Am văzut de dimineață, pe grupul Fotbal European, pe care l-am creat pe Facebook, acum aproape 5 ani, special pentru amatorii de discuții despre fotbalul internațional (care mai dau ele în certuri atunci cînd se discută eternele subiecte Messi vs Cristiano, Real vs Barcelona, Juve vs ceilalți ori Premier League vs Primera, dar în esență rămîne un loc bun pentru discuții și comentarii), am văzut așadar pe acest grup poza lui Sir Bobby Robson. Sub care era un mesaj, îmi cer scuze pentru limbaj, oarecum idiot: ”La mulți ani, Bobby Robson!”. Fie cel care a pus poza, dar mai ales mesajul, nu știa că Sir Bobby a murit de ceva vreme, fie știa dar a fost neinspirat. Haideți să rămînem, pentru liniștea noastră, cu a doua variantă! Cu puterea pe care o am ca administrator al acestui grup, suna așa, pompos, cam ca administratorul de bloc, nu-i așa?!, am șters poza. Dar cu ocazia asta mi-am adus aminte că l-am cunoscut pe Sir Bobby Robson. Am lăsat viața să mă surprindă, cum îmi place mie să spun întotdeauna, și a făcut-o. Nu întotdeauna ai ocazia să cunoști un Sir, nu întotdeauna ai ocazia să vorbești despre fotbal cu un monument al acestui sport. E una dintre oportunitățile pe care cariera de jurnalist mi-a oferit-o. Azi, ar fi împlinit 81 de ani.
În ceea ce-l privește pe SIR Bobby Robson, distincţia oferită de Regina Elizabeth a Angliei e cea mai corectă caracterizare pentru un om care nu cred să fi insultat vreodată pe cineva.
Am avut plăcerea şi onoarea așadar să-l cunosc. S-a întîmplat în toamna lui 2005, cînd fostul selecţioner al Angliei și fostul antrenor al Barcelonei a venit în România, invitat de Gazeta Sporturilor pentru a-l susţine pe Gică Popescu, care pe atunci încerca să devină preşedinte la FRF, în locul lui Mircea Sandu. E un demers pe care nu-l comentez, dar pe care, am senzația, că inițiatorii l-au cam uitat acum cînd Gică Popescu caută din nou să devină președinte al FRF.
Am stat aproape două zile în preajma marelui antrenor. M-a impresionat. Și n-o spun doar așa, ca să dea bine la articol. Mă aşteptam la un englez scorţos, plin de el, în conformitate cu performanţele obţinute de-a lungul vremii. Nu-l știam decît de la televizor, nu părea, dar imaginea televizată păcălește de multe ori. Am descoperit un bărbat extrem de simpatic, care m-a cucerit din prima cu mirarea din ochii săi albaştri atunci cînd, la aeroport fiind, am încercat să-i iau mica valiză pentru a o duce la maşină şi a-i uşura astfel scurta conferinţă de presă pe care a oferit-o jurnaliștilor chiar în hol la Otopeni. Un om modest, foarte vesel, căruia îi plăcea să-şi trăiască viaţa la maximum, să se bucure zi de zi de tot ceea ce i oferea. Se ştia de boala lui, se ştia de lupta pe care o duce, dar n-am avut niciodată senzaţia că stau lîngă un om înfrînt, doborît de probleme. Dimpotrivă.
Am plecat împreună în mașină cu el și cu Gică Popescu. Pe atunci, drumul de la Otopeni nu se făcea atît de lesne, astfel că cei doi au avut destul timp să povestească, să-și amintească de sezoanele petrecute împreună. Și-au amintit inclusiv de Jose Mourinho, a cărui stea era atunci în plină ascensiune. ”And Jose?”, a întrebat Robson, dîndu-și o palmă peste frunte. ”Jose” spus în engleză, cu ”j” nu cu ”h” și cu accent pe ”o”. ”Do you remember Jose?”. ”Oh my God!”. A urmat o discuție despre antrenorul portughez, despre rolul pe care-l avea în acea echipă a Barcelonei în care au coincis și despre situația lui la momentul discuției. Robson spunea că Mourinho îl sună destul de des, că e un tip foarte ok, dar acel ”Oh my God!” părea că indică ușoara surpriză a lui sir Bobby, faptul că nu se aștepta ca Mourinho să ajungă atît de sus.
