Un meci Real Madrid – Chelsea e oricînd un cap de afiș apetisant. Chiar dacă e un ”amical”, de lux, cum se mai spune în ultima vreme acestor partide de pregătire, chiar dacă e oficial. Din ce în ce mai mult în ultimul timp marile cluburi au început să-și programeze astfel de partide de pregătire tari, între ele practic, urmînd oarecum traseul echipelor naționale puternice. Astfel de meciuri aduc beneficii din toate punctele de vedere. Sportiv, vezi cum stai întîlnind un adversar tare și, eventual, poți corecta anumite erori acum, cînd nimic nu e în joc, iar financiar o rețetă bună. Mai ales dacă partidele se joacă prin America sau Asia, unde lumea abia așteaptă să vadă pe viu ceea ce în restul sezonului pot vedea doar la televizor, asta dacă reușesc să se descurce cu orele imposibile pentru aceste continente la care sînt programate duelurile europene. A devenit deja o tradiție și e de presupus că în viitor ea se va extinde.
Am avut, spre exemplu, un ”Derby d”Italia” jucat în America. Un Juve-Inter terminat după multe penaltyuri de departajare. Calendarul, stabilit cu mult înainte, precum și jocul rezultatelor, căci vorbim de o competiție cu dueluri eliminatorii, au adus față în față pe Real Madrid și pe Chelsea. Un meci amical deloc amical însă, căci la mijloc era, în primul rînd, Jose Mourinho, împotriva fostei sale echipe. Și împotriva, mai ales, a lui Cristiano Ronaldo, jucătorul său favorit la un moment dat, devenit între timp o țintă a declarațiilor sale răutăcioase. Am încercat să explic într-un articol precedent ce motive ar fi avut Mou să se comporte astfel față de Cristiano, nu mai revin. Am spus tot acolo despre Cristiano că mi se pare în cel mai bun moment al carierei sale. O să revin asupra acestui aspect, la final.
Despre meci acum. A bătut Real Madrid cu 3-1. Ceea ce, în ciuda faptului că Mourinho a încercat să minimalizeze rezultatul, nu-i o bagatelă. Chelsea e cu o lungime înaintea Realului în ceea ce privește pregătirea, cu toate astea diferențele nu s-au văzut. Ba chiar Real a părut echipa mai proaspătă, mai bine echilibrată fizic, mai dornică să pună mingea în mișcare. La Chelsea parcă s-a observat un soi de reținere, un soi de lipsă de înțelegere a jucătorilor față de ceea ce vrea Mourinho de la ei.
Cine dorește poate vedea un scurt, dar cuprinzător rezumat, al meciului în continuare:
Am văzut cîte ceva din intențiile celor doi antrenori. Mai mult la Real, parcă, decît la Chelsea, deși de ambele părți au fost destule schimbări pe parcursul meciului. Prima repriză e cea care merită consemnată, căci în partea a doua schimbările au afectat calitatea jocului, mai ales că s-a trecut și la ceva experimente. Spre exemplu, dacă e să vorbim de experimente, Ancelotti a probat din nou, mai mult de jumătate de oră în această perioadă, o schemă fără vîrf de atac, cu Di Maria, Ozil, Isco și Cristiano în fața ”închizătorilor”. A fost încercat inclusiv Ozil pe poziția de 9 fals, dar mai mult Cristiano. Realul cam stă în acest moment doar în Benzema ca referință a atacului și e logic ca Ancelotti să se gîndească la posibilitatea, destul de probabilă, ca francezul să fie accidentat sau suspendat la un anumit moment al sezonului și să încerce anumite experimente, dincolo de Morata.
Începutul însă a arătat cam ceea ce vrea Ancelotti de la această echipă. O linie de fund în care, probabil, Pepe va trebui să lupte cu Varane, și înclin să cred că francezul pleacă în avantaj, iar Arbeloa cu Carvajal. Coentrao n-a fost utilizat de loc, ceea ce mă face să cred că e mai degrabă plecat, iar Marcelo s-a descurcat foarte bine, a dat și gol și i-a făcut o ușoară dedicație lui Mourinho, care-l neglijase serios în campionatul trecut, zice-se pentru că n-a vrut să semneze contract de reprezentare cu amicul Jorge Mendes. În față, deși a părut un 4-4-1-1, a fost un clar 4-2-3-1, transformat, în multe momente, în 4-1-4-1. Cu Khedira avînd rolul de bodyguard, efectiv rolul de mijlocaș la acoperire, desemnat să acopere și să închidă. Lîngă el a stat Modrici, ce pare reinventat în aceste perioadă de pregătiri. Poate că Ancelotti, care l-a văzut destul de bine în perioada sa londoneză jucînd excelent la Tottenham pentru că-l avea mereu pe Parker în preajma, gata să-i acopere erorile, încearcă să facă același lucru cu Khedira. Modrici asigură o ieșire la construcție mult mai curată, astfel că prima linie de pasă către croat pare deja o obligație. Iar faptul că se poziționează ușor spre stînga, în zona lui Marcelo și Cristiano, face ca această bandă a Realului să fie un coșmar pentru adversari.
