Un pic cam devreme au fost programate derbyurile din Premier League. În condițiile în care 3 echipe din așa numitul ”Top 6” au antrenori noi, poate că era mai bine ca duelurile directe să se dispute un pic mai tîrziu, ca să se poată vorbi de o omogenizare. Asta e însă situația, așa s-a tras calendarul, așa trebuie să se joace. Dedata aceasta, in ”Super Sunday”, am avut derbyul orașului Manchester, City-United.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre Manchester United – Chelsea am scris la vremea respectivă. Există în acel text o statistică interesantă, Rooney a jucat cu Chelsea de două ori mai multe mingi decît Van Persie. E doar un detaliu ce dorea, atunci, să explice importanța celor doi superfotbaliști în echipa lui David Moyes. Acum s-a jucat Manchester City – Manchester United. Iar Van Persie n-a fost pe teren. Iar United a arătat fără omul său numărul unu ca un autobuz căruia i s-a stricat direcția.
A fost 4-1 pentru City, însă mie victoria mi s-a părut mai clară chiar decît acel 1-6 de pe ”Old Trafford”. Atunci au fost condiții speciale, poate vă amintiți, acea eliminare, acea lipsă surprinzătoare de reacție din partea lui Sir Alex Ferguson, acele contraatacuri fantastice ale ”cetățenilor”, acele goluri de pe final. Acum, victoria s-a conturat clar încă din start, poate chiar din momentul în care s-a aflat că Van Persie nu poate juca.
Fără olandez, David Moyes a trimis în teren echipa pe care a crezut-o cea mai potrivită. Dublu pivot, Fellaini-Carrick, două benzi, Valencia și Young, plus Welbeck distribuit pe poziția lui Van Persie. Și Rooney, cel despre care Ilie Dumitrescu spune că e cel mai bun transfer al lui United în această vară. Problema lui Manchester United e tocmai stilul de joc. Acum exact o lună scriam că încă nu se vede stilul lui David Moyes și că echipă joacă în continuare de parcă l-ar avea pe bancă tot pe Sir Alex. Pe undeva normal, căci după atîția ani, schimbarea se face un pic mai greu.
Pe Moyes îl știam altfel de la Everton. Parcă era mai mult entuziasm în joc, parcă era mai puțină rigoare. Nu reușește să injecteze aceste aspecte încă la United. Aceeași apărare greoaie, cu două preocupări, careul propriu și benzile. Presingul lui Manchester United e destul de timid și fără intensitate, iar pe faza de apărare există o prea mare încredere în cuplul Vidici-Ferdinand. Care au mari probleme, s-a văzut și în trecut, cînd un jucător rapid primește mingea în fața lor, dar în spatele liniei de mijlocași. Între linii, mai exact, această noțiune un pic nouă, dar care dacă e implementată cu succes poate aduce mari daune. Guardiola a făcut-o la Barcelona, amintiți-vă doar de Messi în finala Ligii Campionilor de pe ”Wembley”, și încearcă acum s-o facă la Bayern.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pellegrini a intuit problemele lui United. Și i-a dat lui Kun Aguero această sarcină, să coboare, să preia, să se întoarcă apoi cu fața și să continue acțiunea. Unde crede el de cuviință, căci apărarea lui United oricum devine vulnerabilă. Mai ales că perechea Fellaini-Carrick nu pare deloc sudată în momentul ăsta, iar aici cred că a greșit Moyes, mult mai bine era să meargă pe mîna lui Cleverley, cu care Carrick a jucat mai multe meciuri. Aguero a primit mingea cînd a vrut și unde a vrut în spatele celor doi.
La City perchea adversă a fost Toure Yaya-Fernandinho. Surprinzător, omul mai retras a fost brazilianul, o poziție un pic nouă pentru el, căci la Sahtior juca oarecum ce a jucat Yaya acum. Adică mai avansat. Aici au apărut cîteva dubii în jocul lui City, căci și aici vorbim de un proces de adaptare. Poate dacă ar fi jucat Van Persie, United ar fi putut profita de aceste dubii.
