Încet încet se pun în mișcare campionatele importante ale Europei. Au pornit Franța și Anglia, în week-end-ul viitor vor pleca la drum Primera și Serie A, campionatele ce au dat finalistele Champions League în sezonul trecut, iar la acest sfîrșit de săptămînă începe Bundesliga. O întrecere pe care 16 dintre cei 18 antrenori ai grupărilor ce se regăsesc pe grila de start o văd cîștigată din nou de Bayern Munchen. Cei doi care se situează împotriva curentului sînt tehnicienii celor două echipe chemate să pună sub semnul întrebării supremația bavarezilor în fotbalul german, Wolfsburg și Dortmund. Este al treilea sezon al lui Pep Guardiola la Bayern, dar este foarte posibil să fie și ultimul.
Citeste mai mult …
Nu știu dacă Rafa Benitez a fost prima opțiune pentru Florentino Perez de înlocuire a lui Carlo Ancelotti. Tind să cred că nu, dacă e să ma iau după istoricul numirilor de antrenori pe care Florentino le-a făcut de-a lungul timpului, la începutul unui sezon. Fie și numele celor instalați în al doilea mandat de președinte al lui Perez sunau, la vremea respectivă, un pic altfel decît sună azi Benitez. Pellegrini venea cu aura omului care a făcut aproape miracole la Villarreal, dincolo de fotbalul frumos pe care-l propunea, Mourinho era Mourinho, iar Ancelotti era un nume la fel de mare, ce avea în spate titluri și la Milan și la Chelsea și la PSG. Florentino e tipul de președinte, cred că deja îl cunoaște toată lumea, extrem de aplecat spre lovituri de imagine, rar se asociază cu personaje care sînt de plan secund.
Rafa Benitez nu e un un personaj de plan secund. Sub nici o formă n-aș vrea să se înțeleagă asta. Am spus de multe ori că e unul dintre antrenorii pe care-i simpatizez, pentru felul său de a-și face meseria. De altfel, prima postare pe acest blog l-a avut pe Rafa Benitez ca subiect. Se numea ”Rafa împotriva furtunii”, un titlu care ar merge destul de bine și azi. Revenind la ideea de mai sus, nu știu însă cît de apetisantă a fost pentru Florentino ideea numirii unui antrenor care a terminat cu Napoli pe locurile 3 și 5 în Serie A, deși toată lumea toată lumea vedea echipa de lîngă Vezuviu drept principala contracandidată a lui Juventus. Mai degrabă nu, dar în orice caz mai apetisantă decît ideea păstrării lui Carlo Ancelotti, pe care trei sferturi din vestiar, jumătate dintre suporteri și un sfert din conducere i-o tot propuneau. Florentino n-a vrut să se spună despre el că a cedat presiunilor, mesajul a fost clar: ”Aici conduc eu!”.
Se spune că Rafa Benitez a venit pentru că Joachim Low, marea obsesie a lui Florentino, n-a vrut sub nici o formă să plece din fruntea ”naționalei” Germaniei înainte de European. Explicabil, dacă mă întrebați pe mine. La ce echipă are Germania, poate reuși dubla Mondial-Euro, așa cum a făcut Spania. Se pare totuși că Florentino a obținut promisiunea lui Low că în vara viitoare e dispus la negocieri. Se mai spune că Jurgen Klopp, o altă idee susurată la urechea lui Perez, a refuzat din start stilul de lucru de la Real. Klopp își dorea o echipă pe care să o deseneze el, în funcție de ideile sale de joc, nu una creată din considerente de marketing, plus că nici Florentino nu era prea convins că un vulcan pe două picioare așa cum e Klopp nu și-ar fi ciocnit personalitatea cu a lui. Unii zic că și Mourinho ar fi fost apelat, alții că Unai Emery i-ar fi sunat bine, ba chiar și Valverde ori Lopetegui. Ultimele nume par însă destul de fanteziste, așa că nu prea merită mai mult decît această enumerare.
Una peste alta, că a fost sau că n-a fost opțiunea numărul unu a lui ”el presidente”, Rafa Benitez este, începînd din această zi de 3 iunie, noul antrenor al Realului. Tot pe 3 iunie începea și aventura sa de la Liverpool, asta ca o coincidență. Contract pe 3 ani, deși se auzise inițial că pe doi, dar salariu destul de mic, 4 milioane de euro net pe sezon, puțin mai mare decît la Napoli, dar departe de Ancelotti , 7,5 milioane, ori Mourinho, 9 milioane.
De aici încolo încep semnele de întrebare. Rafa e cunoscut drept un admirator al disciplinei, un fanatic al pregătirii tactice, un tip meticulos, care nu scapă din vederi nici cel mai mic detaliu. Pe unde a fost, Valencia, Liverpool, Inter, Chelsea, Napoli (numai nume mari, trebuie recunoscut asta) a avut conflicte cu unii jucători din pricina acestei discipline de fier pe care încerca să o impună. Acest stil se va ciocni frontal cu felul în care erau obișnuiți fotbaliștii din vestiarul Realului să fie tratați de Ancelotti, chiar și de Mourinho, a cărui faimă de dur e vehiculată de presă, dar nu e confirmată de fotbaliști. Cea a lui Rafa, în schimb, da. Adept al rotațiilor, Benitez va avea ceva treabă în a-l convinge pe Cristiano Ronaldo de această necesitate, de a se menaja, de a-și consuma energia metodic, conform unui plan bine elaborat.