Apoi urmează Isco și Ozil. Va fi spectaculos acest cuplu, sînt convins. Zona de creație, pînă acum situată doar în dreptul lui Ozil, are doi oameni cu capacitate tehnică exemplară. Și o știință a plasării între linii, care-i face extrem de periculoși. Poate că nu mai e Di Maria și slalomurile sale, pe alocuri liniare, în schimb sînt sigur că Real va avea o fază de construcție mult mai artistică, mai estetică.
Cred că, de fapt, asta și încearcă Ancelotti. Să iasă puțin din sfera jocului reactiv practicat de Mourinho, care cam enerva, căci fanii Realului nu vedeau cu ochi buni această strategie prin care Realul se lăsa de multe ori dominat cu bună știință. Automatismele contraatacului funcționează și vor funcționa, vezi meciul cu Everton, iar Ancelotti caută să imprime jocului și un aspect constructiv.
În aceste condiții, lui Xavi Alonso îi va fi greu să se impună, din nou, în primul 11. Eu am rezerve în acest moment față de continuitatea lui la Real. Îi expiră cotractul la vară, deja mai sînt aproape 10 luni pînă atunci, iar timpul lucrează în favoarea lui. Faptul că Real l-a adus pe Illaramendi poate indica și o posibilă resemnare a pierderii lui Xabi Alonso. În vara viitoare sau, de ce nu?, chiar în vara asta. Mourinho îl place mult, sentimentul e reciproc, căci Xabi Alonso a fost singurul din ”garda de fier” a vestiarului care s-a întreținut cu Mou. El și Coentrao, dar pe portughez nu-l includ în această categorie. Nu-i exclus ca Mourinho să forțeze un transfer încă din această vară.
Apropo de Mourinho. S-a văzut cred în această primă repriză cu Real că va merge, în general, pe mîna lui Lukaku ca vîrf de atac mai mult decît pe cea a lui Torres. Lampard și Ramires sînt pilonii liniei de mijloc, iar aici, la Ramires, parcă eu l-aș vedea pe Xabi Alonso. Eden Hazard e cheia jocului mai departe, de talentul lui se leagă speranțele ofensive. N-a jucat Mata, dar e de presupus că o va face, la fel cum cred că și Oscar va avea rolul lui.
N-a jucat deloc David Luiz. Motiv de speculații, mai ales, că, vezi revista presei de azi, Barcelona a făcut o primă ofertă oficială pentru el. În prima repriză, Mourinho a notat tot timpul cîte ceva și cred că i-a folosit mult acest meci de pregătire.
Promiteam ceva despre Cristiano Ronaldo. Am mai spus-o, mi se pare că a ajuns la maturitate deplină. Are un alt comportament pe teren și-n afara lui, iar vestiarul pare că l-a recunoscut ca lider. Ancelotti știe lucrul ăsta, iar faptul că dă de înțeles că portughezul e omul său numărul unu, indiferent de cîte zeci de milioane ar costa Bale sau altcineva, ajută mult. Cristiano primește în momentul ăsta cam același tratament ca Messi la Barcelona. Și mi se pare absolut normal. Știind că Messi n-a avut un final de sezon strălucit și pleacă pe picior de egalitate cu el în lupta pentru Balonul de Aur, Cristiano a plecat ca din pușcă în acest sezon. Eu cred că tot între cei doi se va da lupta pentru acest trofeu. Și asta pentru că vorbim de un trofeu personal, iar Bayern, cea mai bună echipă a momentului, nu propune un personaj de genul ăsta, ci un colectiv. La nivel personal, cifrele lui Ribery, goluri și pase decisive, sînt la mare mare distanță de cele ale lui Messi și Cristiano.
Scriam atunci cînd Messi a primit Balonul de Aur 2013, că lui Cristiano îi lipsește ceva la nivel de imagine, de charismă. Gestul său față de un suporter intrat pe teren în partida cu Chelsea spune că încearcă să se autodepășească și pe acest plan.
O finală e mai mult decît un derby. Un derby are structura sa, mai ales atunci cînd vorbim de un derby adevărat, în noțiunea sa de dicționar, căci în ultima vreme cuvîntul s-a extins și către alte partide. Cînd se întîlnesc două rivale din același oraș, senzația e cu totul alta, pentru că și rivalitatea, am evitat să folosesc cuvîntul ”dușmănie”, e mult mai mare. Iar cînd acest derby se transformă într-o finală, cu trofeul la cîțiva metri, toate calculele de dinainte devin incoerente.
Cîte finale ați văzut în care echipa considerată cu șansa a doua a făcut surpriza și a plecat acasă cu cupa mult dorită? Destule probabil. Ultimul exemplu putea fi miercuri, în finala Europa League de la Amsterdam. Benfica era sub Chelsea la calculele hîrtiei și poate că ar fi meritat să cîștige. N-a făcut-o, dar ideea rămîne.
