Acum două zile am văzut un film. ”Flight” se numește, cu Denzel Washington. Mi l-a recomandat toată lumea după ce am scris un articol pe acest blog despre acel incident cu pilotul Tarom prin băut înainte să plece de la Londra la București. Un articol pe care mulți l-au înțeles prost, în special cei implicați în activitatea Tarom. De unde se dorise o simplă opinie despre trăirile unuia unuia care are o frică teribilă de zborul cu avionul (adică eu) s-a transformat, după unii, într-un atac la dresa piloților, stewardeselor și în general a industriei aviatice. În fine, nu mai contează, cine a vrut să priceapă a priceput. 
Deci am văzut ”Flight”. Nu mi-a trecut frica de avion, dimpotrivă. Dar aseară, în timp ce mă întorceam de la DigiSport, m-am gîndit că există o legătură între avionul pilotat în film de Denzel Washington și FC Barcelona. O să ziceți că-s dus cu capul! Posibil, mi s-a mai zis. Dar așteptați să vedeți care e logica mea!
Pentru cine n-a văzut filmul, pe scurt, e vorba despre un pilot cu o gravă problemă. Drogurile și alcoolul. Se urcă drogat la manșă, trece printr-o furtună cu turbulențe maxime, apoi bea 3 sticluțe de vodcă și adoarme. După ce lăsase manșa secundului său. La un moment dat, aparatul se defectează și intra într-o prăbușire necontrolată. Comandantul se trezește brusc, preia controlul, încearcă să redreseze, nu poate, apoi realizează o mișcare uluitoare. Pune avionul cu burta în sus și astfel îl stabilizează, apoi planează și-l aterizează forțat pe un cîmp. Mor 6 oameni din 108, în condițiile în care prăbușirea inițială ar fi dus la moartea tuturor. Inclusiv, sau mai ales, dacă avionul era pilotat de secund. Acea manevră genială, a unui pilot genial dar măcinat de probleme, a dus la salvarea majorității oamenilor.
Care-i legătura cu FC Barcelona pesemne că vă întrebați? Ei bine, FC Barcelona e fix ca avionul respectiv. Comandantul său are mari probleme. De sănătate din păcate, independente de voința lui. E nevoit să cedeze comanda secundului său. Aparatul numit FC Barcelona merge liniștit, mai degrabă pe pilotul automat programat de Pep Guardiola. Apar ceva turbulențe, meciul cu Sociedad, cel cu Valencia, survolate fără a fi necesară intervenția celui care deținea controlul. A secundului, cum ar veni. Apoi, brusc și neanticipat de nimeni, ca și-n film, apare defecțiunea. În meciul cu Milan. Piesele nu mai funcționează la capacitate maximă, nu mai sînt la fel de unse, legăturile se șubrezesc. Iar piesa cea mai importantă, Messi, e gripată de-a dreptul.
Acum apar diferențele față de film. Secundul, rămas ”in charge”, acționează conform procedurilor. Face schimbările după convorbiri telefonice inter-continentale, dar nu schimbă mai nimic în esență. Iar aparatul continuă să se deterioreze. Meciul cu Real Madrid înseamnă un pas înainte, sau în jos, spre prăbușire. E nevoie de intervenția pilotului, a principalului, e nevoie de o idee, de o ieșire genială din situație de criză, așa cum i-a reușit lui Denzel în film. E nevoie să-și asume cineva răspunderea, iar asta nu poate să facă decît comandantul, cel care are toate datele și poate decide. Dar pentru asta e nevoie să fie în avion.
Revenind la actualitate. FC Barcelona s-a comportat exemplar față de Tito Vilanova. Puține cluburi cred că ar fi procedat la fel. Poate și din convingerea că lucrurile merg bine, pe pilot automat cum ar veni, că automatismele și autogestiunea vor funcționa. Poate și din convingerea că secundul, Jordi Roura, ajutat acum de ”însoțitorii de bord” Puyol, Xavi, Iniesta, Messi o vor scoate la capăt. Iată că nu-i așa simplu. A trebuit ca Barcelona să întîlnească un antrenor italian remarcabil, Allegri, și un Antrenor (da, cu A mare) excepțional, Mourinho, pentru ca lucrurile să se complice. Și echipa să intre într-o stare de depresie ce nu a mai fost simțită de vreo 5 ani.