I-am arătat oraşul, în fine ceea ce poate fi arătat la capitala noastră. Cel mai mult i-au plăcut frunzele copacilor, culoarea lor tomnatică, era început de octombrie, a spus de multe ori ”Beautiful colours!”, semn că avea un alt cîntar al valorilor. A stat mai bine de o oră la Muzeul Satului, ba chiar la un moment dat l-am lăsat vreme de un sfert de ceas să se odihnească în cerdacul unei case olteneşti, singur cu gîndurile sale. Programul i-a fost destul de încărcat, dar n-a încercat nici o clipă să schimbe ceva, să facă figurile pe care eu eram obişnuit să le regăsesc printre autohtoni.
Una dintre ele i s-a întîmplat chiar lui, seara, cînd am fost în Giuleşti să vedem Rapid – Steaua. La pauză a vrut să meargă la toaletă, însă în ciuda insistenţelor mele n-am reuşit să-l introduc la Sala VIP, acolo unde cel mai fals dintre pămînteni, George Copos, nu trebuia deranjat, căci era înconjurat numai de personalităţi, iar bodyguarzii aveau consemn clar să nu intre nimeni. Nici măcar un Sir. Pe vremea aceea nici nu apăream așa de des la televizor, acum poate că aș fi reușit în demersul meu. Noroc cu oamenii normali de la toaletele normale din Giulești, dar extrem de româneşti, adică mizerabile, care l-au recunoscut şi l-au ferit de mica umilinţă de a sta la coadă.
Seara a fost la Antenă, la Recursul Etapei, invitat special la emisiunea lui Ovidiu Ioanițoaia. Dacă vă spun că ediția respectivă a avut cel mai mic rating din acel sezon nu cred că vă ofer o mare noutate. Era doar Bobby Robson și nu personajele celebre ale vremii. Un fleac.
La plecare, la aeroport, mi-a dat numărul lui de telefon. Mi-a zis să-l sun neapărat, pentru că îi place să stea de vorbă cu oamenii tineri, îl fac să se simtă şi el tînăr. Nu l-am sunat. Într-o dimineaţă de vară, trei ani mai tîrziu, cînd am aflat că a murit m-am uitat în telefon. Numărul lui era tot acolo. La fel cum în mintea mea au rămas cuvintele lui, spuse în ultimele săptămîni de viață: ”Eu o să mor în curînd, dar îmi trăiesc fiecare minut pe care-l mai am la maximum, ca și cum ar fi ultimul. Cu demnitate”. Demnitate de SIR, aș adăuga eu. Cam așa ar trebui să facem cu toții, chiar dacă nu sîntem SIR.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Am ratat primul sfert de oră al meciului dintre Liverpool și Arsenal. Se mai întîmplă. Sînt destul de puține ocaziile în care pot vedea un meci acasă, relaxat, fără să am treabă încît pur și simplu am uitat că începe la fără un sfert și nu la fix. Unii ar spune că bătrînețea își face simțită prezența. Posibil. Cert e că am mutat pe meci fix cînd Sterling marca golul de 3-0. Cîteva zeci de secunde mai tîrziu, Sturridge făcea 4-0 și, practic, punea capăt suspansului. A urmat o repriză și jumătate de fotbal ciudat, în care Arsenal, să nu uităm, liderul campionatului înaintea etapei, părea un vas serios avariat, cu cele mai bune piese nefuncționale, cu aparatura de bord deteriorată, pe traseul căruia nu exista decît o singură variantă posibilă: naufragiul.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
S-a terminat 5-1, dar putea fi mai rău, iar amintirea acelui 8-2 de pe ”Old Trafford” cred că a fost prezentă în mintea tuturor fanilor lui Arsenal pe toată durata meciului. Există însă unele diferențe față de acel joc. Acum, Arsenal se prezenta ca o pretendentă la titlu. Am stat și m-a gîndit cînd s-a întîmplat ca o echipă ce încasează o asemenea corecție să cîștige ulterior campionatul? Am pus întrebarea și la Fotbal European, și cineva m-a ajutat cu exemplul unui Liverpool-Manchester United 4-1 de acum ceva vreme. Pînă la urmă, contează cred mai puțin. Ceea ce contează e că Arsenal n-a arătat pe ”Anfield” ca o echipă capabilă să cîștige campionatul în acest sezon. Așa cum, de altfel, n-a arătat nici pe ”Etihad”, cînd City i-a administra un 6-3 de tenis.