Atletico n-a mai bătut pe Real Madrid de 14 ani. 25 de meciuri. Timp în care s-a dezvoltat un complex de inferioritate ce se manifestă în mod vizibil, indiferent de locul în care se joacă partida, ”Bernabeu” sau ”Calderon”. Un blocaj mental ce transformă în coșmar și meciurile aparent mai ușor de cîștigat. Cum a fost cazul ultimului duel din Primera Division, pierdut de Atletico, pe propriul teren, după ce a avut un timpuriu 1-0, în fața unui Real doar cu gîndul la returul cu Dortmund.
Dacă e să vorbim totuși de finale, au fost patru între cele două rivale. În trei a cîștigat Atletico. Și toate s-au disputat pe ”Bernabeu”. E adevărat, de la ultima au trecut mai bine de 20 de ani, dar mesajul transmis mai sus rămîne valabil. Într-o finală e posibil orice.
Diego Simeone pare un antrenor pentru finale. Știe să-și mobilizeze echipa, vorbește pe limba jucătorilor, e de presupus că la lasă la o parte politețurile înainte de joc și dă drumul la limbajul de stadion. Ăsta e el, felul în care se comporta ca fotbalist s-a translatat în meseria de antrenor. Va încerca să lucreze la psihicul jucătorilor, să le agite personalitatea și să caute senzația de unitate, de grup. Știe perfect, căci a trecut și el prin episoade de genul ăsta cînd era jucător, că la Real apele nu-s calme, că vestiarul e divizat, că Mourinho e aproape pe picior de război cu ai săi. 
Probabil că va intra cu formula cunoscută. Mario Suarez, Gabi și Koke pe zona centrală. Arda Turan și Diego Costa cu libertate de a schimba pozițiile, plus Radamel Falcao. ”El Tigre” e speranța la gol, dar marea lui problemă e că are mare nevoie de susținere. Eu cred că mult mai util ar fi fost Adrian în teren, în locul unuia dintre cei trei din zona centrală. Să ne imaginăm un Atletico a la Borussia, cu Adrian, Diego Costa și Arda în spatele lui Falcao! Cu echipa avînd posesie, construind electric și sufocîndu-și adversarii. N-o vom vedea! Simeone e din școala italiană. Nu se lasă el sedus de astfel de exemple. Va merge pe un 4-1-4-1 suficient de flexibil. Va lăsa posesia Madridului pentru că știe că asta incomodează echipele lui Mourinho. Nu cred că va apela la un pressing foarte sus, căci asta ar însemna să-și lungească echipa, ceea ce lui Ozil și Cristiano le-ar conveni de minune. Mai degrabă se va apăra în propria jumătate, va invita fundașii centrali ai Madridului spre linia de centru și va încerca să contraatace, mizînd pe forța lui Diego Costa, tehnica lui Arda și viteza de reacție a lui Radamel.
Comportamentul lui Mourinho ar fi bizar dacă n-am cunoaște circumstanțele. Obișnuit să provoace, portughezul a fost peste măsură de liniștit. Nu știu dacă e cea mai bună manieră de a pregăti o finală, nu știu dacă autogestiunea vestiarului, noțiune pe care am auzit-o și în perioada în care Tito Vilanova lipsea de la Barcelona și vă amintiți care au fost rezultatele, e cea mai potrivită tactică de a cîștiga un trofeu ce ar putea salva un sezon.
Mourinho are și cîteva semne de întrebare. Plus o problemă. Cu ”P” mare, de la Pepe. Căci chiar Pepe e problema. Mourinho e pus în fața unei situații delicate. Accidentarea lui Varane e cauza. Ramos vine după o accidentare, iar Pepe n-a fost anul ăsta deloc la înălțimea pe care se situase în campionatul trecut. Logic ar fi să joace Raul Albiol, față de care Mourinho a manifestat, în acești trei ani, o ciudată reticență. Ar fi o mare surpriză să joace Pepe, chit că perechea Ramos-Pepe devenise o forță în sezonul 2011-2012. Lewandovski l-a făcut praf la Dortmund pe portughez, iar un duel cu Falcao n-ar fi deloc recomandabil. Plus că pe acolo mai e și Diego Costa, un jucător care provoacă mult, dă cu cotul, lovește, iar asta pentru un adversar aflat într-o situație psihică delicată nu-i tocmai bine.
Semnele de întrebare sînt Modrici, Khedira, Di Maria, plus redundanta deja dezbatere Higuain sau Benzema? Primii trei sînt în competiție pentru două locuri, iar dintre Benzema și Higuain se va alege atacantul. Probabil că va fi Benzema, mult mai bine primit de publicul de pe ”Bernabeu”. Cît despre Modrici, grea decizie! E unul dintre puținii jucători din lotul Madridului care mai sînt alături de Mourinho, pare în formă bună și cred că va juca. De văzut cum va gîndi Jose mai departe. Cu Khedira alături de Xabi Alonso, pentru mai multă siguranță la mijloc, căci Modrici fără minge arată destul de slabă participare, sau cu Di Maria, pentru destabilizarea zonei lui Filipe Luis.
