Ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat. Jose Mourinho s-a despărțit, în mod oficial, de Real Madrid. E ceea ce am presupus încă din primele zile de existență ale acestui blog, atunci cînd am încercat să explic care e originea crizei ce a apărut pe neașteptate la Real, de ce Marca a scris despre un ”divorț anunțat” și care au fost culisele conflictului cu Iker Casillas.
Plecarea portughezului de la Real Madrid a fost primită, cum era și firesc, cu satisfacție în presa catalană. Care consideră că această despărțire prematură, căci Mourinho prelungise contractul pînă în 2016, e un eșec al clubului rival Barcelonei, un eșec, evident, la care a contribuit noua campioană a Spaniei.
Dezbaterea cred că e mai extinsă și trebuie analizată bine ștampila pusă pe fruntea lui Jose Mourinho. Înainte de a vorbi despre un eșec, trebuie să ne reamintim motivele pentru care a fost adus Jose Mourinho, în 2010. El n-a primit un contract generos de la Florentino Perez pentru că ar avea un caracter ales. Știam cu toții care a fost comportamentul portughezului la Porto, la Chelsea și la Inter, gesturile teribiliste pe care le-a făcut, certurile cu presa și ironiile trimise către adversari. Mourinho n-a fost adus pentru că ar fi un antrenor dedicat fotbalului spectacol. Dimpotrivă, spectacolul e ultimul lucru la care se gîndește. Și nici n-a fost adus pentru vreo posibilă aplecare spre tineri fotbaliști, cărora să le faciliteze ascensiunea în fotbalul mare. Nici vorbă, căci Mourinho e dintre cei care cumpără fotbaliști și nu din categoria celor ieftini, numărul celor promovați de el de la academiile cluburilor la care a activat fiind extrem de mic în raport cu sumele cheltuite pentru achiziționarea altora.
Jose Mourinho putea fi antrenorul Barcelonei în vara lui 2008. La fel cum și Cristiano Ronaldo putea fi jucătorul Barcelonei în 2003. Nu e o presupunere, e o informație certă. Txiki Beguiristain a negociat cu el în mai multe rînduri, a mers după portughez inclusiv la Cupa Africii, unde era comentator. Lucrurile n-au evoluat și pentru că Joan Laporta, cel care are președinte al Barcelonei atunci, n-a fost prea convins că Mourinho era antrenorul care le trebuie catalanilor, influențat fiind și de Johan Cruyff, care l-a sfătuit să meargă pe mîna începătorului, pe atunci, Pep Guardiola. Motivele lui Laporta au fost, dincolo de banii pe care ar fi fost nevoit să-i plătească lui Mourinho, echipei sale de asistenți, Vilas Boas era unul dintre ei, sau transferurilor pe care le-ar fi solicitat portughezul, tocmai cele amintite mai sus.
Florentino Perez l-a luat pe Mourinho cu un singur scop. Să bată Barcelona și să cîștige Liga Campionilor. Perez e om de afaceri înainte de a fi om de fotbal. Așa cum a adus, la vremea respectivă, cei mai buni jucători din lume, tot așa l-a adus, în vara lui 2010, pe antrenorul momentului. Cîștigase Liga Campionilor cu Inter, cu care mai făcuse și eventul în Italia. La Inter, așadar, club ce părea logodit cu eșecul și intrat într-o perpetuă criză de nervi. ”Dacă la Inter a putut, de ce n-ar putea la Real”, pesemne că și-a spus Perez în momentul în care a negociat cu Mourinho, undeva în aprilie 2010, căci nu cred că e cineva care își poate imagina că negocierea s-a purtat după cîștigarea Ligii Campionilor.
Acum, după 3 sezoane, a spune că a fost un eșec mi se pare cam mult. În fond, omul și-a respectat jumătate de promisiune. A bătut Barcelona, luîndu-i un titlu, o cupă și o supercupă. Cînd citiți FC Barcelona trebuie să aveți în vedere că a fost cea mai bună echipă a Barcelonei din toate timpurile, după mulți cea mai bună echipă din istoria fotbalului. A pus capăt supremației acestei echipe și a contribuit decisiv la plecarea lui Guardiola. În fața acestei echipe, Real a luat campionatul cu un punctaj record și un număr record de goluri marcate. Cupa Spaniei a revenit în vitrina de trofee a Realului după mulți ani, ba aș îndrăzni să spun că Mourinho a avut rolul său în revitalizarea acestei competiții pe care granzii Spaniei n-o prea luau în serios.