O zonă în care City a demolat pe United a fost în stînga, acolo unde Kolarov și Nasri au făcut ce-au vrut. Atenția lui United era îndreptată spre zona cealaltă, de unde se așteptau sprinturile lui Navas. Care au venit, vezi golul de 3-0, dar în general fazele periculoase au fost dincolo. Nasri este clasicul exemplu de fotbalist pentru care concurența e benefică. Iar concurența la City e colosală, lotul e formidabil, toți au calitate, toți vor să joace, iar cînd prind minute caută să-și arate valoarea.
În momentul ăsta, și nu e prima dată cînd o scriu, City e clar peste United ca valoare. Campionatul Angliei e însă un maraton, unde trebuie să știi să gestionezi tot ce ai la îndemînă. Iar United are această știință. Mai bine zis o avea. Cînd a fost numit David Moyes scriam despre ”David și Goliat-ul din Manchester”. Și-mi puneam problema dacă succesiunea la tronul lui Sir Alex va fi la fel de blîndă precum abdicarea acestuia. Succesiunile de la marile monarhii n-au fost mereu line, lipsite de probleme, de tensiuni, de controverse. Manchester United e o monarhie în felul ei. Iar Sir Alex Ferguson e ”Ultimul Împărat”. David Moyes e doar un prinț moștenitor. Deocamdată.
P.S.
Iată și un scurt rezumat al partidei de pe ”Etihad Stadium”. Iar pentru cei care continuă să-mi pună aceeași întrebare, obsedant, eu voi continua să dau același răspuns: NU ȘTIU.
Sînt, cum s-ar spune, un om de fotbal. Despre fotbal am scris și voi scrie și în continuare, fotbal am comentat și voi comenta în continuare. Mă uit la fotbal de cele mai multe ori din interes profesional, rar am văzut în ultimii 15 ani un meci important pe care să-l savurez ca un telespectator obișnuit. Am făcut-o în schimb la tenis, la aceste două finale din week-end, care m-au ținut în fața televizorului de la început pînă la final. Ca un film al cărui final îl așteptam, să văd dacă voi fi surprins cumva sau estimările mele se vor dovedi corecte. Nu sînt comentator de tenis și nici nu cred că voi deveni. Mai joc tenis din cînd în cînd, la nivel mediu spre mediocru, așa că nu mă hazardez în analize. Am observat însă un lucru, pe care-l mai observasem de-a lungul timpului atunci cînd aveam parte de astfel de dueluri. Nadal vs Federer, Nadal vs Djokovici, Federer vs Djokovici și lista poate continua.
Trăim într-o societate în care opiniile se întrepătrund cu informaţiile, graţie multitudinii de reţele de socializare apărute, ajungîndu-se la imposibilitatea de a face diferenţa între unde se termină informaţia şi unde începe opinia. Şi asta pentru că opiniile nu costă bani şi, în plus, sînt ale noastre. Și, evident, credem că sînt cele mai bune. Fără să avem un punct de vedere obiectiv, o bază de plecare, pur și simplu sînt mai bune doar pentru că sînt ale noastre.
Prezent zilnic în viaţa noastră, acaparîndu-ne timpul liber, dar şi energia cîteodată, fotbalul a început să ne influenţeze stările de spirit, felul în care reacţionăm la anumite evenimente. Vorbim de un sport căruia i s-a adăugat în ultima vreme statutul de religie, deşi mult mai corect ar fi să vorbim despre statutul de isterie colectivă, care, avînd ca scuză o minge, ne scoate în evidenţă cele mai oculte reacţii. Fiecare avem simpatiile noastre. Faţă de ceva sau de cineva. La fotbal, ele sînt limpezi. Ţinem cu unii, deci nu putem ţine cu ceilalţi. Unii sînt ai noştri, ceilalţi ne sînt inamici. Cu consecinţele de rigoare ce decurg de aici. De genul violenţelor verbale, al derapajului în opinii. Cîteodată și al derapajului fizic, din păcate.