Omenește vorbind, e extrem de delicat subiectul. Nu poți să lovești un om în suferință luîndu-i poate al treilea cel mai de preț lucru din viața sa, după sănătate și familie. Expresia e un pic nefericită gramatical, știu, dar se potrivește. Sportiv vorbind, Barcelona are nevoie de cineva care să ia decizii, nu să aștepte să sune telefonul, care să aibă personalitate, care să-i poată privi în ochi pe Allegri și Mourinho, care să aibă autoritate asupra jucătorilor, care să-l poată schimba pe Puyol atunci cînd e rănit, ca la Milano, sau care să poată să-i explice lui Pique că niciodată de acum înainte să nu mai facă alunecare decisivă în careu în fața unui jucător atît de abil și rapid ca Ronaldo.
E foarte posibil însă ca sănătatea unui om să conteze mai mult decît un trofeu. Sau ca două trofee. Nu știu însă în ce măsură lucrurile vor reveni la normal după întoarcerea lui Tito Vilanova. Aparatul a suferit daune cam mari în această perioadă și e nevoie de multă pricepere și de ceva piese noi ca să poată fi redresat.
Ceea ce i s-a întîmplat duminică seară lui Sergio Ramos se vede mai rar. Gol + cartonaș galben + cartonaș galben în ceva mai puțin de 300 de secunde. Sau, depinde cum o luăm, cartonaș + cartonaș = eliminare în mai puțin de 60 de secunde.
Eliminarea e riguroasă. Ambele cartonașe galbene sînt. Cartonașul roșu e un exces de personalitate din partea arbitrului. Se spune deseori că un arbitru trebuie să acționeze și în spiritul jocului nu doar în spiritul regulamentului. A-l elimina pe Ramos la o fază în care comite o imprudență, fără intenție de a juca mingea cu mîna, e o rigurozitate de profesor de matematică foarte sever. N-am nimic cu profesorii de matematică, nici cu cei foarte severi, doar că nu mi-au plăcut. Nici profesorii severi și nici matematica.
N-aș face prea mult caz pe această eliminare. În fond era un meci cu Rayo, destul de banal, căci Rayo e bună acasă, dar afară e moale. A te lamenta pe absența lui Ramos din deplasarea de la La Coruna iar mi se pare exagerat. Chiar cred că Mourinho e mai mulțumit așa, pot juca Varane și Pepe împreună și se poate lămuri portughezul, înainte de returul cu Barcelona din Cupă, care dintre ei îl va însoți pe Ramos în centrul apărări.
Căci, da, Ramos va fi titular, indiferent de ce s-a întîmplat. Problema lui e acea stare de nevozitate pe care o scoate la iveală în anumite momente de joc, o anumită contodență în marcaj și în deposedări, pe care o știu și adversarii și arbitrii. Unii exagerează, ceilalți aplică prea mult regulamentul, avînd în minte o imagine. Între noi fie vorba, ca părere personală, Ramos a exagerat și el la faza celui de-al doilea galben, cînd se ținea cu mîinile de față, deși era evident că mingea îl lovise în mînă.
Problema lui Ramos rămîne însă Mourinho. Și invers. Nu scapă nici un prilej să se atace. Mourinho l-a înțepat evident după turul cu Manchester pentru marcajul la Welbeck la gol, deși o vină avea și Diego Lopez. În paranteză fie spus, Adan, cel care era la un moment dat la același nivel cu Casillas, n-a fost nici convocat pentru acest meci cu Rayo,. devenind, se pare, al treilea portar acum. Revenind la subiect, Ramos a răspuns la conferința de presă de după partida cu Rayo. La fel de înțepat, ”educația nu-mi permite să semnalez pe nimeni”, poate și ușor nervos după cele întîmplate. În calitatea sa de lider al vestiarului, unul dintre ei, a dat și un mesaj de unitate în perspectiva meciurilor ce urmează.