Dincolo de asta, formula pe care el a propus-o pe unde a fost, 4-2-3-1, ridică și ea anumite semne de întrebare. Cine vor fi cei doi din linia mijlocașilor închizători, căci perechea Kroos-Modric nu pare a fi pe placul unui tehnician care juca, de exemplu, cu Xabi Alonso și Mascherano în tandem în acea zonă. Nici folosirea jucătorilor pe picior schimbat nu pare a fi pe gustul lui Benitez, adept al poziției naturale. Asta ar însemna Bale în stînga, Cristiano în dreapta, cu consecințele de derivă de aici.
Și ar mai fi stilul ușor defensiv cu care echipele lui Benitez abordează partidele. Nu e un entuziast al jocului de construcție, dar nici nu-l refuză. e mai degrabă adept al jocului de reacție, bazat de disciplină tactică, bună așezare în cîmp, pressing avansat și feroce. Nu e un stil care să convină neapărat oamenilor din tribună, dar nici Mourinho nu era prea diferit și a reușit un 2011-2012 fantastic din punct de vedere al golurilor marcate. Aici e o problemă mai largă, pe care a punctat-o excelent Gică Craioveanu la ”Fotbal European”. Real Madrid nu a reușit, sub domnia lui Florentino Perez, să adopte un stil propriu. Ceea ce, de exemplu, a reușit Barcelona, unde Benitez sau Mourinho n-ar putea să ajungă prea ușor antrenori. De altfel, această identitate în joc l-a împiedicat pe Mourinho să devină antrenor al catalanilor, în 2008, atunci cînd a fost preferat, la sugestia lui Cruyff, debutantul Guardiola. Nici în primul său mandat n-a fost Perez foarte coerent în ceea ce privește stilul tehnicienilor pe care i-a numit, dar în cel de-al doilea mandat nici atît. Pellegrini a propus un fotbal, Mourinho un altul, total opus, Ancelotti un altul, iarăși opus, acum vine Benitez și iar se sucește totul. Nu e simplu nici pentru fotbaliști, cît ar fi ei de valoroși, să joace azi într-un fel, mîine în altul, pomîine în altul, iar răspoimîine să revină la prima variantă.
Dincolo de toate astea, Rafa Benitez merită această oportunitate. E primul madrilen adevărat, de la Del Bosque încoace, care o primește. E un om de-al casei, e cel care l-a oferit Madridului pe Raul, e cel care a stat lîngă Del Bosque într-o perioadă, destul de scurtă, pe banca primei echipe, e cel care l-a învins mai apoi, la Valencia fiind, pe Del Bosque aducînd titlul pe Mestalla împotriva celei mai galactice echipe a Realului din cîte existaseră pînă atunci. Un antrenor cu atîtea trofee cîștigate nu poate fi unul de duzină. Iar emoția și lacrimile ce l-au copleșit la momentul prezentării vorbesc de la sine despre sentimentele sale. Nimic nu e întîmplător pe lumea asta. La 55 de ani a ajuns pesemne la înțelepciunea de a înțelege că orgoliile nu fac casă bună cu performanța. Și-a dorit prea mult acest scaun ca să-l transforme singur într-unul electric.
Nu știu dacă Rafa Benitez a fost prima opțiune pentru Florentino Perez de înlocuire a lui Carlo Ancelotti. Tind să cred că nu, dacă e să ma iau după istoricul numirilor de antrenori pe care Florentino le-a făcut de-a lungul timpului, la începutul unui sezon. Fie și numele celor instalați în al doilea mandat de președinte al lui Perez sunau, la vremea respectivă, un pic altfel decît sună azi Benitez. Pellegrini venea cu aura omului care a făcut aproape miracole la Villarreal, dincolo de fotbalul frumos pe care-l propunea, Mourinho era Mourinho, iar Ancelotti era un nume la fel de mare, ce avea în spate titluri și la Milan și la Chelsea și la PSG. Florentino e tipul de președinte, cred că deja îl cunoaște toată lumea, extrem de aplecat spre lovituri de imagine, rar se asociază cu personaje care sînt de plan secund.
Rafa Benitez nu e un un personaj de plan secund. Sub nici o formă n-aș vrea să se înțeleagă asta. Am spus de multe ori că e unul dintre antrenorii pe care-i simpatizez, pentru felul său de a-și face meseria. De altfel, prima postare pe acest blog l-a avut pe Rafa Benitez ca subiect. Se numea ”Rafa împotriva furtunii”, un titlu care ar merge destul de bine și azi. Revenind la ideea de mai sus, nu știu însă cît de apetisantă a fost pentru Florentino ideea numirii unui antrenor care a terminat cu Napoli pe locurile 3 și 5 în Serie A, deși toată lumea toată lumea vedea echipa de lîngă Vezuviu drept principala contracandidată a lui Juventus. Mai degrabă nu, dar în orice caz mai apetisantă decît ideea păstrării lui Carlo Ancelotti, pe care trei sferturi din vestiar, jumătate dintre suporteri și un sfert din conducere i-o tot propuneau. Florentino n-a vrut să se spună despre el că a cedat presiunilor, mesajul a fost clar: ”Aici conduc eu!”.
span style=”color: #000080;”>BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se spune că Rafa Benitez a venit pentru că Joachim Low, marea obsesie a lui Florentino, n-a vrut sub nici o formă să plece din fruntea ”naționalei” Germaniei înainte de European. Explicabil, dacă mă întrebați pe mine. La ce echipă are Germania, poate reuși dubla Mondial-Euro, așa cum a făcut Spania. Se pare totuși că Florentino a obținut promisiunea lui Low că în vara viitoare e dispus la negocieri. Se mai spune că Jurgen Klopp, o altă idee susurată la urechea lui Perez, a refuzat din start stilul de lucru de la Real. Klopp își dorea o echipă pe care să o deseneze el, în funcție de ideile sale de joc, nu una creată din considerente de marketing, plus că nici Florentino nu era prea convins că un vulcan pe două picioare așa cum e Klopp nu și-ar fi ciocnit personalitatea cu a lui. Unii zic că și Mourinho ar fi fost apelat, alții că Unai Emery i-ar fi sunat bine, ba chiar și Valverde ori Lopetegui. Ultimele nume par însă destul de fanteziste, așa că nu prea merită mai mult decît această enumerare.