Mai rămîne Champions League. Aici, da, nu și-a îndeplinit obiectivul. De fapt, cred că că ăsta era obiectivul principal al lui Florentino Pereze. Real n-a mai luat Liga din 2002 și e o perioadă foarte mare pentru un club care are 9 trofee C 1 în palmares. Mourinho a subordonat totul acestui obiectiv și a greșit.
Nu mi-e foarte clar de unde a început deteriorarea relațiilor dintre Mourinho și vestiar. De unde s-a născut acel ultimatum al lui Casillas și Ramos. Există unele speculații pe care se poate pedala. Căci e limpede că această deteriorare s-a petrecut în vară, chiar înainte de cîștigarea campionatului.
În cercurile apropiate vestiarului se cam știa că Mourinho negocia destul de intens cu Marina Granovskaia, cea care-l reprezintă practic pe Roman Abramovici la Chelsea, ba chiar se spunea că s-ar fi înțeles să preia echipa londoneză imediat după finala Ligii. S-a întîmplat însă atunci că Di Matteo a cîștigat acea finală, iar penalty-ul transformat de Drogba la Munchen a reprezentat practic semnătura pe un nou contract al italianului.
Pe 24 mai 2012 anunța Marca faptul că Mourinho a semnat prelungirea cu Real pînă în 2016. Vestiarul a văzut un joc la două capete al portughezului, care mai întîi căuta soluție de plecare prin acele reproșuri aduse unui lot care tocmai luase un titlul Barcelonei, ajutîndu-l pe Mou să-și întărească mitul celui de-al doilea sezon miraculos la echipele pe care le pregătește, și apoi obținea prelungirea contractului, bazîndu-se tocmai pe această performanță.
Cît despre cine va veni în locul lui Mourinho, e timp suficient să discută, să comentăm, să analizăm. Cert e că nu-i va fi ușor. După Mourinho e întotdeauna greu să lucrezi.
O finală e mai mult decît un derby. Un derby are structura sa, mai ales atunci cînd vorbim de un derby adevărat, în noțiunea sa de dicționar, căci în ultima vreme cuvîntul s-a extins și către alte partide. Cînd se întîlnesc două rivale din același oraș, senzația e cu totul alta, pentru că și rivalitatea, am evitat să folosesc cuvîntul ”dușmănie”, e mult mai mare. Iar cînd acest derby se transformă într-o finală, cu trofeul la cîțiva metri, toate calculele de dinainte devin incoerente.
Cîte finale ați văzut în care echipa considerată cu șansa a doua a făcut surpriza și a plecat acasă cu cupa mult dorită? Destule probabil. Ultimul exemplu putea fi miercuri, în finala Europa League de la Amsterdam. Benfica era sub Chelsea la calculele hîrtiei și poate că ar fi meritat să cîștige. N-a făcut-o, dar ideea rămîne.
Atletico n-a mai bătut pe Real Madrid de 14 ani. 25 de meciuri. Timp în care s-a dezvoltat un complex de inferioritate ce se manifestă în mod vizibil, indiferent de locul în care se joacă partida, ”Bernabeu” sau ”Calderon”. Un blocaj mental ce transformă în coșmar și meciurile aparent mai ușor de cîștigat. Cum a fost cazul ultimului duel din Primera Division, pierdut de Atletico, pe propriul teren, după ce a avut un timpuriu 1-0, în fața unui Real doar cu gîndul la returul cu Dortmund.
Dacă e să vorbim totuși de finale, au fost patru între cele două rivale. În trei a cîștigat Atletico. Și toate s-au disputat pe ”Bernabeu”. E adevărat, de la ultima au trecut mai bine de 20 de ani, dar mesajul transmis mai sus rămîne valabil. Într-o finală e posibil orice.