Sergio Ramos are personalitate. Și încă mare. S-a văzut asta din felul în care a executat acel penalty la Euro, cu Portugalia. După ce ai ratat cum ai ratat cu Bayern în Ligă și ai devenit subiect de bancuri în toate colțurile lumii, să vii și să dai ”scăriță” într-un moment crucial, al loviturilor de departajare, ce vreți mai multă personalitate! Ratase înainte Xabi Alonso, așa cum se întîmplase, de fapt, și cu Bayern, atunci ratase Cristiano. Cînd un portar apără un penalty e într-o stare de exaltare, are adrenalină, te domină psihic ca executant ulterior. Ei bine, ”Cuqui” Ramos a închis gura tuturor, deși o ratare i-ar fi marcat iremediabil cariera. Unii pot vorbi de inconștiență, eu vorbesc de personalitate.
Comentariul spaniolilor de la Cadena SER (e un montaj filmulețul de mai sus) e colosal. Dar mesajul e cam același :”que huevos tiene Ramos”! Traducerea sper că nu e necesară :))
Dacă e să vorbim de ”huevos”, problema e că și Mourinho are. Două ego-uri puternice sînt excelente cînd merg în aceeași direcție. Cînd sînt antagoniste e o problemă, căci vestiarul simte imediat astfel de lucruri. Între cei doi lucrurile nu-s normale. Sergio Ramos rămîne însă unul dintre cei mai buni fundași centrali din lume. Parteneriatul cu Pepe din sezonul trecut a fost impecabil și a ajutat mult Realul. Într-un fel, această perpetuă înfruntare cu Mourinho poate ajuta și acum, căci un Ramos motivat, dornic să-i arate antrenorului de ce e în stare, e o mașină de fotbal. Iar Mourinho știe asta, căci stăpînește perfect toate detaliile din această ”artă a războiului” fotbalistic.
Așa cum v-ați obișnuit poate, în week-end vă propun și altfel de subiecte. Unele bazate mai puțin pe cuvinte și mai mult pe imagini. Sînt foarte multe filmulețe sau chiar filme pe youtube avînd ca temă fotbalul și cred că merită să fie văzute. Nu sînt din păcate traduse în limba română, dar pînă la urmă cred că asta nu e o mare problemă. Ba chiar poate să fie un beneficiu, mai exersăm limbile străine.
Pentru azi vă propun să continuăm superduelul din Champions League dintre Jose Mourinho și Sir Alex Ferguson. Am scris și în avancronica partidei, dar și atunci cînd am comentat cele întîmplate pe ”Bernabeu”, sînt cei mai buni antrenori din lume la ora actuală. Felul în care gîndesc meciurile e unic, felul în care-și fac meseria e, de fapt, unic.
Vă ofer cîte două filme documentare avîndu-i pe cei doi drept protagoniști. Veți descoperi multe imagini inedite, dar și multe pe care, probabil, le-ați mai văzut.
Vizionare plăcută!
Primele sînt despre Sir Alex Ferguson. Sînt ceva mai vechi, dar merită.
Următoarele două sînt despre Jose Mourinho?
Iar pentru final, vă ofer, ca bonus, documentarul realizat de Real Madrid TV atunci cind Jose Mourinho a împlinit 50 de ani. Are cîteva minute:
1-1 cu Barcelona, în Cupă, 1-1 cu Manchester United, în Ligă. Doi adversari diferiți, două meciuri tur, două competiții eliminatorii, același rezultat. Dar două stări de spirit complet distincte.
Dacă după 1-1 cu Barcelona lumea a plecat încîntată de pe ”Bernabeu”, iar egalul, am fost pe stadion și am văzut, a fost sărbătorit ca o mare victorie, acum, deși n-am mai fost pe stadion, cred că percepția a fost mai degrabă de nemulțumire. Cu Barcelona, Madridul avusese mari probleme de lot, ceea ce cu United nu s-a întîmplat. Cu Barcelona, Madridul scăpase mai degrabă cu bine dintr-un meci dominat de adversari, cu Manchester, Madridul mai degrabă a scăpat victoria printre degete, căci meciul l-a dominat destul de clar.