Una peste alta, că a fost sau că n-a fost opțiunea numărul unu a lui ”el presidente”, Rafa Benitez este, începînd din această zi de 3 iunie, noul antrenor al Realului. Tot pe 3 iunie începea și aventura sa de la Liverpool, asta ca o coincidență. Contract pe 3 ani, deși se auzise inițial că pe doi, dar salariu destul de mic, 4 milioane de euro net pe sezon, puțin mai mare decît la Napoli, dar departe de Ancelotti , 7,5 milioane, ori Mourinho, 9 milioane.
De aici încolo încep semnele de întrebare. Rafa e cunoscut drept un admirator al disciplinei, un fanatic al pregătirii tactice, un tip meticulos, care nu scapă din vederi nici cel mai mic detaliu. Pe unde a fost, Valencia, Liverpool, Inter, Chelsea, Napoli (numai nume mari, trebuie recunoscut asta) a avut conflicte cu unii jucători din pricina acestei discipline de fier pe care încerca să o impună. Acest stil se va ciocni frontal cu felul în care erau obișnuiți fotbaliștii din vestiarul Realului să fie tratați de Ancelotti, chiar și de Mourinho, a cărui faimă de dur e vehiculată de presă, dar nu e confirmată de fotbaliști. Cea a lui Rafa, în schimb, da. Adept al rotațiilor, Benitez va avea ceva treabă în a-l convinge pe Cristiano Ronaldo de această necesitate, de a se menaja, de a-și consuma energia metodic, conform unui plan bine elaborat.
span style=”color: #000080;”>BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dincolo de asta, formula pe care el a propus-o pe unde a fost, 4-2-3-1, ridică și ea anumite semne de întrebare. Cine vor fi cei doi din linia mijlocașilor închizători, căci perechea Kroos-Modric nu pare a fi pe placul unui tehnician care juca, de exemplu, cu Xabi Alonso și Mascherano în tandem în acea zonă. Nici folosirea jucătorilor pe picior schimbat nu pare a fi pe gustul lui Benitez, adept al poziției naturale. Asta ar însemna Bale în stînga, Cristiano în dreapta, cu consecințele de derivă de aici.
Și ar mai fi stilul ușor defensiv cu care echipele lui Benitez abordează partidele. Nu e un entuziast al jocului de construcție, dar nici nu-l refuză. e mai degrabă adept al jocului de reacție, bazat de disciplină tactică, bună așezare în cîmp, pressing avansat și feroce. Nu e un stil care să convină neapărat oamenilor din tribună, dar nici Mourinho nu era prea diferit și a reușit un 2011-2012 fantastic din punct de vedere al golurilor marcate. Aici e o problemă mai largă, pe care a punctat-o excelent Gică Craioveanu la ”Fotbal European”. Real Madrid nu a reușit, sub domnia lui Florentino Perez, să adopte un stil propriu. Ceea ce, de exemplu, a reușit Barcelona, unde Benitez sau Mourinho n-ar putea să ajungă prea ușor antrenori. De altfel, această identitate în joc l-a împiedicat pe Mourinho să devină antrenor al catalanilor, în 2008, atunci cînd a fost preferat, la sugestia lui Cruyff, debutantul Guardiola. Nici în primul său mandat n-a fost Perez foarte coerent în ceea ce privește stilul tehnicienilor pe care i-a numit, dar în cel de-al doilea mandat nici atît. Pellegrini a propus un fotbal, Mourinho un altul, total opus, Ancelotti un altul, iarăși opus, acum vine Benitez și iar se sucește totul. Nu e simplu nici pentru fotbaliști, cît ar fi ei de valoroși, să joace azi într-un fel, mîine în altul, pomîine în altul, iar răspoimîine să revină la prima variantă.
Dincolo de toate astea, Rafa Benitez merită această oportunitate. E primul madrilen adevărat, de la Del Bosque încoace, care o primește. E un om de-al casei, e cel care l-a oferit Madridului pe Raul, e cel care a stat lîngă Del Bosque într-o perioadă, destul de scurtă, pe banca primei echipe, e cel care l-a învins mai apoi, la Valencia fiind, pe Del Bosque aducînd titlul pe Mestalla împotriva celei mai galactice echipe a Realului din cîte existaseră pînă atunci. Un antrenor cu atîtea trofee cîștigate nu poate fi unul de duzină. Iar emoția și lacrimile ce l-au copleșit la momentul prezentării vorbesc de la sine despre sentimentele sale. Nimic nu e întîmplător pe lumea asta. La 55 de ani a ajuns pesemne la înțelepciunea de a înțelege că orgoliile nu fac casă bună cu performanța. Și-a dorit prea mult acest scaun ca să-l transforme singur într-unul electric.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
E o temă mereu actuală în fotbal: cît contează un antrenor în obținerea rezultatelor unei echipe. Unii cred că foarte puțin, alții cred că foarte mult. Un lucru e aproape cert. Am spus aproape, fiindcă există și excepții. Atunci cînd o echipă merge bine, meritele sînt în general ale jucătorilor, dar atunci cînd rezultatele nu vin, de vină e antrenorul. Care, de regulă, plătește cu postul lui.