Diego Simeone pare un antrenor pentru finale. Știe să-și mobilizeze echipa, vorbește pe limba jucătorilor, e de presupus că la lasă la o parte politețurile înainte de joc și dă drumul la limbajul de stadion. Ăsta e el, felul în care se comporta ca fotbalist s-a translatat în meseria de antrenor. Va încerca să lucreze la psihicul jucătorilor, să le agite personalitatea și să caute senzația de unitate, de grup. Știe perfect, căci a trecut și el prin episoade de genul ăsta cînd era jucător, că la Real apele nu-s calme, că vestiarul e divizat, că Mourinho e aproape pe picior de război cu ai săi. 
Probabil că va intra cu formula cunoscută. Mario Suarez, Gabi și Koke pe zona centrală. Arda Turan și Diego Costa cu libertate de a schimba pozițiile, plus Radamel Falcao. ”El Tigre” e speranța la gol, dar marea lui problemă e că are mare nevoie de susținere. Eu cred că mult mai util ar fi fost Adrian în teren, în locul unuia dintre cei trei din zona centrală. Să ne imaginăm un Atletico a la Borussia, cu Adrian, Diego Costa și Arda în spatele lui Falcao! Cu echipa avînd posesie, construind electric și sufocîndu-și adversarii. N-o vom vedea! Simeone e din școala italiană. Nu se lasă el sedus de astfel de exemple. Va merge pe un 4-1-4-1 suficient de flexibil. Va lăsa posesia Madridului pentru că știe că asta incomodează echipele lui Mourinho. Nu cred că va apela la un pressing foarte sus, căci asta ar însemna să-și lungească echipa, ceea ce lui Ozil și Cristiano le-ar conveni de minune. Mai degrabă se va apăra în propria jumătate, va invita fundașii centrali ai Madridului spre linia de centru și va încerca să contraatace, mizînd pe forța lui Diego Costa, tehnica lui Arda și viteza de reacție a lui Radamel.
Comportamentul lui Mourinho ar fi bizar dacă n-am cunoaște circumstanțele. Obișnuit să provoace, portughezul a fost peste măsură de liniștit. Nu știu dacă e cea mai bună manieră de a pregăti o finală, nu știu dacă autogestiunea vestiarului, noțiune pe care am auzit-o și în perioada în care Tito Vilanova lipsea de la Barcelona și vă amintiți care au fost rezultatele, e cea mai potrivită tactică de a cîștiga un trofeu ce ar putea salva un sezon.
Mourinho are și cîteva semne de întrebare. Plus o problemă. Cu ”P” mare, de la Pepe. Căci chiar Pepe e problema. Mourinho e pus în fața unei situații delicate. Accidentarea lui Varane e cauza. Ramos vine după o accidentare, iar Pepe n-a fost anul ăsta deloc la înălțimea pe care se situase în campionatul trecut. Logic ar fi să joace Raul Albiol, față de care Mourinho a manifestat, în acești trei ani, o ciudată reticență. Ar fi o mare surpriză să joace Pepe, chit că perechea Ramos-Pepe devenise o forță în sezonul 2011-2012. Lewandovski l-a făcut praf la Dortmund pe portughez, iar un duel cu Falcao n-ar fi deloc recomandabil. Plus că pe acolo mai e și Diego Costa, un jucător care provoacă mult, dă cu cotul, lovește, iar asta pentru un adversar aflat într-o situație psihică delicată nu-i tocmai bine.
Semnele de întrebare sînt Modrici, Khedira, Di Maria, plus redundanta deja dezbatere Higuain sau Benzema? Primii trei sînt în competiție pentru două locuri, iar dintre Benzema și Higuain se va alege atacantul. Probabil că va fi Benzema, mult mai bine primit de publicul de pe ”Bernabeu”. Cît despre Modrici, grea decizie! E unul dintre puținii jucători din lotul Madridului care mai sînt alături de Mourinho, pare în formă bună și cred că va juca. De văzut cum va gîndi Jose mai departe. Cu Khedira alături de Xabi Alonso, pentru mai multă siguranță la mijloc, căci Modrici fără minge arată destul de slabă participare, sau cu Di Maria, pentru destabilizarea zonei lui Filipe Luis.