Am spus de o sută de ori că problema Barcelonei e că adversarii i-au învățat stilul și procedează în consecință. La fel începe să se întîmple și cu Real Madrid. Cu Mourinho, Real Madrid a devenit cea mai reactivă echipă din lume, cu contraatacul cel mai rapid, viguros, potent și productiv. A spus-o chiar Sir Alex Ferguson la conferința de presă. Astfel că și-a făcut o tactică prin care să nu permită Realului să contraatace. Sau, mă rog, să încerce. În mare măsură i-a reușit, cel puțin în repriza a doua, cînd avînd golul lui Welbeck în sacoșă, Manchester United a ieșit rar din propria jumătate, limitîndu-se la contraatacuri sporadice, care au scos în evidență, cred eu, clasa uriașă a lui Robin Van Persie. Un fel de ”ia mingea și ataca-ma”, la care eu aș mai adăuga două cuvinte esentiale: ”DACĂ POȚI”.
Problema Realului e că atunci cînd atacă pozițional devine extrem de previzibil. Cu excepția lui Ozil, care mai mereu termină benzina pe la minutul 70, nu are pasatori de nivelul lui Xavi, Iniesta, Fabregas și Messi. De la patru jucători mai repede vine o soluție decît de la unul singur. Real are un Cristiano Ronaldo fenomenal, dar după el nu prea mai vine nimeni. Benzema are un sezon oribil, la fel și Higuain, deși la ”Pipita” trebuie să luăm în calcul accidentările. În mod normal, aici trebuie să se orienteze Florentino Perez în mercato, la această poziție, cea e vîrf de careu. Cu Manchester, Cristiano a jucat mai mult în centru decît în bandă, asta deși acolo era un Rafael extrem de vulnerabil, ba și cu cartonaș galben. Ideal ar fi fost un Cristiano multiplicat, dar asta nu se poate. Oricum, mie tot mi se pare o greșeală că Madridul n-a insistat mai mult în repriza a doua pe partea lui Rafael.
Revenind la Manchester și la jocul său. Părerile sînt împărțite. Sir Alex și-a jucat cartea. Miza e imensă, să recunoaștem. Își mai aduce aminte cineva cum a jucat Manchester United în semifinala cu Barcelona din sezonul 2007-2008? În ambele manșe? A fost 0-0 pe ”Camp Nou” și 1-0 pe ”Old Trafford”. Eu îmi amintesc, pentru că am comentat de cîteva ori aceste meciuri la un magazin Barcelona TV, care se difuza pe un post de televiziune, Sport Klub, remarcabil într-o vreme, dar dispărut urmare a unui management penibil și îmbibat în alcool. În acele meciuri, Manchester a jucat cam la fel, deși Barcelona de atunci, ultimele suflări ale echipei lui Rijkaard și Ronaldinho, era o ruină. Cel puțin returul de pe ”Old Trafford”, după un gol fantastic al lui Scholes, a semănat perfect cu repriza a doua de aseară. Scopul scuză mijloacele, parcă așa se spune, nu? Iritarea lui Mourinho a fost evidentă la conferința de presă, dar a fost suficient de condescendent față de Sir Alex ca să nu-l atace. Însă acel mesaj, ”pe teren propriu, cu filozofia existentă în Anglia, nu cred că va putea juca atît de aproape de propriul careu”e o mică înțepătură. Pentru cine are creier să o simtă. Iar Sir Alex are.
Am scris în avancronică despre ”Duelul Giganților”. Pînă la urmă, o echipă de fotbal joacă pentru a cîștiga, nu pentru a fi gigant. Gigant ești atunci cînd cîștigi. Întrebarea mea este: contează sau nu cum cîștigi?
Manchester United și-a dat-o, cum se zice în peluză, parte-n parte cu Barcelona în două finale. Și n-a uitat nimeni cum a ieșit, n-a uitat nimeni că în 2009, cu o superechipă în care erau și Cristiano, și Tevez, și Van der Sar, plus toți ceilalți la apogeul carierei, a luat un 2-0 scurt de la un adversar cu o apărare improvizată, n-a uitat nimeni mîinile tremurînde ale lui Sir Alex, din 2009, de pe ”Wembley”. A învățat din lecțiile alea, a aplicat ce mai aplicase, vezi dubla cu Barcelona din 2008 și, deocamdată, i-a ieșit. Judecata se va face pe terenul lui, pe ”Teatrul Viselor”.