În acest moment, un mare mister se învîrte în jurul lui Luis Enrique. Campion al Spaniei cu Barcelona, la două finale de obținerea unei triple magnifice în primul său mandat adevărat de antrenor în fotbalul mare, căci experimentul la Roma nu se prea poate lua în calcul, iar sezonul la Celta, chit că a fost unul destul de reușit, a reprezentat doar un soi de rodaj, Luis Enrique are, dacă e să ne luăm după ce se vorbește în Spania, mai multe șanse să plece de la Barcelona decît să continue și în sezonul viitor. Și totuși, poate fi Luis Enrique considerat un factor de mică importanță în cîștigarea acestui campionat și-n atingerea, deocamdată, a celor două finale? Aici părerile sînt împărțite.
Eu unul cred că nu. Chit că relațile sale cu jumătate din lot sînt, se spune, reci, ca să nu le spun înghețate, Luis Enrique a reușit să le gestioneze într-un fel sau altul. Am folosit și voi folosi în acest text foarte des sintagma ”se spune”. Și asta pentru că informațiile certe nu vin dinspre Barcelona. Sînt doar zvonuri, supoziții, informații pe care le au unii și alții. Oficial nu există nimic, dar expresia ”fum fără foc nu iese” a fost probată de zeci de ori.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Sînt mulți cei care ar vrea să vadă un antrenor mare, de genul Ferguson, Guardiola, Mourinho, Heynckes, Ancelotti, Simeone etc preluînd o echipă mică. Gen Granada, Hull City, Cesena ori Paderborn. Ei bine și eu aș fi curios, dar știu foarte bine că asta nu se va întîmpla. Acest grup de antrenori mari, care cuprinde evident și alte nume dincolo de cele enumerate mai sus, și-a cîștigat dreptul de a lucra în condiții pe care ei le consideră optime pentru performanță. Ideea mea despre noțiunea de ”antrenor mare” am mai expus-o pe acest blog, mai exact diferența dintre un antrenor bun sau foarte bun și un antrenor mare. Diferența e dată de trofeele europene care se adaugă celor interne. Discuția la vremea respectivă era legată de Jurgen Klopp, care în opinia mea e un antrenor foarte bun, dar care încă nu-i un antrenor mare. Poate însă deveni. E opinia mea, nu pretind ca toată lumea să fie de acord cu ea.
Revin la idee. Și eu aș vrea să-l văd pe Guardiola luptînd pentru evitarea retrogradării. Dar e toată lumea convinsă că, lucrînd cu fotbaliști slabi, Guardiola ar mai reuși să implementeze stilul său de fotbal? Eu nu-s convins. Chiar credeți că Mourinho ar salva Rapidul de la retrogradare sau că Guardiola ar duce pe Steaua măcar în semifinalele Champions League. Eu cred că nu.
Mă întorc la Luis Enrique. În momentul ăsta, dintr-un antrenor rezonabil la Celta a devenit unul bun spre foarte bun la Barcelona. Și poate deveni, pe 6 iunie, la Berlin, mergînd pe teoria mea, un antrenor mare. În momentul ăsta mă întreb, nu cumva îi e mai ușor unui antrenor rezonabil să obțină performanțe cu un lot senzațional decît unui antrenor senzațional cu un lot rezonabil? Cred că sîntem destul de mulți cei care credem că da. Și ce trebuie să facă un astfel de antrenor? Să știe, cred, să gestioneze un vestiar și, extrem de important, să aibă asistenți de nădejde.
Se spune că Luis Enrique nu comunică decît strictul necesar cu Messi, Neymar, Suarez, Pique și alți jucători din lotul Barcelonei. Cu cei 4 amintiți a avut diverse ciocniri în prima parte a sezonului. Cea mai importantă a avut loc pe 4 ianuarie, la San Sebastian. Atunci cînd, dintr-un exces de autoritate, Luis Enrique i-a lăsat pe bancă pe Messi și Neymar, deși Realul pierduse la Valencia și victoria era importantă pentru catalani. S-a terminat 1-0 pentru Sociedad, Messi și Neymar au fost introduși la pauză, dar jocul lor a fost mai degrabă un mesaj pentru antrenor și președinte. Se spune că înainte și după meci au existat conflicte verbale, cel de după meci chiar violent, între Messi și Luis Enrique. Messi nu s-a prezentat la antrenamentul de a doua zi, care era și deschis publicului. Motivul oficial a fost o problemă la stomac, dar de crezut n-a crezut nimeni. Ei bine, această zi de 5 ianuarie cred că a reprezentat momentul de cotitură în acest sezon. Meritul aici este al președintelui Bartomeu, care a reușit să stingă vîlvătaia, zice-se cu promisiunea că Luis Enrique nu va mai continua și în sezonul viitor. Dar, se spune, și al fotbaliștilor cu greutate din vestiar, Xavi și, în special, Mascherano, care au izbutit să adune grupul și să convingă pe toată lumea că obiectivul e comun. Nu întîmplător Mascherano e poreclit ”El Jefecito”, ceva trebuie să existe în felul de a fi al argentinianului și, de asemenea, nu întîmplător Mascherano e mereu cel chemat la Margine de Luis Enrique și Unzue pentru indicații. Despre Unzue și rolul său, un pic mai tîrziu.