Un factor extrem de important e cel al pregătirii fizice. Se aude că Simeone a derulat un plan bine pus la punct de pregătire a echipe special pentru această finală. Și-a permis să facă asta imediat după semifinală, de vreme ce nu prea mai avea pentru ce să se agite în campionat. Dacă e așa, Realul pleacă în flagrant dezavantaj, căci, dincolo că echipa pare obosită, Cristiano Ronaldo și Ramos vin cu destule probleme fizice la această finală.
În orele de dinaintea meciului de la Dortmund, circula pe rețelele de socializare o idee: ”Rezultatul de la Munchen i-a amuzat pe madrileni și i-a enervat pe nemți”. Și parcă așa a fost. Borussia a părut o echipă nervoasă, iritată, frustrată, dar în sens pozitiv, de laudele pe care Bayern le-a primit după ce demolase Barcelona cu o zi mai devreme, de ploaia de elogii ce se abătuse peste Bavaria în urma demonstrației de forță pe care Bayern o scosese în evidență. Adăugați aici povestea trădării lui Mario Gotze, dar și ultima informație, aruncată pe piață tot dinspre Munchen, cum că și Lewandowski ar fi semnat cu Bayern încă dinaintea lui Gotze, și aveți tabloul complet al unei teribile stări de iritare.
Se părea că lumea uitase că Borussia e unica echipă neînvinsă din acest sezon de Champions League. Nu Bayern, nu Real Madrid, nu Barcelona, ci Borussia lui Jurgen Klopp. Nu știu ce le-a spus antrenorul jucătorilor săi, nu știu cum a putut să-l motiveze pe Gotze, nu știu ce a discutat cu Lewandovski, dar știu că Bundesliga a mai dat 4 goluri în poarta Primerei Division, în a doua confruntare a celor două campionate în decurs de 24 de ore. Borussia a dat 4 goluri, ca și Bayern, dar a luat unul, din propria eroare, și asta pentru că Borussia, spre deosebire de Bayern, e o echipă entuziastă, care crează și primește goluri cu zîmbetul pe buze.
Nu știu ce i-a spus Jurgen Klopp lui Hummels la pauză. Dar știu că fundașul central al Borussie, obiectiv de mercato pentru jumătate din cluburile de top, cu Barcelona cap de listă, a avut o repriză a doua fenomenală, o expoziție de pase verticale și de lovituri de cap imperiale ce l-au readus în zona marilor valori, zonă pe care o abandonase pentru o clipă cu acea greșeală, făcută însă, dacă studiați atent faza, din aceeași filozofie a lui Klopp de a nu bubui mingea ci de a încerca mereu joc de posesie, indiferent de zonă și circumstanțe.
Trebuia să fie meciul lui Mourinho. N-a fost. Pe portughez l-am văzut ușor complexat la discuția amicală pe care a avut-o cu Klopp, pe gazon, în timpul încălzirii jucătorilor. Limbajul trupului trăda un sentiment de inferioritate în fața rivalului, mult mai stăpîn pe sine, poate și din pricina diferenței de înălțime. Klopp a dominat și acea discuție, ca și întreaga partidă, de altfel. A făcut exact ceea ce a făcut și în meciul din grupă. Și ceea ce am anticipat, aici, în avancronica partidei. L-a blocat pe Xabi Alonso, a oferit libertate fundașilor centrali, căci Pepe cu mingea la picior e un dezastru la fel de mare ca atunci cînd e nevoit să se apere în careul de 6 metri. I-a oferit ui Schmelzer toată libertatea în banda stîngă, acolo unde Mourinho n-a găsit soluția de înlocuire a lui Di Maria. Angel Di Maria era de neînlocuit într-un astfel de duel, doar că neprevăzutul s-a insinuat în vestiar, luînd forma unor probleme de sănătate ale soției argentinianului.
Mourinho a surprins cu modulul de start. Nu neapărat neplăcut, asta rămîne de analizat. Ozil în banda dreaptă, dar pe 
aceeași linie cu Khedira și Cristiano, într-un soi de 4-1-4-1. Intenția lui Mourinho a fost de a acoperi bine zona centrală și de a nu permite nemților să inițieze combinații în spatele mijlocașilor și spre fundașii centrali, așa cum, de exemplu, s-a întîmplat la golul lui Lewandovski cu Malaga, dar și la duelurile celor două echipe din noiembrie. I-a reușit demersul lui Mourinho, căci în acest sistem Borussia a dat un singur gol, plecat însă din banda unde Ramos era mereu în inferioritate, căci Ozil nu coboară să ajute, dar un gol care, văzînd felul în care Pepe s-a apărat, a reconfirmat ideea că Ramos e mult mai util în centrul apărării decît în lateral.
La pauză, Mourinho a schimbat, revenind la tradiționalul 4-2-3-1, iar Modrici, făcut zob de Gundogan, a făcut rocadă cu Ozil. Nu știu pe ce s-a bazat Mourinho. Pesemne pe căderea psihică a Borussiei, după felul în care a luat golul egalizator. Pe undeva, explicabil, căci multe echipe s-ar fi prăbușit. Poate și pe faptul că Ozil i-ar putea pune mai multe probleme lui Gundogan. Revin la ceea ce am spus mai sus. Nu știu ce le-a sus Klopp jucătorilor săi la vestiare, dar Borussia și-a sufocat adversarul în primul sfert de oră al părții secunde. La 3-1 abia, Klopp a răspuns la mutările lui Mourinho, cu Sebastian Kehl introdus în perimetrul lui Cristiano Ronaldo. Unica ocazie a lui Cristiano în partidă a fost în prelungiri, la acel unu contra unu cu Weidenfeller.