Nu vreau să mă refer din nou la Cristiano Ronaldo. Am scris despre felul în care se antrenează, despre ceea ce reprezintă el pentru Real, despre viitorul lui. Devine monoton, la fel cum monotonă e și dezbaterea Messi sau Cristiano, în loc să ne bucurăm că-i putem admira pe amîndoi, noi ne certăm pe cine e mai bun.
Vreau să mă refer în schimb la Rooney. A făcut un meci colosal din punct de vedere al sacrificiului pentru echipă. Dar mie mi se pare că Rooney e foarte mare pentru că alții se tem de el, nu pentru că el poate juca și rolul de mijlocaș defensiv. Rooney e mare atunci cînd se apără în zona propriului careu, dar e imens cînd atacă în careul advers. E ”Rooney, the goal machine” nu ”Rooney, the bodyguard”. E totuși o lecție pe care o dă Rooney tuturor jucătorilor cu multe figuri și puține realizări, acest devotament pentru un club, dar și pentru un antrenor. Poate nu i-a convenit ce joacă, cred că nu i-a convenit ce joacă, dar e vorba de o echipă și de interesele ei, e vorba de un antrenor căruia îi respecți deciziile pentru că nu-i pui la îndoială priceperea.
M-am referit un pic, mai sus, și la Van Persie. Și la Benzema. Aș vrea s-o fac din nou, pe scurt. Imaginați-vă că Van Persie juca aseară la Real Madrid! Atît.
Și aș mai vrea să mă refer la De Gea. A fost senzațional. A fost criticat, analizat, persiflat. Se spune că nu-i fericit la Manchester, că nu s-a acomodat cu orașul, cu lima, cu mîncarea. Înainte să ne repezim să-l facem zob pentru asta să ne gîndim că pot fi motive pertinente. Adevărul e că, dacă-l privim cu atenție, nu are o față care să inspire siguranță. Dar e foarte tînăr, pentru un portar mai ales, și va ajunge foarte mare pentru că are calități. Să fim sănătoși cu toții și să vorbim despre el peste 10 ani.
Și încă o observație. Cu mîna pe calendar. Marți, 26 februarie, returul cu Barcelona din Cupă. Sîmbătă 2 martie, meciul cu Barcelona din Primera. Marți, 5 martie, returul cu Manchester United. Acesta e programul Realului. Un meci de campionat mai mult pentru orgoliu, plus două finale, la care pleacă într-un mic dezavantaj. De aici încolo, fiecare e liber să facă pronosticuri.
P.S. Am lăsat la urmă această imagine. E sub genericul ”fără comentarii”.
E meciul meciurilor, duelul duelurilor. Mama și tata tuturor derbyurilor, ca sa parafrazăm o caracterizare a unui ”clasic” al Angliei. Sigur, e o ușoară exagerare aici. Așa vom zice dacă, de exemplu, în sferturi sau semifinale vom avea Manchester United-Barcelona, Real-Barcelona, Barcelona-Bayern sau Real-Bayern. E o ușoară exagerare, de acord, dar astăzi e ceea ce se simte în aer. Ce-o fi mai încolo o să vedem, azi, Real Madrid – Manchester United sună senzațional.
Am putea reduce afișul la Cristiano Ronaldo. Împotriva fostei sale echipe, în fața celor care l-au ridicat spre vîrfurile fotbalului. Bla, bla, bla. Am putea să discutăm despre duelul Mourinho-Ferguson, probabil cei mai buni antrenori ai momentului, în condițiile în care Guardiola se odihnește de cîteva luni. Bla, bla, bla din nou. Ar fi nedrept să reducem această colosală confruntare la simple dueluri particulare.
Sînt atît de multe de spus și scris despre acest meci că nici nu știu de unde să încep. Cei care cred că un meci de fotbal, în ziua de azi, la acest nivel, e o simplă goană după minge a unor băieți în pantaloni scurți, care se așează pe teren după îi taie capul și se deplasează după cum le vine în minte, ar face bine să nu mai citească în continuare, să se ocupe de altceva pînă diseară, cînd se vor uita la meci și nu vor dori să înțeleagă ce se întîmplă.
