Nu știu dacă mai există vreo țară în care meciurile amicale să fie atît de mult discutate, analizate, învîrtite pe toate părțile, uneori mai mult decît partidele oficiale. Poate că există, poate că nu există, nu asta e discuția acum. Ideea e că vorbim despre niște meciuri amicale, care exact asta sînt, amicale. Mai ales în cazul echipelor naționale și mai ales acum, cu mai puțin de 100 de zile înainte de startul Campionatului Mondial. Pentru selecționeri, aceste ”amicale” sînt văzute mai degrabă drept o foarte bună posibilitate de a strînge laolaltă grupul de jucători și de a face antrenamente, eventual și anumite experimente. Să tragem prea multe concluzii după aceste meciuri amicale ar fi, cred, o mare greșeală. Eventual, ne putem lega de unele indicii.
N-o să mă refer la echipa României. Cred că nu e cazul în situația actuală de schimbare majoră a fotbalului românesc. Apropo de asta, o mică paranteză, căci oricît de departe m-aș situa eu unul de fotbalul intern, ceea ce se întîmplă în interiorul lui e important și nu are cum să mă lase indiferent. Sper din tot sufletul să mă înșel și să n-am dreptate, nu-s vreun Nostradamus, deși personajul a fost Săgetător ca și mine, dar mie ceea ce se întîmplă la FRF îmi seamănă tare mult cu cele întîmplate, la nivel politic, în România în anul 1996. Poate unii își amintesc de cei ”15.000 de specialiști ai regimului Constantinescu”, venit atunci, ca și noul șef al fotbalului românesc de azi, pe un cal de un alb impecabil și pe un fond de entuziasm ieșit din comun, dar și de felul în care s-a terminat respectivul regim, după 4 ani de convulsii și o lipsă crasă de specialiști, cu readucerea la putere, ca singură viabilă atunci, a vechiului președinte. Nu vreau să fac nici o comparație între situații, e posibil ca după 20 de ani petrecuți în mocirla în care ne scufundaseră Mircea Sandu și gașca lui să nu mai am încredere în nimeni, dar mie mi se pare ușor suspectă coincidența dintre sentințele de marți și alegerile de miercuri, cu investirea unui personaj prea bun ca să fie adevărat. Nu-l cunosc și nici nu-mi doresc neapărat să-l cunosc, sper din tot sufletul să mă înșel și să aibă succes în ceea ce spune că vrea să facă. O însănătoșire, o întoarcere la normalitate a fotbalului românesc ne va ajuta pe toți cei care ne intersectăm cît de cît cu el să progresăm.
Înapoi la meciurile amicale. Spuneam că n-o să mă refer la echipa României, căci nu știu cum naiba se face că noi în ”amicale” sîntem foarte buni, cînd vine însă vorba de partide oficiale începem s-o dăm în bară. Argentina în schimb i-a surprins doar pe cei care credeau că Messi și ceilalți vor veni la București să facă spectacol, să se întrebuințeze, să-și riște eventual integritatea fizică. Să fim corecți cu noi și cu ceea ce reprezentăm, Argentina a venit la București din obligație, pentru că alfel ar fi trebuit să dea înapoi banii pe care i-a primit atunci cînd a fost antamată partida. Situația era alta atunci pentru argentinieni, acum, cu 100 de zile înainte de Mondial s-a schimbat complet. În momentul ăsta, nici un fotbalist important nu riscă absolut nimic, cu atît mai mult într-un meci amical, căci orice accidentare survenită acum, de exemplu o ruptură musculară ce ar necesita 6-8 săptămîni de pauză, ar reprezenta un handicap important. Mai ales pentru Argentina și mai ales pentru Messi, care are în minte, mi se pare evident, acest Mondial de la începutul sezonului.
Problema pentru Argentina, judecînd după datele pe care le avem și după ceea ce am văzut, e că există serioase diferențe între partea ofensivă și partea defensivă a echipei. N-aș zice o prăpastie, însă numele imense din zona de atac (apropo, Tevez nici n-a fost convocat și zău dacă înțeleg de ce) nu prea au corespondent în zona de apărare. Ceea ce s-ar putea să fie o problemă. Și nici în zona de mijloc, căci Argentina nu are în momentul ăsta nici măcar un mijlocaș de creație, așa cum au din plin Spania ori Germania. Chiar și Brazilia stă mai bine, dincolo de faptul că Brazilia propune un cuplu de fundaș centrali, Thiago Silva-David Luiz, pe care nu-l are nici o altă echipă. L-am văzut și la București pe Messi coborînd de multe ori în zona de creație, dar, la fel ca la Barcelona, un Messi în zona aia înseamnă absența lui Messi din atac, acolo unde e cel mai periculos. Mie mi se pare că, în momentul ăsta, Argentina pleacă, de la grila de start, din a patra poziție, după Spania, Germania și Brazilia (ordinea e întîmplătoare).