Un factor extrem de important e cel al pregătirii fizice. Se aude că Simeone a derulat un plan bine pus la punct de pregătire a echipe special pentru această finală. Și-a permis să facă asta imediat după semifinală, de vreme ce nu prea mai avea pentru ce să se agite în campionat. Dacă e așa, Realul pleacă în flagrant dezavantaj, căci, dincolo că echipa pare obosită, Cristiano Ronaldo și Ramos vin cu destule probleme fizice la această finală.
De-a lungul timpului, în viața unei echipe de fotbal se petrec o grămadă de evenimente. Unele vesele, altele tensionate. Vestiarul unei echipe de fotbal nu e cu nimic diferit de orice alt colectiv, din orice alt sector de activitate. Cu prieteni, cu dușmănii, cu bîrfe, cu intrigi, cu certuri, uneori chiar cu dispute de nivel fizic, cu glume. Multe dintre ele nu ajung să fie cunoscute și asta pentru că vestiarul are un soi de autoapărare, de autoprotecție.
Unele lucruri se petrec însă în văzul lumii. În văzul camerelor de luat vederi, mai exact. Iar atunci, nimic nu mai poate fi făcut, totul devine public.
Iată de exemplu acest filmuleț, pe care vi-l propun în cele ce urmează, filmat înainte de startul partidei Espanol-Real Madrid. Actorul principal e Fabio Coentrao. Portughezul s-a așezat pe banca de rezerve, neavînd habar că nu este inclus în lot. Reacțiile lui Casillas, Benzema, Cristiano Ronaldo și Jose Mourinho sînt extrem de haioase, iar fața pe care o face Coentrao merită să pierdeți cîteva minute vizionînd acest filmuleț. Comentariul, în limba spaniolă evident, a celor de la ”La Sexta” e și el foarte bun, ca să nu mai vorbesc că imaginile sînt, în felul lor, inedite.
Barcelona a cîștigat, așadar, campionatul Spaniei. A făcut-o și de manieră matematică, pentru că de cîștigat, teoretic, îl cîștigase cu multe luni înainte. E un titlu chemat să fie un bun medicament pentru suporteri, dar și pentru anumiți componenți ai lotului.
FC Barcelona a dominat această ediție a Primerei Division într-o formă extrem de categorică. Cu o primă parte de record, astfel că prin luna ianuarie vorbeam tot pe acest blog despre o Barcelona aproape perfectă, dar cu o parte a doua mai degrabă de uitat, în care calificarea cu Milan a reprezentat momentul care lipsea. O parte a doua marcată de aparenta senzație de asemănare cu un avion în prăbușire, dar, mai ales, pentru că s-a întîmplat recent și ultimele impresii sînt cele care contează, de senzația de impotență în dubla manșă cu Bayern Munchen.
Este titlul lui Tito Vilanova! E limpede. Tito și-a asumat rolul extrem de ingrat de continuator al politicii lui Pep Guardiola într-un moment în care sănătatea sa, pînă la urmă cel mai important lucu din lume, nu era deloc clară. A venit acea recidivă a unei maladii parșive și acea dublă bătălie pe care a fost nevoit s-o ducă. Bătălia cu boala, dar și cea cu adversarii fotbalistici, cea de-a doua dusă de la mii de kilometri distanță și dintr-un alt fus orar. Cîștigarea campionatului, în aceste condiții, trebuie aplaudată ca atare, iar performanța trebuie privită drept una extrem de importantă.
Campionatele sînt turnee de regularitate, cu probe de anduranță multe, pe care dacă nu știi să le gestionezi riști să pierzi contactul cu plutonul. Iar exemplele în acest sens sînt nenumărate și nu trebuie căutate doar în sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem. Nu-i ușor să joci cu Getafe acasă înainte să joci cu Milan și nu-i deloc simplu să te concentrezi cu Celta după ce ai eliminat pe PSG. Aici e misiunea antrenorului, iar în condițiile date performanța Barcelonei trebuie aplaudată.