Nu rîdeți, voi cei care continuați să citiți, sînt mulți cei care fac parte din categoria de mai sus.
E un mare paradox în situația actuală a celor două echipe. Manchester United nu lasă senzația că ar avea un lot atît de puternic ca altădată, dar conduce autoritar în Premier League. De partea cealaltă, Real Madrid are poate cel mai bun lot din ultimii ani, după unii cel mai bun din istorie, dar e departe de Barcelona în Primera Division și a avut cîteva prestații jenante în acest sezon. Și totuși, în meciurile mari, cu adversari adevărați, Madridul a arătat o putere de regenerare extraordinară, o forță fantastică, a arătat ca o echipă care poate cîștiga în fața oricui.
Cred că asta e marea problemă a lui Sir Alex Ferguson. Această forță a Realului. În mod normal, sistemul său e clar, cu doi ”închizători”, doi jucători de bandă și cei doi ”fantastici” pe fază de atac. Există însă o mare problemă și în mod sigur Ferguson o știe. Echipa nu-i întotdeauna foarte scurtă, foarte compactă, apar deseori spați mari între linii. Asta în principal pentru că apărarea tinde să rămînă în zona propriului careu, ca nu cumva fundașii să fie surprinși cu o pasă lungă, peste ei, cam cum s-a întîmplat, de exemplu, la primul gol al lui Juve de la Glasgow. Pe de altă parte, Van Persie se menține mult în zona careului advers, unde e letal, lăsîndu-i doar lui Rooney varianta de a face legătura între compartimente. Rar îl vedem pe Van Persie alergînd cu mingea la picior zeci de metri, făcînd diagonale sau intrînd în combinații. Zona sa e careul. Consecința e o echipă cam lungă, ceea ce în Premier League nu e o mare problemă, cu excepția cîtorva meciuri, în schimb în fața unui Real Madrid care caută aceste spații poate fi fatal.
Meciul e în dublă manșă, returul e pe ”Old Trafford”, astfel că, oricît de frumos ar suna pentru fani ”mergem să batem pe orice stadion” , pe ”Bernabeu” obiectivul principal e să nu iei gol. Dacă reușești să dai e perfect, dacă reușești să nu iei și să dai e mai mult ca perfect.
În mod logic echipele sînt cele pe care le vedeți. Cu Valencia în dreapta, în încercarea de ajutorare a lui Rafael, căci e banda lui Cristiano. Rafael e departe de a fi un fundaș lateral de siguranță, e pe undeva veriga slabă a apărării. De aceea Valencia cred că e obligatoriu în acea zonă. Pe partea cealaltă, Evra oferă mult mai multe garanții, iar noua sa orientare ofensivă se constituie într-o problemă, dar pentru Mourinho. Ajungem însă și la Real, în curînd. Am un semn de întrebare în privința lui Nani, care e de multe ori indolent, dar nici prezența lui Welbeck nu-mi sună prea bine.
N-ar fi straniu deci să vedem o linie de mijloc mai sigură, cu 3 închizători. Sir Alex a probat acest sistem de cîteva ori, ultima dată cu Tottenham, coincidență echipa fostului asistent al lui Mourinho, cu o filozofie asemănătoare. Asta înseamnă mutarea lui Cleverley spre stînga și plasarea lui Phil Jones în centru, fie în fața celor doi fundași centrali, care ar trebui să fie Vidici și Ferdinand, fie mai sus, fix în zona lui Xabi Alonso. Exact așa a gîndit Jurgen Klopp contra Realului, iar Borussia Dortmund e mult mai ofensivă, prin construcție, decît United. La Dortmund, Borussia a bătut pe Real oferindu-le madrilenilor mingea, dar blocîndu-l, prin efortul colosal al lui Mario Gotze, pe Xabi Alonso, ceea ce a dus la diminuarea fluidității în joc prin crearea de mari probleme la prima pasă.