Dar despre Arsenal, ceva mai tîrziu. Logic e să încep cu Liverpool. Și tot logic e să mă întreb, la acest moment, dacă Liverpool va fi doar un arbitru în lupta pentru titlu sau se va și implica activ în ea? Privind la Liverpool și la jocul echipei lui Brendan Rodgers, gîndul îmi zboară la Manchester United și la situația ei de acum. Paradoxal, exemplul lui Brendan Rodgers poate veni în sprijinul lui David Moyes. În sezonul trecut, Liverpool își exaspera suporterii, cam cum face United acum, comparațiile cu precedentul antrenor, în speță Dalglish, erau la ordinea zilei, ca și acum la United. Și, ca și acum la United, dacă n-am fi fost în Anglia în mod normal Brendan Rodgers ar fi fost demis, dacă nu în timpul campionatului, măcar la finalul său, cînd Liverpool s-a situat în afara pozițiilor europene.
Că nu s-a întîmplat așa, e meritul șefilor lui Liverpool, dar și filozofiei britanice, a educației mai bine zis. Liverpool în sezonul ăsta arată mult mai bine. Transferurile făcute l-au ajutat pe Rodgers să aibă mai multe variante la îndemînă, astfel că situațiile cînd jucători importanți lipseau să nu afecteze echipa. Cum, de altfel, se întîmplă la Arsenal. Pentru meciul de care vorbim, Rodgers nu i-a avut la dispoziție pe Sakho, Agger, Glen Johnson, Jose Enrique și Lucas. Cu toate astea a găsit resurse pentru un prim ”11” competitiv.
Din punct de vedere tactic, Rodgers s-a adaptat și el. Vechiul său 4-3-3 de la Swansea s-a transformat într-un 4-1-4-1 mult mai mobil și care generează mult mai multă densitate în zonele de mijloc. Parcă și Gerrard și-a găsit poziția ideală, ca vîrf al unui triunghi, cu Henderson și Coutinho, îndreptat însă spre propria poartă, nu spre poarta adversă. Un fel de Pirlo, la Juve, în aceeași figură geometrică pe care o construiește împreună cu Vidal și Pogba. Experiența îl ajută pe Gerrard, intuiția de asemenea, echipa se orientează după poziția sa în teren.
În ciuda concepției lui Rodgers (n-ați uitat sper de Swansea care era numită ”Swanselona” pentru posesia pe care o căuta), Liverpool pare o echipă care se simte foarte bine și atunci cînd e atacată. Apropo și de ce-a pățit Everton, tot pe ”Anfield”. Ba chiar parcă se simte mai bine, în special dacă are avantaj.