Șansele Madridului la calificare încă există totuși și sînt mai mari decît ale Barcelonei. Ele vin din capacitatea de intimidare pe care o emană ”Bernabeu”-ul, dar și din capcana în care pot cădea jucătorii lui Klopp. Am văzut cu Malaga, ei nu se simt prea bine în postura de favoriți. Iar acum sînt. Presiunea e pe spatele lor, căci o ratare a calificării în aceste condiții ar putea fi fatală pentru viitorul echipei, al grupului. Realul a mai dat de-a lungul timpului exemple de ”remontada” , Borussia a jucat mai bine partidele din deplasare. Așadar, vom avea super-meci în retur!
Eroul serii a fost Lewandovski. Dacă e adevărat că a semnat cu Bayern, ceea ce se auzea încă de acum vreo două luni, atunci Bayern a dat lovitura. Lewandovski e mult peste Mandzukici și Gomez, pentru că nu e doar un finalizator ci și un generator de joc.
Iar în careu, vezi golul de 3-1, acea tragere a balonului spre zona nepopulată și șut de undeva din spatele corpului, e o operă de artă. La care, am spus și mai sus, a avut rol de figurant și Pepe, a cărui jumătate de sezon, consecință directă a unei operații făcută de capul lui, e oribilă. Dacă Pepe n-ar fi avut legăturile pe care le are cu Mourinho și Jorge Mendes, cu siguranță acum ar fi fost ostracizat, cam ca Raul Albiol sau Casillas.
Două vorbe și despre Cristiano. N-a fost el. S-a retras cu minute bune înainte de terminarea încălzirii la vestiare, împreună cu medicii. Ce s-a întîmplat nu se știe, căci Real Madrid n-a lăsat să transpire nimic. Însă Cristiano a părut lipsit de energie, de vlagă și, pe cale de consecință, de idei. Importanța lui Cristiano în jocul Realului e cam ca a lui Messi în cea a Barcelonei. Cînd ei doi nu sînt în regulă, nici echipele lor nu sînt.
P.S.
Nu o să mă refer acum la supremația Bundesligii față de Primera Division. Aștept meciurile retur, pentru că așa e normal. E vreme suficientă pentru analize. O singură întrebare am, îndreptată spre toți deștepții care puneau succesele fotbalului spaniol pe seama practicilor necurate din laboratoare: cum explică ei acum energia de care debordau Bayern și Borussia la finalul meciurilor, în timp ce Barcelona și Real erau sufocate pur și simplu?
Inevitabil, orice discuție despre acest Dortmund-Real Madrid începe cu dubla manșă dintre ele din faza grupelor. De aici încep majoritatea discuțiilor, de la acele partide splendide făcute de nemți, meciuri care, să fim sinceri, au scos pentru prima dată în evidență această trupă frumoasă a lui Jurgen Klopp. Era dublă campioană a Germaniei, corect, dar partiturile sale erau ascultate de un număr oarecum limitat de oameni. Un meci cu Real Madrid te scoate însă în evidență în toată lumea, iar un meci bun cu Real Madrid te transformă într0un soi de fată frumoasă, cam ingenuă, de care se îndrăgostesc toți. Orice s-ar spune, dimensiunea globală a Borussiei e cea mai redusă dintre toate cele 4 semifinaliste, la fel și forța financiară, iar ceea ce s-a întîmplat cu Gotze e cea mai bună dovadă că Borussia nu poate lupta pe picior de egalitate cu celelalte 3.
A începe însă discuția de la acele meciuri din grupă ar fi o eroare. Pentru că ar trebui să punem Dortmund-ul în postura de favorită. Ceea ce nu este. Și nici nu o prinde această imagine. S-a văzut în meciul cu Malaga că Borussia e incapabilă să suporte această senzație de echipă favorită. Mult mai bine îi vine haina cealaltă, pe care a probat-o cu succes și cu Real și cu City, cea de outsider. Cea prin care încearcă să limiteze virtuțile adversarilor, dar plecînd de la filozofia proprie.
Nu înseamnă așadar că vom vedea un Dortmund apărîndu-se. Nici nu prea poate să facă asta o echipă construită pe bază de posesie și entuziasm. Dar nici nu înseamnă că vom vedea un Dortmund atacînd, căci ăsta ar fi exact meciul dorit de Mourinho și ai săi. Mai degrabă vom vedea un Dortmund căutînd să facă o presiune sufocantă pe construcția Realului, așa că e de presupus că Xabi Alonso va fi principala țintă în acest sens. Un Xabi Alonso scos din joc e un scenariu de groază pentru Mourinho, iar asta s-a întîmplat în meciul din grupe de la Dortmund. Erau condiții speciale atunci, căci Madridul n-avea nici un lateral valid. Fără Arbeloa și Marcelo, Alonso se vede pus în situația de a nu primi mare sprijin pe construcție de la lateralii săi, dar, în același timp, acum are avantajul că se poate baza pe Ramos și pe Coentrao destul de mult pentru pase de serviciu, de siguranță.