În plus, se știe că Realului nu-i surîde ideea de a construi. Mult mai bine îi vine un meci în care o face adversarul. E cea mai reactivă echipă din lume, iar Ferguson n-are cum să nu știe asta, la fel cum a știut și Klopp.
Un scurt detaliu, și cu asta facem trecerea la Madrid. La conferința de presă, Mourinho a venit cu Essien. De regulă era însoțit de un titular, mai ales că în față avea presa engleză, pe care atît o regretă. Ar vrea să însemne asta că va juca Essien? Puțin probabil, zic eu, dar nu imposibil. Ce-ați zice de un Essien care să-l blocheze pe Rooney în linia de mijloc? Într-un triunghi de mijlocași centrali, cu Alonso și Khedira, pe care și Mourinho l-a mai încercat. Pentru United, orice pierdere a balonului de către Rooney, în zona de mijloc, poate fi dramatică. E posibilă și varianta Essien ca fundaș dreapta și Arbeloa în stînga, căci Coentrao a avut prestații oscilante în această zonă. E o poziție delicată la Madrid cea de fundaș stînga, căci Cristiano nu face faza defensivă, iar dacă adversarul aduce doi jucători acolo deja face superioritate.
La Real, nu cred că va juca Pepe. Ar fi straniu. După două luni de pauză să reapari tocmai în fața lui Van Persie e cam riscant. Varane a jucat perfect cu Barcelona, iar o pereche Ramos-Varane asigură și un plus pe zona de anticipație. Cred că va juca Benzema, e mult mai intuitiv decît Higuain și mult mai periculos în gura porții. În rest Ozil, Di Maria (dacă nu cumva se aplica varianta cu 3 mijlocași, caz în care poate apărea inclusiv Modrici) și, bineînțeles, Cristiano.
Plus eternul ”Santiago Bernabeu”. Acel ”miedo escenico” de care tot vorbesc madrilenii. Am fost de multe ori pe ”Bernabeu”. De mai multe ori ca pe Giulești, de exemplu, asta ca să nu vorbesc de alte stadioane in țară. Atunci cînd se cîntă imnul Realului, pus foarte foarte tare la boxe, evident ca o încercare de intimidare, îți dai seama ce înseamnă Real Madrid. Mie, unul, mi se face mereu pielea de găină. Cînd îți cîntă Placido Domingo imnul e deja altceva, nu?
Dar Manchester United nu e echipa, istoric vorbind, care să se teamă. A trecut prin atîtea, un imn și un stadion ostil nu sînt chiar de speriat. E un meci pe cinste. Eu unul abia aștept să-l văd și să-l comentez.
Nu, nu e nici o greșeală în titlu. Chiar așa e. Manchester City a ucis suspansul în Premier League. Încă din ianuarie. E limpede, nu avem un sezon, acest 2012-2013, care să ne ofere prea multă neliniște. Oricît ne-am dori noi să avem parte în toate campionatele de finaluri precum cel de anul trecut din Anglia, în sezonul ăsta n-avem cum. N-avem cum să avem nici măcar suspansul existent în sezonul trecut în Germania, în Franța, în Italia, chiar și în Spania, unde campioanele nu s-au decis în ultima secundă a ultimului minut al ultimului meci, ca în Anglia, dar tot am avut o doză de neprevăzut pînă undeva spre luna mai. Anul ăsta nici nu a venit primăvara și titlurile sînt cam în buzunarele unora. În Spania, 12 sau 16 puncte, depinde cum pui problema, în Anglia, 12 puncte, în Germania, 15 puncte, oricît am crede că în fotbal e posibil orice, parcă ne ducem cam departe cu acest ”orice”. Apoi, în Franța sînt 6 puncte, iar în Italia sînt 5 puncte, dar parcă și aici echipele de pe primul loc sînt evident mai puternice decît urmăritoarele lor ca să asistăm la întoarceri. Dacă greșesc undeva, vă rog să mă contraziceți!
Să mă întorc la City. Și la uciderea campionatului.