Evident, e și campionatul lui Messi. Cifrele sale sînt din nou uluitoare, cu toate că, dacă privim la rece lunile scurse, pare să fi fost cel mai slab sezon al lui Leo din 2008 încoace. Fie și faptul că a suferit o accidentare, urmată de recidive, invită la această concluzie. În doar două meciuri jucate de el în acest campionat, Messi n-a participat,cu gol sau pase de gol, la reușitele echipei. E un alt detaliu al importanței lui Messi în acest angrenaj, o importanță poate prea mare, căci atunci cînd echipa e dependentă de un jucător nu știe cum să abordeze meciurile importante fără el. Poate de aceea se forțează aducerea lui Neymar, un fotbalist cu multe calități, dar încă un mister pentru fotbalul european, dar un fotbalist ce pare capabil să-și asume rolul de vicepreședinte, iar atunci cînd e cazul, să preia puterea.
Vom avea timp să vorbim toată vara despre plecările și venirile de la FC Barcelona. Cred că va fi o vară agitată, pentru că Barcelona trebuie să schimbe ceva, trebuie să aducă figuri noi, trebuie să reasigure acea competiție internă, în vestiar, care a cam lipsit în ultima vreme. Nimic nu e mai rău pentru un fotbalist, pentru starea sa psihică, decît să știe că joacă indiferent de situație, prin decret cum s-ar spune. Achzițiile pentru asta sînt făcute, dincolo de cele de maximă urgență, iar la Barcelona de maximă urgență sînt postul de portar și cel de fundaș central, căci nu e poți baza la infinit pe Puyol, nu poți aștepta totul de la Mascherano și nu poți sta cu inima cît un purice cu gîndul că Pique face cine știe ce năzbîtie, în teren sau în afara lui.
Nu l-am uitat pe Abidal. Forța sa de a înfrunta destinul reprezintă o victorie la fel de mare precum cea a echipei. Pusă alături de lupta lui Tito Vilanova, cea a lui Eric Abidal adaugă o notă de și mai mare frumusețe acestui campionat.
Nu de mult mă întrebam, privind spre campionatul Angliei, dacă e chiar așa de tare Manchester United pe cît de mare e diferența din clasamentul Premier League? Aceeași întrebare mi-o pun și acum. Oare asta e diferența dintre Barcelona și Real Madrid în momentul acesta? Oare Barcelona a cîștigat titlul sau l-a pierdut Real Madrid? Ceea ce s-a întîmplat la Madrid necesită un articol amplu, pentru că e caz de studiu cum un om a reușit să subjuge interesul echipei unui ego ce a depășit periculos de mult granițele minții.
Pînă atunci, să dăm învingătorului ce e al învingătorului.
Sir Alex Ferguson se retrage! E știrea zilei, aș îndrăzni să spun a sezonului. Prea multe nu se pot comenta. ”Vine o zi cînd se va sfîrși” eu un referen pe care scoțianul sigur nu-l știe, dar care e cît se poate de adevărat. Orice pe lumea asta are un sfîrșit, începînd cu viața însăși.
”Voi rămîne atîta timp cît sănătatea îmi va permite”, spunea Sir Alex acum cîteva luni. ”Mă gîndesc că aș mai putea lucra doi sau trei ani”, continua el. Ceva s-a schimbat între timp. Nu cred că eșecul cu Chelsea a fost hotărîtor. Cred mai degrabă că acel meci cu Real Madrid, acel eșec venit în circumstanțele cunoscute, a cîntărit mai tare în luarea deciziei. După acel meci, Sir Alex s-a simțit teribil de rău, fizic vorbind, și pesemne că atunci și-a dat seama că totuși are 71 de ani, iar corpul său nu mai același de acum 26 de ani, nu mai suportă la fel de ușor loviturile. Poate că și-a dat seama atunci că nu mai are puterea s-o ia de la capăt, poate a realizat că fotbalul, căruia i-a dedicat întraga sa viață, nu-i cel mai important lucru de pe pămînt.