Pînă la acest meci cu Arsenal, Liverpool nu bătuse nici o una dintre echipele situate înaintea sa în clasament. A pierdut și cu Arsenal, și cu City și cu Chelsea. Toate partidele însă în deplasare. Acum a învins pe Arsenal, dar mai are de jucat pe ”Anfield” și cu Chelsea, și cu City, dar și cu Tottenham. Văzînd forța pe care ”cormoranii” o au pe propriul stadion, s-ar putea pedala pe ideea că vor arbitra lupta pentru titlu. Liverpool e însă la 6 puncte de liderul Chelsea. De ce n-ar putea intra și ca jucător în lupta pentru titlu? Mai ales că Brendan Rodgers nu va avea mijlocul de săptămînă ocupat cu meciuri europene, iar lotul se poate reface din punct de vedere fizic, ceea ce la echipele din fața sa nu e cazul deocamdată. Seria de partide din Premier League ce sta în fața lui Liverpool, Fulham, Swansea, Southampton, Sunderland, poate oferi răspuns la întrebarea pusă mai sus. Pare o serie lejeră, cu adversari din ”middle class”, dar acestea sînt meciurile în care se vede dacă o echipă e aptă să fie campioană sau nu. E o vorbă veche în fotbal și tare corectă, campionatele se cîștigă cu echipele mari, dar se pierd cu echipele mici.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cîte ceva acum despre Arsenal. Cînd începi meciul de la 0-1 e o problemă. Cînd îl începi de la 0-2, e și mai mare. Cînd e 0-4 la jumătatea primei reprize, problemele iau forma unui bulgăre de zăpadă ce se rostogolește și are tendința de a provoca o avalanșă. Faptul că o echipă ia două goluri din două cornere tinde să devină o obișnuință, căci nu-i prima dată cînd Arsenal se arată expusă la fazele fixe. Reacția de după goluri mi se pare însă de remarcat. Mai exact lipsa de reacție. Cam asta cred că a fost principala problemă a echipei lui Wenger pe ”Anfield”. A părut o echipă resemnată cu eșecul încă din minutul 10 și nimeni n-a încercat să forțeze destinul acestui joc.
Mă întorc la acel 8-2 din august 2011. Atunci, dacă îmi amintesc bine, diferența s-a făcut în ultima jumătate de oră, cu Arsenal în 10 oameni. Fusese 3-1 la pauză, iar Arsenal chiar avusese ocazii. În plus, îmi mai amintesc că Wenger a avut atunci mari probleme în a alcătui o formulă de start competitivă.
Probleme a avut și acum, de acord. În special absența lui Walcott, care lasă echipa fără un jucător care să știe să se demarce. Fără Walcott, toți ceilalți cer și primesc mingea la picior, ceea ce ușurează misiunea echipei adverse. L-aș aduga alături de Walcott și pe Flamini, ce pare foarte important în concepția lui Wenger. Și aș mai adăga teribila criză de formă prin care trece Mesut Ozil. Cel mai important om al echipei nu s-a văzut în momentele grele, a dispărut. În joc a părut o copie a acelui Ozil care-l scotea din minți pe Jose Mourinho la finala Cupei Spaniei dintre Real și Barcelona, de la Valencia. Indolent de multe ori, Ozil a părut într-un soi de letargie, părea un tibetan ce medita la nemurirea sufletului. Mourinho l-a scos atunci în minutul 69, Wenger l-a scos acum în minutul 61.
De la Ozil se așteaptă să fie un lider. Să fie Henry dacă se poate. Să fie Vieira. Să fie chiar și Fabregas, care nu degeaba era purtător de banderolă pe atunci. Mi se pare că Arsenal nu are în momentul ăsta un lider. E ceea ce nu demult a observat și Patrick Vieira, faptul că Arsenal trebuie să învețe să cîștige meciuri jucînd prost. O echipă campioană trebuie să știe și asta, să cîștige jucînd prost. Întrebați-l pe Mourinho!
Dacă am vorbit de programul lui Liverpool, iată și programul lui Arsenal: Manchester United, Liverpool, Bayern Munchen. În 8 zile și în 3 competiții. Apoi, după 3 meciuri aparent mai lejere cu Sunderland, Stoke și Swansea, urmează o perioadă de coșmar veritabil: Bayern, Tottenham, Chelsea (toate în deplasare), City, Everton. Nu există spațiu așadar pentru lamentări. Poate doar pentru o strîngere de rînduri.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S.
Am amintit mai sus de David Moyes și de Manchester United. Lucrurile par a nu se schimba foarte tare la United nici măcar după venirea lui Mata și revenirile lui Van Persie și Rooney. Urmează Arsenal-Manchester United, prilej numai bun de revenire pentru ambele echipe.