BILETE DE INTRARE LA TOATE TURNEELE IMPORTANTE DE TENIS GĂSIȚI AICI
Se poate vorbi de aşa ceva la tenis? Putem privi tenisul ca pe un film, ca pe o piesă de teatru, ca pe un mod de relaxare, fără patima cu care ne-a obişnuit fotbalul? Trebuie neapărat să ţinem cu cineva? Mai ales la o finală să zicem neutră, între doi sportivi care nu ne reprezintă ţara? Hai să zicem că la finala feminină trebuia să ținem cu Simona Halep, era pe undeva normal. Şi dacă, să zicem, ţinem cu cineva, trebuie să ducem asta la extrem? Adică e musai ca adversarul acestuia să ne devină atît de antipatic încît să-l transformăm într-un potenţial duşman? Dacă ne place de Nadal, de ce trebuie ca Djokovici să fie, pentru cîteva ore, un antipatic, un nesuferit. Dacă dimpotrivă, îl simpatizăm pe Nole, de ce trebuie să-l măscărim în toate felurile pe Nadal. Sau pe Șarapova. N-avem fotbalul pentru asta, de ce trebuie să invadăm şi tenisul?
Ca şi fotbalul, tenisul e tot un sport. Totuşi, parcă e un altfel de sport! Guvernat mai mult de minte decît de corp. A descifra tenisul e cam la fel cu a descifra o femeie. Toţi credem că sîntem în stare s-o facem, pînă cînd ne izbim de cruda realitate. Ca şi o femeie, tenisul e un puzzle complex, plin de variabile şi detalii care ne scapă de multe ori. Detalii care fac diferenţa, detalii care sînt mai importante decît contextul general. Dar, mai important, tenisul nu e fotbal. Fotbalul e un joc colectiv, sînt 11 oameni, care se completează, se ajută. La tenis eşti singur, cu racheta ta, cu gîndurile tale, cu concentrarea ta, cu fileul din faţa ta. Dar şi cu cel de dincolo de el, mai degrabă partener decît adversar, mai degrabă prieten decît duşman.
BILETE DE INTRARE LA TOATE TURNEELE IMPORTANTE DE TENIS GĂSIȚI AICI
Duelurile dintre Nadal şi Djokovici sînt un fel de Messi contra Cristiano Ronaldo din ultimii ani. Sînt un fel, pentru că nu sînt la fel. Pentru că tenisul nu e fotbal. Pentru că Nadal nu vede în Djokovici un duşman, ci un rival și nu-i va trece nici o secundă prin cap să-i ardă una peste picioare, dacă poate, și să-l scoată din joc. Pentru că Djokovici n-ar fi în stare de orice truc pentru a păcăli arbitrul și, implicit, pentru a-l bate pe Nadal. Înlocuiți în fraza de mai sus Nadal cu Șarapova și Djokovici cu Simona Halep, e același lucru. Pentru că orgoliul n-are ce căuta pe un teren de tenis. Pentru că amîndoi sînt la fel de mari campioni. Unul e mai bun azi, celălalt a fost mai bun ieri, poate că va fi şi mîine.
Cînd doi oameni sînt capabili să interpreteze o piesă sublimă timp de cîteva ore nu se poate vorbi de un învins sau de un învingător. Cînd o finală face ca toate superlativele să devină derizorii, n-avem cum să-l privim pe unul cu simpatie, iar pe celălalt cu dispreţ. Unul trebuia să piardă, pentru ca celălalt să cîştige. Nu putem vorbi de doi cîştigători. Dar putem vorbi de doi campioni.
Am spus odată, într-un comentariu la un Clasico, despre Messi că ar fi ”ucigașul de adjective”. Așa mi-a venit atunci. Nadal și Djokovici sînt deja ucigași în serie. Doar că nu trebuie pedepsiți pentru asta. Nici măcar verbal.
Caută-mă!