E un moment trist și nu-mi place să scriu despre momente triste. Ne va lipsi Sir Alex, ne vor lipsi obrajii săi arzători, ne va lipsi stilul său de a mesteca guma, de parcă atunci a descoperit această plăcere, ne va lipsi bucuria sa copilăroasă de după golurile lui United, ne vor lipsi ieșirile sale nervoase, de multe ori caraghioase, uneori nejustificate. Ne vor lipsi declarațiile sale în acea engleză imposibilă, greu de înțeles.
Și ne va lipsi fotbalul său, curajul său de a inova, simțul său de a găsi mari fotbaliști, capacitatea sa de a scoate randament maxim de la ei, chiar și stilul în care a scăpat de unii atunci cînd a crezut că nu-i mai folosesc. Fotbalul pierde la finalul acestui sezon pe cel mai important ”Sir” din istoria sa. Trofeele pe care le-a cîștigat pleacă împreună cu el, dar rămîn ca un exemplu pentru cei care continuă să facă această meserie. De fapt, ca un exemplu pentru oricine care face o meserie din plăcere și cu plăcere. Cînd faci ce-ți place și-ți place ce faci, succesele n-au cum să nu apară. Mai devreme sau mai tîrziu.
O enumerare a trofeelor cîștigate ar fi inutilă. Sînt prea multe. O trecere în revistă a succeselor, de asemenea. Sînt la fel de multe. Nici eșecurile n-au lipsit din viața sa, dar nici acestea nu cred că merită consemnate. E treaba ziarelor să facă asta. Eu vreau doar să termin această parte, nostalgică și poate patetică, dar absolut sigur din suflet, cu mesajul pe care i l-a trimis Cristiano Ronaldo: ”THANK YOU FOR EVERYTHING, BOSS”.
Și pentru că mult mai important decît trecutul e viitorul, nu se poate să nu vorbim despre ce va fi. În momentul ăsta, banca tehnică a lui Manchester United e cel mai dorit loc în lumea fotbalului. Nu cred că există vreun antrenor în lume care să nu și-o dorească. Sînt însă convins că viitorul antrenor are acceptul și susținerea lui Sir Alex Ferguson. Ca un suveran ce-a fost, cred că a primit libertatea de a-și alege, în stil monarhic, succesorul.
Sînt aproape convins că Pep Guardiola regretă acum pasul pe care l-a făcut în decembrie, acela de a alege Bayern. Manchester United i-ar fi venit ca o mănușă lui Pep, din mai multe puncte de vedere. Se vorbește despre David Moyes, se spune că e principalul favorit. E posibil, se cunoaște relația foarte bună pe care a avut-o cu Sir Alex, mai ales că e scoțian ca și el. Îmi păstrez însă unele rezerve. Am în față o declarație a lui David Gil, ”chief executive” la Manchester United. O reproduc în engleză, pentru ca nu cumva traducerea să altereze mesajul: ”The new manager will have to have experience in both England and European competitions.
” Hmmmm!!! David Moyes nu prea corespunde ultimei părți, experiența sa în Europa e mai degrabă nulă. Plus că vremurile s-au schimbat, nu mai e ca acum 26 de ani cînd Sir Alex lăsa pe Aberdeen pentru a prelua pe United. Azi, Manchester United are nevoie de o personalitate la fel de mare ca și a clubului, un personaj mediatic important. David Moyes e sigur un bun antrenor, dar la nivel de marketing mai are de lucru.
Hmmmm!!! Brusc, în ultimele ore, prinde contur varianta Jose Mourinho. În postul precedent scriam că după Mourinho scapă cine poate. Plecarea sa de la Real Madrid e o certitudine. Scriam că nu-s atît de convins ca alții că va merge la Chelsea. Oare n-ar fi o variantă foarte bună pentru United? Valoare are, semnele de întrebare vin dinspre caracter. Depinde acum ce se dorește. Îmi vine în minte o frază celebră a lui Florentino Perez, actualul șef al lui Mourinho. Cînd a vrut cu tot dinadinsul să-l cumpere pe Ronaldo, brazilianul, nu Cristiano, colaboratorii săi îi tot aduceau cotraargumente. Unul dintre ele a fost că are o viață agitată, că-i place să se distreze. Iar Florentino a răspuns: ”Îl aduc să dea goluri, nu-l iau de ginere”. Și a avut dreptate.