Obiectivul lui Klopp e să împiedice ca mingea să ajungă la un Ozil plasat între linii. Asta ar priva Madridul de pasele sale luminoase. Însa și Mourinho e conștient de asta și tocmai a primit un ajutor dinspre Malaga, de la un Pellegrini pe care l-a ironizat nemeritat. Malaga a arătat că Borussia are mari probleme cînd are în față un advrsar ce folosește două vîrfuri. Astfel că n-ar fi deloc straniu să vedem o echimbare de sistem de-a lungul partidei, cu Cristiano și Higuain atacanți (pare clar că va juca Higuain și nu Benzema) și cu Ozila și Di Maria trăgîndu-se spre benzi, într-un soi de 4-4-1-1 spre 4-4-2. A-i bloca în același timp și pe Ozil și pe Cristiano e o misiune de-a dreptul imposibilă
Va reintra Hummels probabil, căci el aduce acea ieșire cu pasă din apărare de care nu dispune Santana. Dacă Real are avantajul celor doi mai sus menționați, Borussia are la rîndul său un atu numit Lewandovski. Stilu acestuia de a crea, cu spatele la poarta adversă, spații pentru insinuările lui Kuba, Reus, Gotze și chiar Bender, e tare periculos pentru o apărare în care Pepe nu-i la capacitatea maximă. Iar abilitatea polonezului în fața porții îl transformă pe Varane într-un element esențial al duelului.
Ar mai fi de comentat un aspect. Se numește Mario Gotze. Oficializarea trecerii sale la Bayern chiar înaintea acestui meci e lovitură brutală dată echipei. E de presupus că n-a fost ceva sută la sută neașteptat. Să nu fim atît de naivi încît să credem că Jurgen Klopp habar n-avea că jucătorul său e în discuții cu Bayern și că pare dispus să accepte propunerea bavarezilor. Sînt convins că și-a asumat plecarea lui. Borussia nu poate plăti salarii ca Bayern, e o chestiune de economie, de buget, de coerență în decizii, căci dacă-i dai lui Gotze 7 milioane rupi toată armonia vestiarului. Însă, a face public acest transfer în preziua meciului e o lovitură sub centură dată de Bayern, un pic nedemnă de prestigiul acestui club. La fel cum nedemnă a fost și inundarea mijlocului terenului în meciul cu Barcelona, nu că asta ar fi contat prea mult, dar ca imagine nu-i ok.
Bayern domină fotbalul german din punct de vedere economic și procedează fix ca un industriaș care vrea să se dezvolte, îi cumpără pe cei care-i stau în coaste. E limpede că presiunea pusă pe Gotze e foarte mare, totuși are abia 20 de ani, iar stadionul va fi extrem de iritat. Rolul său e foarte important în angrenajul echipei și e de văzut dacă și cum va reuși Klopp să-l capaciteze. Ar putea fi pentru Gotze, dar și pentru alții din jurul său, ultima apariție în fața unui public fantastic, pentru care a fost un idol, dar pentru care va deveni iremediabil un trădător.
Am văzut cu toții primul Clasico al anului, cel de săptămîna trecută, din Cupa Spaniei. L-am comentat, l-am analizat, l-am discutat în acele zile. A fost unul dintre cele mai frumoase din lunga serie de meciuri directe între cei doi coloși ai fotbalului spaniol. Dar, pe cît de frumos a fost meciul, pe atît de greu le-a venit ambelor combatante să se refacă, să se mobilizeze și să să concentreze la următorul adversar din campionat.
Atunci cînd Barcelona s-a împiedicat la San Sebastian, scriam că reducerea distanței față de lider e benefică pentru Real Madrid. M-am referit atunci doar la echipa madrilenă, dar cred că e valabil și în ceea ce privește Barcelona. Tensiunea competitivă e extrem de importantă, a avea jucătorii mobilizați la maximum e un deziderat al oricărui antrenor, mai ales că pentru Real Madrid, dar și pentru FC Barcelona, urmează meciurile cu adevărat importante, cele din Champions League.
Gică Craioveanu spunea sîmbătă, la Fotbal European, că se vor observa, în ceea ce a mai rămas din sezon, diferențe între felul în care Madridul va aborda meciurile cu adversari grei și felul în care va juca în meciurile cu parteneri normali, să le spunem meciuri ”de serviviu”, care trebuie jucate și ele, chiar dacă fără chef. Confirmarea a venit imediat, la cîteva ore practic, la Granada, unde Madridul a fost din nou patetic și, uneori, penibil.