De atunci, din acea zi de 5 ianuarie, Barcelona a jucat 31 de meciuri. Și a cîștigat 28. De atunci, tripleta din atac practic nu s-a mai schimbat, iar felul în care cei trei sud-americani au răspuns solicitării a fost exploziv. Cifrele lor sînt colosale, mai ales ținînd cont că Suarez a început să joace din finalul lui octombrie. De atunci, rotațiile lui Luis Enrique au devenit mai rare, mai mult de conjunctură și niciodată afectîndu-i pe cei ”trei tenori”. Fotbaliștilor le convine să joace meci de meci, nu să se antreneze după ce nu joacă, iar asta s-a văzut.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Probabil că Luis Enrique, care mai avusese un conflict asemănător și cu Totti la Roma, care i-a fost fatal, a stat și s-a gîndit. Și a ajuns la concluzia că e mai bine să se lase pe mîna fotbaliștilor decît să încerce să-i aducă pe ei la mîna lui. A fi antrenor dur merge poate la Granada sau la Oțelul Galați, cu Messi, Neymar, Suarez și ceilalți trebuie să te comporți altfel. Să știi să le gestionezi ego-urile, să fii prietenul lor, nu șeful lor. Și să-i cîștigi prin metode de lucru, prin antrenamente, nu lăsîndu-i pe bancă. E posibil ca unora să nu le convină, dar realitatea asta e. Mai demult, pe acest blog scriam despre un soi de manual de utilizare a lui Messi. Cînd îl ai pe Messi în echipă, mai bine beneficiezi de ceea ce el îți poate da decît să te contrezi cu el doar pentru a stabili cine-i șeful. Mourinho a încercat asta la Real Madrid în ultimul său sezon și nu i-a ieșit. De regulă, fotbaliștii rămîn, iar antrenorii pleacă. Mai ales cînd e vorba de Messi.
Aminteam de metode de lucru, de antrenamente. Asistentul lui Luis Enrique, Unzue, se pare că i-a cîștigat pe fotbaliști. Acum se pune problema chiar ca el să devină principal, după modelul Tito Vilanova. Depinde însă foarte mult de cine va cîștiga alegerile, căci și ăsta e un element extrem de important. Unzue e responsabil, printre altele, cu fazele fixe. În sezonul acesta, Barcelona n-a mai fost deloc o victimă sigură a fazelor fixe, iar în ceea ce privește golurile marcate din faze fixe, numărul lor a crescut considerabil.
În momentul ăsta, se spune, președintele Bartomeu încearcă o mișcare asemănătoare celei din 5 ianuarie. Și încearcă să convingă părțile că o conviețuire e în continuare posibilă, dar și benefică. Mizează pe continuitatea lui Luis Enrique ca principala sa armă electorală. Asta e ceea ce vrea, rămîne de văzut dacă și poate. E un fel de ”House of Cards” în variantă fotbalistică. Dacă s-ar face un serial asemănător despre viața de zi cu zi la o echipă mare, cu probleme, conflicte, antrenamente, bucurii, cred că ar avea destul succes. Există un soi de film documentar, ”FC Barcelona Confidential”, ceva mai vechi, care aduce o lumină nouă asupra conviețuirii de la un astfel de club.
Pentru Luis Enrique, viitorul e oricum în culori mai vesele decît era la momentul despărțirii de Roma. Campionatul cîștigat cu Barcelona, posibil și alte trofee, contează mult în viitoare negocieri. Se spune că Manchester City, după refuzul lui Guardiola și incertitudinile legate de Ancelotti, ar dori să-l aducă pe Luis Enrique.
Apropo de întrebarea de mai sus. Cea legată de antrenorul mediocru și lotul senzațional. Mai știți ceva de Frank Rijkaard? De cînd a plecat de la Barcelona, din poziția de antrenor mare, căci luase două titluri plus Champions League, nu am mai avut vești de la el.
P.S.
Tot legat de Barcelona, un alt aspect. Fără legătură, aparent, dar cu mare legătură. Din 1990, de la venirea lui Johan Cruyff și adoptarea filozofiei sale despre fotbal, în 25 de ani așadar, Barcelona a cîștigat 13 campionate, de trei ori Liga Campionilor și o dată CupaCampionilor, pe format vechi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În fotbalul zilelor noastre, nivelul a ajuns în Champions League atît de ridicat încît orice absență, cît de mică și neimportantă ar părea ea la prima vedere, contează suficient de mult. Iar dacă vorbim despre o sumă de absențe și despre o fază superioară a competiției, cum ar fi în cazul de față ”sferturile”, unde nu ajunge chiar oricine, lucrurile pot lua întorsături neașteptate, chiar dramatice pe alocuri. PSG și Bayern au experimentat asta miercuri seară, iar Laurent Blanc și Pep Guardiola s-au lovit violent de această problemă.