O să ne lămurim în curînd. Fiind un club cotat la bursă, Manchester United nu-și permite să tărăgăneze situația. De parcă vara asta nu se anunța și așa agitată din punct de vedere al mișcărilor de antrenori, acum a mai apărut și această poveste. De-aia e frumos fotbalul și de-aia ne place așa de mult. Nu ne lasă niciodată să ne plictisim.
P.S. 1
Aș fi tare curios să aflu ce părere are despre această retragere a lui Sir Alex domnul Willie Todd. E un nume, probabil, nu spune nimic, mai ales în România. Ei bine, Willie Todd, care ar trebui, dacă mai trăiește, să aibă acum 90 de ani, a fost singurul om care l-a destituit pe Alex Ferguson. S-a întîmplat în mai 1978, pe cînd Todd era președinte la St. Mirren, iar Ferguson un tînăr antrenor. A fost prima și singura demitere din cariera lui Sir Alex.
P.S. 2.
N-aș fi deloc mirat dacă următorul pe lista celor mai longevivi manageri din Premier League încă în activitate, după Sir Alex, ar decide și el să-și caute de drum. E vorba despre Arsene Wenger. E doar o ipoteză. Parisul îl așteaptă!
P.S. 3
La final, pentru cei ce încă nu le-au văzut pe acest blog, vă ofer două filme doucumentare despre Sir Legend Ferguson:
A fost o scurtă perioadă de pauză pe acest blog, forțată oarecum de succesiunea evenimentelor, semifinalele europene plus Sărbătorile de Paște. S-au întîmplat destul de multe lucruri în această săptămînă și-mi propun ca-n următoarele zile să abordez, pe rînd, teme ce presupun actualitatea imediată, dar, mai ales, viitorul nu prea îndepărtat.
O să încep cu Real Madrid. Mi se pare, din punct de vedere mediatic, cel mai de impact. Ceea ce se întîmplă azi la Real Madrid am anticipat încă din decembrie, atunci cînd Marca a ieșit pe pagina întîi cu titlul ”Divorcio a la vista”. Destui au fost atunci cei care s-au crezut mai deștepți decît era cazul, nu puțini au fost cei care m-au acuzat de simpatii sau antipatii. Atunci cînd am scris că în Marca nu apar întîmplător niciodată astfel de titluri și, într-un fel, de mesaje subliminale, m-am bazat pe o mai bună cunoaștere, spre deosebire de alții, a fenomenului presei din Spania.
A fost un joc la două capete în această perioadă între Mourinho și Florentino Perez. Cred însă că din acest joc a avut de suferit echipa. Și asta s-a văzut în momentele cele mai importante ale sezonului, dubla manșă cu Borussia. N-am apucat să scriu după meciul retur de pe ”Bernabeu”, pe care l-am comentat. Am spus și atunci, senzația a fost că Real a ieșit cu capul sus. Senzația la cald, căci, mai apoi, la rece, lumea și-a dat seama că nu e chiar așa și că, pe cît de aproape a fost Madridul de un miracol, la fel de aproape a fost de un final de meci convulsiv dacă Borussia marca la una dintre marile ocazii avute la 0-0.
A fost însă Mourinho suficient de abil, sau inabil poate?, de a repune convulsiile pe tapet. Cu acel ”maybe not”, care în engleză sună mult mai sec decît în spaniolă, cu care a răspuns la o întrebare ce viza viitorul său la Madrid. A urmat conferința de presă de vineri, care a incendiat de-a dreptul un vestiar și-așa încărcat de energii negative. La acea conferință, Mourinho a atacat de-a valma, nu l-a ratat nici pe Cristiano, iar pe Casillas s-a răzbunat destul de josnic. ”Îmi reproșez că n-am forțat mai devreme aducerea lui Diego LopezȚ e un atac suficient de urît față de instituția numită Iker Casillas. Am scis la vremea respectivă și despre conflictul dintre Jose Mourinho și Iker Casillas.