Pînă atunci, cea mai bună caracterizare a partidei de pe ”Old Trafford” cu Fulham o reprezintă această poză cu Sir Alex Ferguson. Mai exact reacția lui Sir Alex Ferguson la ceea ce vedea pe teren (lîngă el poate l-ați recunoscut, deși a îmbătrînit foarte tare, e Mick Hucknall, solistul de la Simply Red):
Cam anul trecut pe vremea asta, transpira în presa din Spania informația că Jose Mourinho va părăsi pe Real Madrid, în iunie 2013, pentru a reveni la Londra, orașul său favorit, în Premier League, campionatul său favorit, la Chelsea, echipa sa favorită. Toate îi erau atunci favorite. Încă din acel moment, lumea se repezea să parieze că, în aceste condiții, Chelsea devenea principala favorită la cîștigarea campionatului în 2014. Presupunere întărită, cîteva luni mai tîrziu, atunci când Sir Alex Ferguson a anunțat că pleacă de la Manchester United.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Sîntem în decembrie 2013. Aprope 6 luni de cînd Jose Mourinho e ”in charge” la Chelsea. Cîți dintre cei care pariau în urmă cu 12 luni pe o revenire triumfală a lui Jose în campionatul Angliei mai sînt acum de aceeași părere? Pînă una-alta, în această perioadă, deși rămîne cu șanse în lupta pentru titlu, Cupa Angliei și Champions League, Chelsea a pierdut două trofee deja, Supercupa Europei, în finala de la Praga, și Cupa Ligii, de unde a fost scoasă de Sunderland, în ”sferturi”
De la acest meci pierdut pe ”Stadium of Light” mi-a venit ideea acestui text. Am comentat partida și mi se pare că Mourinho se confruntă cu destule probleme în această nouă aventură londoneză. Să ne înțelegem, Chelsea are un lot excepțional, eu aș zice că la concurență cu Manchester City pentru a fi cel mai bun din Premier League, dar asta nu e întotdeauna o garanție. Mai ales atunci cînd între antrenor și jucători nu se produce acea chimie care face ca jocul să meargă uns. Iar la Chelsea încă nu merge uns, cel puțin nu merge cum ar vrea Mourinho.
Și aici e o discuție aparte. Jose Mourinho face parte din categoria antrenorilor care cer lotului să se adapteze la ideile lor. Personalitatea sa și succesele pe care le-a avut îl îndeamnă la acest demers. E posibil ca în momentul ăsta lotul lui Chelsea, așa puternic cum e el, să nu se muleze pe ideile lui Mourinho? Eu cred că e foarte posibil, ba aș zice chiar că e probabil. Adaptarea nu e ușoară, nici a antrenorului cu lotul, nici a lotului cu antrenorul, de unde și senzația de permanentă căutare a lui Mourinho pentru găsirea variantei ideale. La un moment dat, pesemne nemulțumit profund de ceea ce vedea, portughezul a folosit un sistem pe care extrem de rar îl utiliza, un 4-4-2, cu Demba Ba și Torres pe aceeași linie de atac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
La precedentele sale experiențe post FC Porto, Mourinho reușise să creeze într-un timp foarte scurt un stil de joc propriu, un fel de ”made in Mou”. Și la Chelsea, prima dată, și la Inter și la Real, fotbalul era gîndit de portughez pe ideea aducerii cît mai rapide a balonului în terenul advers, cu obiectivul de a se crea ocazii. Ceea ce se și reușea. În maniere diferite, dar se reușea. Acum, la ”Chelsea-episodul 2”, jocul e steril, ambiguu, cîteodată plictisitor. Contraatacurile ”made in Mou” de la Real Madrid nu mai există, siguranța defensivă de la Inter de asemenea, cît despre pasa lungă pe Drogba de la ”Chelsea-episodul 1”, nici atît.