Situațiile sînt oarecum asemănătoare. Bayern fără Robben, Ribery, Alaba, Schweinsteiger și Benatia (pe Javi Martinez nici nu mai are rost să-l punem la socoteală), cu Lahm și Thiago obligați să joace după luni (foarte multe luni în cazul lui Alcantara) de absență, fiind evidentă lipsa lor de pregătire. PSG fără Ibrahimovic, Verratti, Thiago Motta și cu David Luiz obligat să joace, deși era limpede că nu era în cea mai bună dispoziție, de accidentarea ulterioară a lui Thiago Silva. Atît Bayern cît și PSG au acum situații extrem de grele, o calificare aproape imposibilă în cazul francezilor, posibilă în cazul nemților, dar numai plecînd de la numele și anvergura echipei, nicidecum de la argumente de ordin fotbalistic, căci aici Bayern nu prea are ce pune pe masă după meciul de pe ”Dragao”.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
În cazul PSG-ului, lucrurile erau oarecum așteptate. Erau prea importante absențele și prea valoros adversarul. Autogolul lui Mathieu face ca înaintea cuvîntului imposibil atunci cînd vorbim de calificare să alăturăm și cuvîntul ”aproape”. La 0-3 nu știu ce speranțe existau. Nu știu nici așa, la 1-3, doar ideea că ai nevoie să dai 3 goluri și nu 4 pentru calificare face ca verdictul să fie un pic mai dulce.
Barcelona continuă să surprindă. Continuă să nu dea senzația de control asupra partidelor, pe care o lăsa în trecut, continuă să pară fragilă în anumite momente în apărare, cînd adversarul, indiferent cine e el, ajunge să combine în zona linie de 16 metri, dar continuă să scoată maximum de la această tripletă fenomenală din atac. În continuare nu-l simt pe Luis Enrique stăpînind toate butoanele (se spune că nu vorbește cu Messi și Neymar, ceea ce e o mare problemă pentru un antrenor, și că secundul Unzue e cel care ține locul omului de legătură), dar atunci cînd nu e săgetat de idei bizare, vezi schimbarea lui Neymar, lasă lucrurile să meargă și face schimbări cît de cît logice (inclusiv cea cu Mascherano în linia de mijloc, alături de Busquets, care tinde să devină tradițională atunci cînd vrea să țină de scor) rezultatele vin. Barcelona și situația de acolo merită o analiză separată, care sigur va fi făcută aici, dar după terminarea parcursului catalanilor în cele 3 competiții în care sînt implicați. De unde la începutul lui ianuarie, meciul de campionat cu Atletico părea ca va trage cortina dezastrului peste sezon, ei bine tocmai de la acea victorie asupra campionilor Spaniei situația a început să devină din ce în ce mai bună, ajungînd la punctul de azi, cînd Barcelona a devenit favorită la cîștigarea Champions League.
După meciul de la Paris curg ironiile și criticile la adresa lui David Luiz. Sigur, felul în care a fost el depășit de Luis Suarez la cele două goluri ale uruguayanului e caraghios, dar vorbim despre unul dintre cei mai buni atacanți din lume, dacă nu cumva cel mai bun număr 9 al momentului, nu despre vreun debutant oarecare. Despre David Luiz am vorbit de nenumărate ori la emisiuni și am scris pe acest blog. Am scris chiar pe acest blog despre ”capriciul” celor de la PSG de a da 50 de milioane pe un fundaș central bun, dar în nici un caz fenomenal și sub nici o formă de valoarea sumei achitate. Tot pe acest blog am explicat și de ce cred eu că David Luiz nu era potrivit pentru Barcelona, atunci cînd se punea problema transferului său. Să ne înțelegem, e un fundaș bun, un fotbalist polivalent, cu carențe pe zona tactică, motiv pentru care Rafa Benitez, un tactician prin excelență, l-a mutat la mijloc. Cu scăpări de concentrare, motiv pentru care Mourinho l-a preferat pe Matic în locul său, cu greșeli flagrante de plasament. Dar în nici un caz nu-i putem ridica lui David Luiz un monument al ironiilor după meciul de miercuri.
Pentru oricine se pricepe cît de cît la fotbal a fost limpede că David Luiz nu era pregătit să joace. Prezența sa pe banca de rezerve a fost mai degrabă o chestiune de imagine, pentru public. Dar atunci cînd s-a văzut în situația de a-l înlocui pe Thiago Silva, despre care nu mai spune nimeni acum că a costat și el o groază de bani, cîștigă un salariu uriaș, dar se accidentează cînd ți-e lumea mai dragă, Blanc l-a ales pe David Luiz mai mult pentru personalitatea sa decît pentru forma în care se afla. PSG-ul avea nevoie în acel moment de un lider în teren, în condițiile în care Zlatan nu era, Motta nu era, Verratti nu era, iar Silva trebuia să iasă. David Luiz și-a asumat acest rol, căci el este un lider prin excelență, fără să fie cel mai bun fundaș central din lume. S-a fript cu Suarez și încă în două rînduri, dar sincer aș vrea să fi aflat părerea celor care azi fac glume pe seama brazilianului ce gîndeau după reprezentația dată de el pe ”Stamford Bridge”, în returul cu Chelsea.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ne îndreptăm atenția și spre supriza serii, victoria lui Porto împotriva lui Bayern. Bayern a făcut de departe unul dintre cele mai proaste jocuri din epoca Guardiola. Culmea e că dacă n-ai văzut meciul poți avea senzația că Porto a făcut un meci colosal, că băieții lui Lopetegui și-au depășit limitele ori ceva de genul ăsta. Realitatea e că Porto n-a făcut decît un meci obișnuit pentru această echipă, iar asta ar trebui să-l îngrijoreze mai tare pe Pep decît rezultatul final, care, după cum a jucat Bayern, chiar nu e rău. Lopetegui a înțeles că Bayern are probleme, că fluiditatea jocului său are de suferit, așa că a dispus echipa ceva mai sus, pentru un pressing avansat, la nivelul fundașilor centrali bavarezi. Și de aici a început sfîrșitul pentru Bayern, incapabilă să iasă cursiv din apărare, dar și să pună presiune pe benzi, acolo unde Ribery și mai ales Robben sînt greu de înlocuit. Dincolo de asta, absențele l-au obligat pe Guardiola să înceapă cu Thiago, un risc imens la un asemenea nivel, după aproape un an de inactivitate. Faptul că Thiago a dat gol nu poate șterge statistica oribilă din dreptul său. 18 pierderi de balon e o cifră uriașă pentru un fotbalist chemat să dicteze jocul echipei. A vrut multe, și-a asumat responsabilități, ca și David Luiz, dar corpul nu l-a ajutat.