Titlul acestui articol este ”După Mourinho scapă cine poate”. Cam asta e situația în vestiarul Madridului acum. E cunoscut faptul că Mourinho a căutat să controleze acest vestiar popilîndu-l cu jucătorii săi de încredere, avînd contract sau fiind aduși prin intermediul amicului său cel mai bun, impresarul Jorge Mendes. Și nu-s deloc puțini aceștia, ultimul pe listă fiind Raphael Varane, ”semnat” de Mendes în februarie, exact după perioada sa excelentă, care l-a impus ca titular. În situație inversă e Marcelo, pe care Mendes m-a reușit să-l convingă să se alăture celorlalți jucători sub contract cu firma Gestifute. Aparițiile lui Marcelo în primul ”11” al Madridului au fost, de la acel refuz, meteorice. Problema acestor fotbaliști e că nu-l vor putea însoți toți pe Mourinho spre viitoarea destinație. Mulți spun că ar fi Chelsea, eu am unele rezerve. Ei au contract cu Real Madrid și e mult mai greu pentru un jucător să plece decît pentru un antrenor. Așa se explică ieșirea lui Pepe de după meciul cu Valladolid, ”ar fi cazul să-l respectăm mai mult pe Casillas”. Pepe e reprezentat de Mendes, dar nu e sigur că va putea prinde un transfer la vară, deși locul său de titular nu mai e o garanție. Astfel că s-a decis să schimbe tabăra.
Asta e marea problemă a Realului acum. Ce se va întîmpla după Mourinho? Am văzut cu toții și încă vedem ce probleme sînt la Inter Milano. Mourinho stoarce vestiarul de energii, în special psihice, ăsta a fost mereu stilul lui. Ceva s-a întămplat însă cu el. La Madrid n-a mai izbutit să-și apropie jucătorii emblematici așa cum a făcut-o la Porto, la Chelsea, la Inter. Poate și pentru că, spre deosebire de cele trei cluburi amintite, greii vestiatului n-au fost complexați de personalitatea antrenorului. La Real, greii vestiarului erau campioni mondiali și europeni cu Spania, iar Cristiano cîștigase o Ligă și un Balon de Aur. De aici conflictul care a izbucnit între tabere.
Marea șansă a Madridului e, paradoxal, faptul că nu s-a cîștigat prea mult în era Mourinho, astfel că ”foamea” acestor fotbaliști e încă prezentă. În special cea de cucerire a Ligii Campionilor. La Inter, vestiarul era deja sătul de trofee, la Real deocamdată nu e. Un campionat și o Cupă, plus o finală de Cupă de disputat, nu e tocmai un bilanț pozitiv pentru Mourinho, iar faptul că a întrerupt hegemonia Barcelonei lui Guardiola e o consolare palidă.
Vom avea timp să discutăm despre viitorul Realului. Urmează o vară extrem de agitată pe tot frontul fotbalistic european, cu mutări de antrenori și jucători ce se anunță extrem de palpitante. Îmi rămîne în minte însă un are mister: cum de Mourinho a stîrnit tot acest conflict într-un sezon ce trebuia să fie istoric? Echipa era campioană, lotul era îndestulător, iar Barcelona își pierduse identitatea prin plecarea lui Guardiola. Teamă mi-e că exact plecarea lui Pep l-a debusolat pe Jose. Pe cît de mari diferențe există între comportamentul celor doi, pe atît de multă admirație există între ei. Pierzîndu-și rivalul, Mourinho și-a pierdut antonimul perfect și, implict, motivația. Felul său de a fi necesită în permanență un scenariu războinic, un decor de luptă. E ca un drog. Negăsindu-l la adversari, căci Tito Vilanova, cu toate problemele sale, nu putea fi așa ceva, Mourinho s-a orientat spre propriul vestiar. A fost începutul sfîrșitului.
Dar, cu toate astea, ce ziceți de un meci Guardiola-Mourinho în august, în Supercupa Europei de la Monte Carlo?
P.S.
Pentru cei care încă n-au văzut documentarul realizat de ITV despre Jose Mourinho îl recomand cu toată căldura.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!