Apropo de Spania. Am comentat Spania-Italia, un alfel de meci amical totuși, în comparație cu ce s-a jucat la București. Asta și pentru că Italia e și ea o echipă mare, ceea ce noi nu sîntem, și a respectat regulile unor astfel de partide amicale. Ca echipă campioană mondială en-titre și europeană en-titre, Spania pleacă în mod clar din pole-position. Tare mă tem să nu aibă drumul Franței din 2002, care era exact în aceeasi situație, cu amendamentul că Spania are trei turnee finale cîștigate consecutiv, iar Franța atunci avea doar două. Toată lumea a fost curioasă să vadă debutul lui Diego Costa. Și n-a prea avut ce să vadă, căci așa meci slab Diego Costa n-a mai făcut în acest sezon. Avînd de partea sa circumstanțele lipsei de acomodare, Diego Costa ridică însă la fileu întrebările puse atunci cînd s-a aflat de intențiile Spaniei de a-l convoca. Anume dacă se pretează, dacă se mulează pe jocul Spaniei, un altfel de joc decît e el obișnuit. Pe mine, deocamdată, nu m-a convins, dar asta nu înseamnă că n-o va putea face. Înainte să cîștige un atacant, Spania a făcut ca Brazilia să piardă unul. Dacă mai sus vorbeam de Argentina, trebuie să remarc același lucru și la Brazilia, diferențele dintre zona de atac și cea de apărare, căci Brazilia nu are un atacant de nivelul fundașilor centrali, care să se alăture și să termine fazele concepute de Oscar, Neymar, Lucas Moura și ceilalți. Cu Diego Costa în lotul lor, îndrăznesc să spun că brazilienii, mai ales fiind echipă gazdă, erau marii favoriți.
La Spania-Italia am văzut o ușoară schimbare a lui Vicente Del Bosque. O repriză Sergio Busquets, o repriză Xabi Alonso, de unde pînă acum nu se concepea partidă fără ei doi unul lîngă celălalt. Nu știu dacă asta e linia sau dacă a fost doar o încercare, căci pentru asta sînt bune meciurile amicale. Mi s-a părut remarcabil jocul lui Thiago Alcantara, pierderea lui fiind cea mai mare gafă, în opinia mea, a fostului președinte al Barcelonei, Sandro Rosell, mai mare chiar decît zecile de milioane plătite pe Neymar. Și am mai remarcat o echipă a Italiei pe care zău că ar trebui s-o luăm în seamă, căci Italia crește mult și mereu în turneele finale și chiar are jucători pe spatele cărora să încerce o figură frumoasă.
Cam la fel e și situația Franței. Am văzut puțin din Franța-Olanda și chiar nu înțeleg de ce Franța e atît de puțin băgată în seamă. Cît despre Olanda, tinerețea lotului propus de Van Gaal e posibil să fie un handicap, mai ales la un turneu final.
Am văzut puțin și din Germania-Chile. Mi-a plăcut mai mult Chile decît Germania în această partidă, dar asta nu înseamnă nimic. Chile nu va face viață ușoară Spaniei și Olandei în grupa lor, ba eu chiar văd echipa lui Vidal și Alexis capabilă de surprize. Germania mi s-a părut un pic bulversată de forma proastă a lui Mesut Ozil, dar și de absența lui Khedira, cel care asigura echilibrul la centrul terenului și dicta, oarecum, ritmul și poziționarea atunci cînd mingea era la adversar. Rămîne de văzut dacă mijlocașul Realului va putea reveni pînă la Mondial, dar mai ales în ce condiții.
Am văzut de dimineață, pe grupul Fotbal European, pe care l-am creat pe Facebook, acum aproape 5 ani, special pentru amatorii de discuții despre fotbalul internațional (care mai dau ele în certuri atunci cînd se discută eternele subiecte Messi vs Cristiano, Real vs Barcelona, Juve vs ceilalți ori Premier League vs Primera, dar în esență rămîne un loc bun pentru discuții și comentarii), am văzut așadar pe acest grup poza lui Sir Bobby Robson. Sub care era un mesaj, îmi cer scuze pentru limbaj, oarecum idiot: ”La mulți ani, Bobby Robson!”. Fie cel care a pus poza, dar mai ales mesajul, nu știa că Sir Bobby a murit de ceva vreme, fie știa dar a fost neinspirat. Haideți să rămînem, pentru liniștea noastră, cu a doua variantă! Cu puterea pe care o am ca administrator al acestui grup, suna așa, pompos, cam ca administratorul de bloc, nu-i așa?!, am șters poza. Dar cu ocazia asta mi-am adus aminte că l-am cunoscut pe Sir Bobby Robson. Am lăsat viața să mă surprindă, cum îmi place mie să spun întotdeauna, și a făcut-o. Nu întotdeauna ai ocazia să cunoști un Sir, nu întotdeauna ai ocazia să vorbești despre fotbal cu un monument al acestui sport. E una dintre oportunitățile pe care cariera de jurnalist mi-a oferit-o. Azi, ar fi împlinit 81 de ani.
În ceea ce-l privește pe SIR Bobby Robson, distincţia oferită de Regina Elizabeth a Angliei e cea mai corectă caracterizare pentru un om care nu cred să fi insultat vreodată pe cineva.