Nu mi-a plăcut niciodată Mancini. Mi se pare un italian mofturos și ușor parvenit, în stil fotbalistic vorbind bineînțeles. S-a cățărat pe culmile fotbalului mare la Inter, dar a beneficiat acolo de conjunctura evident favorabilă a acelor sezoane cînd, cu Juve în purgatoriu, cu Milan într-o derivă asemănătoare cu cea a lui Berlusconi, cu Lazio și Roma măcinate de probleme financiare interne, Inter reprezenta singura bornă viabilă din ”Il Calcio”. Chiar și așa, cu jucători luați pe bani suficient de mulți, a trebuit ca Moratti să facă mutarea decisivă ca să izbutească să-și îndeplinească visul numit Champions League. Mutarea decisivă o știți cu toții. Se numește Mourinho.
O analiză a ceea ce se întîmplă la City merită făcută. Și o voi face, promit, căci cifrele sînt fabuloase. Cifrele investițiilor. Deocamdată mă întreb ce vor face șefii ”cetățenilor”. Mai exact Txiki Beguiristain și Feran Soriano. Mai reprezintă Mancini antrenorul potrivit pentru Manchester City? Mă tem că nu. La meciul cu Southampton de sîmbătă ar fi fost nevoie de traducere, ca la filme, pentru a înțelege mutările tactice ale lui Mancini. Javi Garcia fundaș central? Revenise Kolo Toure de la Cupa Africii totuși. Apoi schimbarea lui Lescott cu Kolarov? Se vorbește de luni bune, eu însumi am scris despre asta, că Mancini și Lescott nu-și mai vorbesc, dar mai logic era să-l scoți pe Barry, care-și dăduse un autogol și jucase extrem de rău, făcînd practic cel mai prost meci al său la City. Și în sfîrșit, schimbarea lui Silva cu Maicon? Pe asta, eu unul n-am reușit s-o pricep și pace.
Ce-și mai propune Mancini pentru acest sezon? Cupa Angliei, e clar, căci din celelalte competiții e afară. Era bună și o Europa League, ca ieșire de urgență de pe autostrada spre dezastru pe care s-a înscris această mașină scumpă, dar fără șofer, numită Manchester City. Deocamdată, în Cupa Angliei n-a început greul, căci următorul adversar e Leeds, duminică. E cam cel mai important meci al sezonului pentru Manchester City, acum ar mai merge acest promo pe care l-au făcut unii la un meci al lui Liverpool. Plus, eventual, în afară de Cupa Angliei, o victorie cu Manchester United, pe ”Old Trafford”, bună ca pansament moral pentru suporteri.
Revin la Beguiristain și Soriano. Cu siguranță lucrează. Cînd toți îl dădeau pe Guardiola la Manchester City eu îi sfătuiam să se mai gîndească. Și să țină cont de un aspect. Înainte de Pep, Beguiristain și Soriano l-au vrut pe Mourinho la Barcelona. Au și negociat cu el și Jorge Mendes, reprezentantul lui, în mai multe etape. Prin ianuarie 2008 au fost la Porto, presa i-a surprins, dar au cotit-o spunînd că au venit să discute pentru Bruno Alves, fratele lui Geraldo, fostul stelist. Între timp, Andre Villas-Boas, asistent al lui Mourinho atunci și destul de necunoscut, mergea la toate meciurile Barcelonei. Apoi, în februarie, s-au întîlnit din nou, în Ghana, unde era Cupa Africii, iar Mourinho, fără job atunci, era comentator pentru Eurosport. Acolo, în călduroasa Africă, au înghețat negocierile, căci pretențiile lui Mourinho erau cam mari, nu neapărat la nivel de salariu pentru el, ci la nivel de transferuri, iar Barcelona nu prea avea resurse.
Acum Manchester City are. Resurse și nevoie de antrenor. Toate drumurile duc la Mourinho, nu-i așa? Da, așa e. Problema e că și ale lui Chelsea tot acolo duc. Am scris despre asta recent, despre dorința Marinei Granovskaia, omul de încredere al lui Abramovici la Chelsea, de a-l readuce pe Mourinho pe ”Stamford Bridge”.
Ăsta e marele talent al unui profesionist. Să fie căutat, să se bată cei puternici pentru el. Mourinho e din această categorie. Acum rămîne să vedem ce funcționează mai bine pe piața interbancară, petro-dolarii sau rublo-dolarii.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!