ca și Xavi sau Gerrard, avea în cap doar bani poate că ar trebui să se mai gîndească, privind emoțiile ce copleșeau un barbat în toată firea. Dacă veți avea un nod în gît, nu-i nimic. Emoțiile fac parte din viața noastră.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!