Mourinho mai are o problemă. Nu are nici un jucător capabil să intimideze apărările adverse, așa cum o făcea Drogba, cum o făceau Eto”o și ”El principe” Milito ori cum o făcea Cristiano. La Chelsea, vedeta lui Mourinho e Hazard, dar belgianul nu are capacitatea celor de mai sus. Plin de talent, Hazard încă se mișcă destul de puțin și, o mare problemă, se mișcă destul de prost fără minge. Adunați aici faptul că la mijloc nu există un Xabi Alonso, pe care se chinuie acum din răsputeri să-l convingă să vină la Chelsea, un Cambiasso sau un Essien din trecut, capabili să inițieze acțiunile de atac sau contraatac cu o pasă curată și rapidă, la fel cum nu există un Sneijder, un Ozil sau un Lampard, tot din trecut, a căror mișcare între linii să surprindă adversarul. Problemele lui Mata cu Mourinho tocmai de aici apar, Mata nefiind capabil să interpreteze acest rol pe care portughezul l-ar vrea de la el. Adăugați aici și slaba participare a celor 3 atacanți și înțelegem acum obsesia lui Mourinho de a aduce un vîrf care să garanteze un număr de 20 de goluri pe sezon, în toate competițiile. În ziua de azi, Torres + Demba Ba + Eto” fac mai puțin decît Lukaku, ca și cifre, fără ca asta să însemne neapărat că belgianul era o soluție mai bună. Și dacă tot suntem la cifre, iată încă un detaliu intersant, pe care l-am citit pe undeva prin presa engleză. Chelsea are o posesie mai mare decît Arsenal-ul lui Wenger, nu cu mult, dar are, 57% față de 55%, dar această posesie se produce în jumătatea proprie de teren, de-a latul, lent și fără să creeze pericol.
Și totuși, ce-i de făcut? Dacă ținem cont că primele sezoane ale lui Mou au fost mai mereu de tranziție, e posibil să fie la fel și acum. E posibil ca-n iarnă să plece jucători și să vină alții, se tot aud nume, am dat și eu mai sus cîteva. Un lucru e cert, după părerea mea. În momentul ăsta, Mourinho și-a pierdut un pic din aura celui care propunea cel mai reactiv și concret joc din lume. Am senzația că rolul ăsta e din ce în ce mai mult asumat de Diego Simeone la Atletico Madrid. O trecere de la ”The Special One” la ”The Special Sime-One” cum s-ar spune. Însă Mourinho, așa cum îl știm, are mereu pregătită următoarea mutare.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Sînt cam 150 de zile de când Pep Guardiola e ”in charge” la Bayern. N-am numărat și vacanța, am numărat zilele de cînd el a început să antreneze probabil cea mai bună echipă din lume în acest moment. Acest ”probabil” sună așa mai degrabă comercial, mai degrabă ca un serviciu adus fanilor celorlalte mari echipe europene, care nu vor să vadă realitatea. Iar realitatea e cea expusă în a doua frază.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Ci despre Guardiola. Pe care nu puțini l-au privit cu reținere la momentul numirii sale. Am auzit destule păreri cum că Pep va deteriora jocul lui Bayern, în încercarea sa de a impune filozofia cu care cîștigase la Barcelona. Nu știu însă cîți dintre sceptici s-au gândit cu adevărat, înainte să arunce verdicte, cît de greu este să preiei o echipă care a câștigat tot, cît de greu este să-i chemi din nou la masă pe acei jucători sătui de atîtea delicatese, cât de greu e să convingi lumea că poți schimba ceva, fără să schimbi, în esență, mare lucru și cît de greu e să cîștigi în fața unor adversari care deja îți știu jocul pînă în cele mai mici amănunte. Dar despre acest din urmă aspect, ceva mai târziu.