Autogolul lui Cristiano Ronaldo e doar un detaliu, o anecdotă. Chiar dacă e primul autogol din cariera sa și a fost un bun prilej de glume pe rețelele de socializare, e un lucru care se poate întîmpla oricui. A fost o fază fixă, Cristiano s-a apărat la prima bară, doar că a lovit prost mingea. Ce s-a petrecut în continuare cu el și cu echipa iese din sfera normalului. O echipă care nu trage la poartă nu poate cîștiga un meci. Sau poate, cazul Granadei, dar numai cu mult noroc. IarRealul a tras o singură dată pe poartă, și atunci nu prea periculos, iar în condițiile astea, în fața unui adversar care a alergat de parcă de acest meci depindea viitorul omenirii, drumul spre eșec a fost cel normal.
Și dacă am amintit de Granada, să nu-l uităm pe Torje. Extrem de generos în efort, Torje a meritat aplauzele spectatorilor la schimbare. Poate că de la el lumea de la noi aștepta goluri, pentru că noi îl știm ca jucător ofensiv, însă noul antrenor de la Granada a gîndit alt rol pentru el în acest meci. Pe partea sa, a lui și a fundașuli dreapta, Nyom, Realul nu prea a mișcat, Cristiano Ronaldo mutîndu-se, poate tocmai din această cauză, spre centru sau în banda cealaltă.
Cristiano nu trebuia să joace acest meci. A avut probleme fizice, a jucat cu infiltrații contra Barcelonei și s-a văzut și atunci că nu-i în apele sale. Problema e că el vrea să joace mereu, ambiția sa e ieșită din comun, doar că în aceste condiții, cînd nu e la capacitate maximă, mai mult strică decît ajută. Iar autogolul, la nivel mental, nu l-a ajutat, ba l-a aruncat într-o ciudată stare de anxietate, care pînă la final l-a sufocat.
Și încă un lucru. S-a văzut ce important e Mesut Ozil. Absența sa a privat Realul de organizare, dar în special de ultimă pasă. Modrici n-are nici o legătură cu Ozil, iar pe parcursul meciului de la Granada s-a văzut cum de multe ori Khedira era cel care încerca să-i ia locul colegului de la ”naționala” Germaniei. Modrici înseamnă pasă și asociere, plus progresie cu mingea la picior, Ozil e cel care primește, se întoarce, se uită, face acea pauză insesizabilă aproape în care gîndește, și apoi dă pasa decisivă.
Revin la ceea ce a spus Gică Craioveanu. Și mă întreb dacă nu cumva această lipsă de motivație în ANUMITE meciuri nu va afecta prestația echipei în ACELE meciuri de care vorbeam, cele importante. Pînă la prima manșă cu Manchester United mai e foarte puțin, iar calendarul e infernal, cel puțin în faza partidelor retur: Barcelona în cupă, Barcelona în campionat, United în Ligă, 3 meciuri într-un interval miercuri-marți ce vor pune mari probleme.
Și la Barcelona se poate vorbi, pe alocuri, de lipsa tensiunii competitive. Presupun că dacă Real cîștiga la Granada, ar fi jucat altfel și catalanii la Valencia. Un oraș în general ostil Barcelonei, un teren pe care Barcelona nu se simte deloc bine, dar și un stil gîndit de Ernesto Valverde care nu convine Barcelonei. Cît timp a putut să alerge, Valencia a terorizat Barcelona cu pressingul, zonal și personal, în cazul lui Xavi, care n-a prea apărut. Iar cînd Xavi nu dă ora exactă în jocul catalanilor se vede cu ochiul liber.
În plus, Messi a făcut un meci foarte slab. La fel ca anul trecut în această perioadă, traversează o zonă de turbulențe din punct de vedere fizic, ceea ce-i afectează calitatea. Sigur că la valoarea pe care o are găsește cîte o pasă decisivă, dar pe ”Mestalla” a fost evident că nu e în apele sale. Și la el se poate vorbi de o oboseală post Clasico, la fel ca și la ceilalți jucători. Spre deosebire de Real însă, Barcelona a scos un punct, astfel că bilanțul contabil al acestei etape e cît de cît pe plus.
E totuși ceva care preocupă și la Barcelona. Starea de sănătate a lui Tito Vilanova. Absența sa de pe bancă se vede mai ales în momentele complicate. Marea calitate a lui Vilanova, chiar și cînd era secundul lui Guardiola, era felul în care intepreta o partidă în timp real, felul în care corija anumite aspecte care nu funcționau. Cu Valencia, echipa a fost lentă, de-a latul terenului, iar schimbările au părut a fi dictate din teren, nu de pe bancă. E o problemă tare delicată, sănătatea unui om e mai importantă ca orice, dar e un detaliu care începe să se observe, mai ales că, se spune, Tito va reveni abia spre sfîrșitul lui martie.
Există situații, și nu puține, cînd îți dai seama de valoarea cuiva abia atunci cînd nu-l mai ai ai. Și nu doar în fotbal se întîmplă asta, viața oferă situații similare. La Real Maddrid s-a văzut sîmbătă seară ce important e Cristiano Ronaldo.