Am avut plăcerea şi onoarea așadar să-l cunosc. S-a întîmplat în toamna lui 2005, cînd fostul selecţioner al Angliei și fostul antrenor al Barcelonei a venit în România, invitat de Gazeta Sporturilor pentru a-l susţine pe Gică Popescu, care pe atunci încerca să devină preşedinte la FRF, în locul lui Mircea Sandu. E un demers pe care nu-l comentez, dar pe care, am senzația, că inițiatorii l-au cam uitat acum cînd Gică Popescu caută din nou să devină președinte al FRF.
Am stat aproape două zile în preajma marelui antrenor. M-a impresionat. Și n-o spun doar așa, ca să dea bine la articol. Mă aşteptam la un englez scorţos, plin de el, în conformitate cu performanţele obţinute de-a lungul vremii. Nu-l știam decît de la televizor, nu părea, dar imaginea televizată păcălește de multe ori. Am descoperit un bărbat extrem de simpatic, care m-a cucerit din prima cu mirarea din ochii săi albaştri atunci cînd, la aeroport fiind, am încercat să-i iau mica valiză pentru a o duce la maşină şi a-i uşura astfel scurta conferinţă de presă pe care a oferit-o jurnaliștilor chiar în hol la Otopeni. Un om modest, foarte vesel, căruia îi plăcea să-şi trăiască viaţa la maximum, să se bucure zi de zi de tot ceea ce i oferea. Se ştia de boala lui, se ştia de lupta pe care o duce, dar n-am avut niciodată senzaţia că stau lîngă un om înfrînt, doborît de probleme. Dimpotrivă.
Am plecat împreună în mașină cu el și cu Gică Popescu. Pe atunci, drumul de la Otopeni nu se făcea atît de lesne, astfel că cei doi au avut destul timp să povestească, să-și amintească de sezoanele petrecute împreună. Și-au amintit inclusiv de Jose Mourinho, a cărui stea era atunci în plină ascensiune. ”And Jose?”, a întrebat Robson, dîndu-și o palmă peste frunte. ”Jose” spus în engleză, cu ”j” nu cu ”h” și cu accent pe ”o”. ”Do you remember Jose?”. ”Oh my God!”. A urmat o discuție despre antrenorul portughez, despre rolul pe care-l avea în acea echipă a Barcelonei în care au coincis și despre situația lui la momentul discuției. Robson spunea că Mourinho îl sună destul de des, că e un tip foarte ok, dar acel ”Oh my God!” părea că indică ușoara surpriză a lui sir Bobby, faptul că nu se aștepta ca Mourinho să ajungă atît de sus.
I-am arătat oraşul, în fine ceea ce poate fi arătat la capitala noastră. Cel mai mult i-au plăcut frunzele copacilor, culoarea lor tomnatică, era început de octombrie, a spus de multe ori ”Beautiful colours!”, semn că avea un alt cîntar al valorilor. A stat mai bine de o oră la Muzeul Satului, ba chiar la un moment dat l-am lăsat vreme de un sfert de ceas să se odihnească în cerdacul unei case olteneşti, singur cu gîndurile sale. Programul i-a fost destul de încărcat, dar n-a încercat nici o clipă să schimbe ceva, să facă figurile pe care eu eram obişnuit să le regăsesc printre autohtoni.
Una dintre ele i s-a întîmplat chiar lui, seara, cînd am fost în Giuleşti să vedem Rapid – Steaua. La pauză a vrut să meargă la toaletă, însă în ciuda insistenţelor mele n-am reuşit să-l introduc la Sala VIP, acolo unde cel mai fals dintre pămînteni, George Copos, nu trebuia deranjat, căci era înconjurat numai de personalităţi, iar bodyguarzii aveau consemn clar să nu intre nimeni. Nici măcar un Sir. Pe vremea aceea nici nu apăream așa de des la televizor, acum poate că aș fi reușit în demersul meu. Noroc cu oamenii normali de la toaletele normale din Giulești, dar extrem de româneşti, adică mizerabile, care l-au recunoscut şi l-au ferit de mica umilinţă de a sta la coadă.
Seara a fost la Antenă, la Recursul Etapei, invitat special la emisiunea lui Ovidiu Ioanițoaia. Dacă vă spun că ediția respectivă a avut cel mai mic rating din acel sezon nu cred că vă ofer o mare noutate. Era doar Bobby Robson și nu personajele celebre ale vremii. Un fleac.
La plecare, la aeroport, mi-a dat numărul lui de telefon. Mi-a zis să-l sun neapărat, pentru că îi place să stea de vorbă cu oamenii tineri, îl fac să se simtă şi el tînăr. Nu l-am sunat. Într-o dimineaţă de vară, trei ani mai tîrziu, cînd am aflat că a murit m-am uitat în telefon. Numărul lui era tot acolo. La fel cum în mintea mea au rămas cuvintele lui, spuse în ultimele săptămîni de viață: ”Eu o să mor în curînd, dar îmi trăiesc fiecare minut pe care-l mai am la maximum, ca și cum ar fi ultimul. Cu demnitate”. Demnitate de SIR, aș adăuga eu. Cam așa ar trebui să facem cu toții, chiar dacă nu sîntem SIR.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!