Iar ceea ce a făcut Dante ține de o comedie proastă. Franz Beckenbauer a scos o poantă bună după meci. ”Dante părea a fi încălțat în clăpari la felul în care alerga”, a spus Beckenbauer. Și chiar așa e. N-am înțeles, la momentul aflării echipelor de start, de ce Pep n-a apelat la Badstuber, un fundaș central capabil să manevreze mingea, dar și mult mai mobil în cîmp. Pesemne că a gîndit să nu joace cu 3 fotbaliști în primul ”11” care au adunat pînă de curînd luni bune de inactivitate, căci și Badstuber e în aceeași situație cu Thiago și Lahm.
Problema lui Guardiola nu s-a înregistrat doar la acest meci. Ea vine de la începutul acestui an. În 2015, Bayern a fost umbra superputerii din toamnă, iar semnalele date de eșecul cu Wolfsburg, egalul cu Șahtior, cel cu Schalke, inclusiv victoria chinuită de la Dortmund, meci în care Borussia a dominat de parcă avea în față pe Paderborn și nu pe Bayern, toate acestea au fost semnale că lucrurile nu-s în regulă. Cu atîtea absențe, plus lipsa de formă a unor fotbaliști esențiali gen Xabi Alonso ori Thomas Muller, Guardiola nu și-a putut pune prea mult în aplicare ideile lucrate în vacanța de iarnă. O eliminare în fața lui Porto ar fi un eșec grav, chit că echipa va lua al doilea titlu consecutiv în Budesliga, eventual al doilea event consecutiv. Pentru returul de la Munchen nu-s prea multe motive de optimism în legătură cu starea de sănătate a celor absenți. Bayern e un uriaș rănit în acest moment, dar nu de adversar ci mai degrabă de propriile erori, de propria neputință. Un gigant rănit în orgoliu poate fi însă extrem de periculos, mai ales pe propriul teren. 90 de minute în Germania sînt foarte lungi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se spune că după finala de la Lisabona, cînd a simțit pe propria piele ce subțire este granița dintre fericire și nefericire, Diego Pablo Simeone ar fi intrat în vestiarul lui Atletico și, izbindu-se de lacrimile și nefericirea ce domneau în acel perimetru, ar fi spus cu glas apăsat: ”Cît mai voi mai fi eu la Atletico, Real Madrid nu ne va mai bate niciodată!”. Afirmația nu poate fi în nici un fel probată, într-o lume a fotbalului în care vestiarele seamănă din ce în ce mai tare cu o fortăreață, de unde secretele ies cu foarte are greutate. Ea a luat mai mult forma unei legende urbane prin Madrid și trebuie privită ca atare. Dar tot ca atare trebuie privită și realitatea imediată. De la acea finală de la Lisabona, Atletico și Real s-au întîlnit, cu tot cu meciul de marți seară, de 7 ori. Și, ce să vezi?! Real Madrid n-a mai cîștigat niciodată, ba chiar bilanțul duelurilor directe Simeone-Ancelotti din aceste 11 luni e de 3 remize și 4 succese ale argentinianului.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
După victoria cu 4-0 a lui Atletico în campionat, scriam pe acest blog că Ancelotti pare să fi dezvoltat un ciudat complex Simeone. E posibil ca italianul să-și fi dat seama de asta și să încerce să reacționeze. La fel de adevărat este că, spre deosebire de partida de care vorbesc, din februarie, italianul a avut la dispoziție tot lotul, astfel că a putut să aleagă ceea ce a crezut el de cuviință. Cum a ales e altă discuție, aici intrăm într-un teritoriu în care fiecare poate avea opțiunea lui. Cu sau fără Bale, cu sau fără Isco, cu sau fără Pepe, ideea e că existau variante, ceea ce la acel 0-4 n-au existat.
Și mai e un adevăr în toată această poveste. Anume că, spre deosebire de precedentele 6 dueluri de după Lisabona, cea de marți era din nou în Champions League. Iar între Real Madrid și Champions League există o poveste de iubire și respect reciproc, ce durează de ani buni. În Champions League, Real Madrid se transformă, cele 10 trofee existente în vitrina clubului atîrnă mult și-i obligă pe jucători la altă abordare.
De data asta, Real Madrid chiar a jucat bine. Acest calificativ e o medie între un ”foarte bine” în prima repriză, un ”bine” în prima parte a celei de-a doua și un ”satisfăcător” cu iz de ”prost” spre final. Problema e că n-a cîștigat. Și iată cum, nu doar pe parcursul a 90 de minute, ci într-o succesiune de 7 meciuri, Real Madrid poate juca de la ”prost” la ”foarte bine” cu același rezultat. Sau, mai bine zis, fără ca acel rezultat așteptat, victoria, să vină. Asta e o mare problemă a lui Ancelotti și a jucătorilor săi. Care, inclusiv cînd au avut în față, cum a fost cazul marți, un Atletico de multe ori mediocru n-au izbutit să cîștige.