S-a văzut într-un meci în care n-a jucat. Nu-i primul caz. La Barcelona, importanța lui Sergio Busquets se observă atunci cînd nu e pe teren și se face comparație cu cel care-l înlocuiește. În ultima vreme, la Madrid s-a întîmplat ceva asemănător cu Marcelo, devenit brusc indispensabil pentru că lumea și-a dat seama că, vorba proverbului, e rău cîteodată cu el pe teren, dar fără el e și mai rău.
Despre importanța lui Cristiano știa toată lumea. Despre ce și cît reprezintă el din acest Real Madrid. Absența lui într-un meci precum cel cu Osasuna (de la Pamplona, detaliu extrem de important) a fost un bun prilej să constatăm că fără Cristiano fotbalul e cam amorțit la Real.
Vorbeam de deplasarea la Pamplona. Pentru Real acest meci e ca o vizită la doctor. Trebuie să mergi, dar nu-ți face nici o plăcere. Nu e cea mai suavă deplasare pe ”Reyno de Navarra”, un stadion ostil pentru toată lumea, dar super-ostil pentru Real Madrid. Gică Craioveanu a vorbit de foarte multe ori despre asta la Fotbal European, așa că nu mai insist. Simbătă seară n-a fost ceva diferit, din punctul de vedere al ambianței. A fost însă din punct de vedere al fotbalului pe care ni l-a oferit campioana Spaniei.
Un fotbal pe alocuri oribil, lipsit de ambiție, de stil, de prestanța pe care trebuie să o ofere tricoul alb al Realului. Fără caracter. E ceea ce aducea în primul rînd Cristiano Ronaldo. Caracter. Fără el nimic n-a funcționat la Madrid. Absența celor doi centrali, Ramos și Pepe, o pereche ce în sezonul trecut se consolida drept cea mai bună din Europa, n-a fost chiar așa de dramatică, dar în următoarele trei meciuri cu Valencia, în cupă și în campionat, e posibil să se observe. Xabi Alonso a făcut ce-a putut, dar de unul singur nimic nu mai e la fel, Callejon își arată din ce în ce mai mult limitele, Di Maria e straniu prin felul în care dispare din joc, și asta de luni bune, iar în atac, Benzema și Higuain parcă erau la un joc de cărți și jucau la zero. A circulat și o glumă pe twiter în pauza meciului, ”în sfîrșit trage și Real la poartă prin Benzema, aflat la încălzire”. Gluma s-a transformat într-o crudă realitate, căci șuturile spre poarta gazdelor au venit mai mult dintr-o tentativă de a scăpa de minge.
Și dacă tot vorbeam de lucruri stranii, e de amintit Kaka. Două ”galbene” în ceva mai mult de un sfert de ceas pentru cel mai cuminte și religios dintre fotbaliștii mari brazilieni e ceva neobișnuit, mai ales că ultima sa eliminare trebuie căutată mai departe de perioada Milan, în perioada Sao Paolo, în urmă cu mai bine de 300 de meciuri.
Bizară a fost și ideea lui Mourinho de a-l ține pe bancă pe Mesut Ozil. Acum două sezoane, într-un meci la Santander, a lipsit Cristiano, iar Ozil a făcut un meci splendid, dînd naștere unor dezbateri, timide ce-i drept și masacrate repede de trecerea timpului, cu privire la rolul pe care neamțul ar trebui să-l primească în această echipă, un rol poate mai important, de genul celui pe care-l are în ”naționala” Germaniei. Între Ozil și Cristiano, la Real, e un soi de confruntare mentală, portughezul, mai tare și cu o personalitate mai puternică, luîndu-i cam mult din protagonismul pe care l-ar merita Ozil. Asta și pentru că, dacă tot vorbeam de lucruri stranii, Mourinho nu prea l-a avut la inimă niciodată pe neamț, ciudat fiindcă vorbim totuși de un fotbalist de valoare mondială.
Înapoi la subiect. La Cristiano Ronaldo, adică. Scriam imediat după decernarea Balonului de Aur că Ronaldo nu se va conforma cu situația de etern secund în această fantastică bătălie cu Messi. Și anticipam că va răspunde în teren. A făcut-o la modul perfect contra celor de la Celta Vigo, în Cupă. Și mai scriam că mi se pare destul de greu de crezut că va accepta oferta celor de la PSG, o ofertă absolut colosală, despre care promit să scriu săptămîna viitoare. Ca și despre operațiunea de prelungire și ajustare a contractului pe care i-o oferă Real Madrid.
Deocamdată, Real Madrid nu-și poate permite să-l piardă pe Cristiano. Pe Mourinho, da, căci Jose a ajuns, în relația cu tot ce-l înconjoară la Madrid, la o limită pe care el a impus-o. Mourinho probabil va pleca, dar pentru Cristiano, poate cu o singură excepție numită Manchester, nu există loc mai bun pentru a juca și cîștiga decît Madrid. Iar pentru Real Madrid nu există pe piață astăzi un jucător care să-l poată înlocui pe Cristiano.
La Pamplona, fără Cristiano, fotbalul a fost pustiu. Iar Real a tras o singură dată spre poarta adversarului, ultima clasată în Primera, la ultima fază a meciului.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!