Simeone a pus în scenă și de această dată partida care-i convine. Sau a încercat s-o facă, pentru că de multe ori, mai ales în prima repriză, nu i-a ieșit. Argentinianul, despre care eu am mai spus că mi se pare, la ora asta, cel mai bun antrenor din Primera Division, știe mai bine ca oricine că a încerca să joci de la egal la egal cu acest Real Madrid poate fi o sinucidere. Acest Real Madrid e una dintre cele mai ofensive și creative echipe din istoria fotbalului. Nici măcar Barcelona lui Guardiola ori Milan-ul lui Sacchi (despre Ajax-ul lui lui Michels nu are rost să discutăm pe această temă, căci erau cu totul alte vremuri din punct de vedere al tacticii), care ar fi reperele fotbalului total din ultimele decenii, nici măcar aceste echipe, așadar, n-aveau atîția fotbaliști ofensivi între cei 11 din teren. Tot mai era un Albertini, un Rijkaard ori un Sergio Busquets, fotbaliști cu valențe și calități clar defensive. Realul de azi are, de la apărare în sus (apărare în care-l regăsim pe ultraofensivul Marcelo) o sumă de jucători ce ar putea primi lejer, dacă regulamentul ar permite-o, numărul 10. Kroos, James Rodriguez, Modric, Bale, chiar și Cristiano, dacă am exclude relația de marketing a șaptelui său de pe tricou, chiar și Benzema la o adică, ar putea primi numărul 10 la orice echipă s-ar transfera.
Simeone nu putea deci aborda altfel partida decît lăsînd mingea Realului, apărîndu-se feroce, cu disciplina pe care el a reușit s-o imprime acestei echipe și așteptînd momentul potrivit pentru reacție. Mai simplist, Simeone i-a lăsat pe cei de la Real să ajungă la un soi de disperare, văzînd că toate încercările lor nu mișcă tabela de marcaj. Nu i-a ieșit atît de bine ca-n alte ocazii, poate și din cauza lui Koke, care n-a fost în meci, parțial și din cauza lui Arda, dar mai ales din cauza (sau datorită, depinde cum punem problema) celor de la Real. Au fost, cred eu, 45 de minute ale Realului mai bune decît cele de pe ”Camp Nou”, cînd spuneam că a fost cea mai bună repriză din ultimele luni, asta pentru că Atletico se apără mai bine decît Barcelona. Problema lui Ancelotti e că în aceste minute nu s-a dat gol, ceea ce, ca o durere de dinți, mai întîi surdă, apoi din ce în ce mai pronunțată, a început să-și facă loc în mintea fotbaliștilor săi. Care spre final păreau resemnați cu ideea unui complex Atletico și că orice ar face, poarta acestei echipe nu poate fi perforată. În momentul cînd Modric n-a mai putut fizic, exact ca la Barcelona, adversarul a preluat inițiativa.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Dar au mai fost două momente importante după pauză. Primul dat de Manduzikic. Luptele sale, duelurile verbale și fizice pe care le avea cu adversarii și cu arbitrii, au blocat fluiditatea jocului, introducînd partida într-o bătălie a nervilor, a coatelor și a intervenților neregulamentare fix pe gustul lui Simeone. Manduzikic n-are, fotbalistic vorbind, calitățile lui Diego Costa, dar i-a preluat cu brio celelalte sarcini, îm special pe cea de a duce partida pe tărîm fizic. Ba intra, ba ieșea, ba protesta, ba faulta, sîngele îi curgea pe față, pe tot acest fond Realul n-a mai putut controla partida, iar adrenalina a invadat creierul celor de la Atletico.
Al doilea moment, în strînsă legătură cu primul, a fost introducerea lui Raul Garcia. E bizar cum acest jucător provoacă atît de mult deranj atunci cînd joacă împotriva Realului. Atunci cînd îl văd, Sergio Ramos (în special) și ceilalți madrileni se transformă subit într-un soi de luptători, dar pe acest teritoriu campioana Europei n-are nici o șansă în fața campioanei Spaniei. Aici cred că Ancelotti a greșit schimbările. Poate că nu era rău să-l introducă pe Pepe în zona de mijloc, în locul unui Modric deja epuizat, care Pepe să se ocupe de Raul Garcia și să-i lase pe ceilalți să ducă mai departe munca de construcție.
Spuneam la finalul comentariului că 0-0 într-o primă manșă e cel mai bun rezultat prost pentru o echipă ce joacă acasă și cel mai prost rezultat bun pentru echipa ce joacă în deplasare. Eu cred că Simeone și-a dorit acest rezultat, mi se pare că îi convin de minune partidele retur jucate în deplasare. Ancelotti nu cred, italianul poate ar fi acceptat și o remiză, dar să fie una cu goluri. Un retur cu Atletico după 0-0 în tur e o mare capcană. Mourinho a căzut în ea, nu mai departe de anul trecut. Fără Marcelo, o mare problemă căci Cristiano Ronaldo rămîne fără cel mai important aliat în acea zonă, și cu presiunea calificării în fața propriilor suporteri, complexul Atletico poate căpăta alte dimensiuni. În Champions League nu cîștigă întotdeauna cei mai buni, ci cei care știu să supraviețuiască unui meci prost. Să rămînă în picioare, ca un luptător, inclusiv atunci cînd adversarul îi cară pumni cu nemiluita. Atletico a reușit asta, iar Simeone merge pe ”Bernabeu” cu o doză și mai mare de anticorpi. Acolo e examenul său, capacitatea de rezistență a echipei sale acolo va fi cîntărită. Cele 7 meciuri deja sînt o amintire, al 8-lea devine cel mai important.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!