Am văzut ultimul meci din Bundesliga al Bayern-ului. Accidental, s-a întîmplat să fie tocmai o victorie la Dortmund, pe terenul rivalei din campionat, o victorie concludentă ca scor, pe unele momente și ca joc. Deși nu trebuie dat deoparte contextul în care a fost obținut succesul, cu Borussia măcinată de accidentări, fără întreaga linie de apărare, mi s-a părut că Bayern încă își continuă procesul de omogenizare cu noul antrenor, fără ca asta să însemne că va deveni o clonă a Barcelonei lui Pep. Principiile acelui concept marca Guardiola se regăsesc ori încep să se regăsească în actualul Bayern, căci Guardiola nu e deloc un oarecare. Cifrele lui, că tot e la mare modă acest concept al cifrelor, în fața căruia ne subordonăm de multe ori, demonstrează asta. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului, FC Barcelona. Are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele. Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit. Pep a fost adus pentru că șefii lui Bayern, care e un model de gestiune din acest punct de vedere, au intuit că poate aduce ceva în plus unui mecanism aproape perfect. În fond, Bayern putea să-și pună aproape orice antrenor dorea la momentul cînd s-a aflat că Jupp Heynckes nu mai vrea să continue. Și pe Mourinho putea să-l pună, cred că și pe Jurgen Klopp ar fi reușit să-l convingă în cele din urmă, chit că e un tip suficient de parolist. Însă Bayern deține acea capacitate de persuasiune, are atuurile sale. Guardiola vine cu altfel de gestiune, o gestiune bazată pe încrederea pe care o oferă jucătorilor săi, dar și pe care o pretinde de la ei, o gestiune în care mingea e cel mai important element, în jurul căruia se aliniază toate celelalte aspecte, într-o entropie studiată, deloc la voia întîmplării.
Poate că a mirat ieșirea nervoasă a lui Guardiola după victoria de la Dortmund. Acele amenințări la adresa acelor jucători care devin furnizori de informații pentru ziariști. Nu cred că Pep e atât de credul încît să nu-și dea seama că relațiile dintre anumiți fotbaliști și ziariști n-au cum să înceteze. Încearcă însă o limitare a lor. L-a enervat teribil faptul că ”Bild” a aflat primul ”11” pe care-l gîndise pentru Dortmund. Se spune chiar că l-a schimbat în ultimul moment, lăsîndu-l pe Gotze pe bancă tocmai din această cauză. Deși Mandzukici nu era complet refăcut. N-avem de unde să știm dacă e adevărat, cert e că atunci cînd Gotze a intrat pe teren lucrurile s-au schimbat, iar Bayern a cîștigat meciul. Gotze ca fals 9 a fost, se zice, ideea cu care Pep ar fi vrut să-l surprindă pe Klopp, pe principiul ”cel mai bun om al tău în zona cea mai slabă a adversarului”, idee preluată de la Cruyff. A reușit, dar nu de la început.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Guardiola s-a mai lovit de așa ceva pe cînd era la Barcelona. Pe rețelele de socializare, mulți ziariști spanioli apropiați lui Pep au povestit un episod similar petrecut înainte de ultimul său El Clasico, cel din aprilie 2012. Barcelona era la 4 puncte de Real, iar o victorie ar fi redus distanța la unul singur. Atunci, Guardiola a gîndit o formulă supriză, un 3-4-3, cu Tello pe zona lui Coentrao, cu Pedro, Alexis, Fabregas și Pique pe bancă. Formula a fost experimentată la antrenamentul închis din dimineața jocului, dar imediat a transpirat din vestiar către ziariști. Guardiola n-a schimbat atunci tactica, iar rezultatul se cunoaște, Mourinho a avut toate datele și a știut cum să le contracareze. Se spune că Guardiola a aflat cine a fost ”vorbărețul” și i-a cerut președintelui Rosell să-l vândă. Era vorba, nu-i greu de intuit, de unul dintre cei 4 rămași pe bancă, un nume foarte greu. Rosell n-a acceptat, iar aste, zice-se, l-a determinat pe Guardiola să ia decizia la care medita de ceva vreme, să plece de la Barcelona.
Repet ce-am scris mai sus. Nu cred că Guardiola e așa naiv încît să nu-și dea seama că n-are cum să oprească legăturile dintre jucători și ziariști. Presa caută aceste informații, mai ales acum cînd on-line-ul funcționează pe ideea de ”breaking news”, iar fotbaliști dornici să ofere secrete în schimbul unor anumite avantaje există și vor exista. Dacă însă a ieșit public acum cu această amenințare, înseamnă că Guardiola se simte foarte stăpîn pe el, mult mai stăpîn decît era, de exemplu, la Barcelona. Cu victorii precum cele de la Dortmund, încrederea fanilor în el sporește. Ceea ce încearcă Guardiola la Bayern n-a mai reușit nimeni. Să preia cea mai puternică echipă din lume și să o facă și mai puternică. Cînd ai un astfel de obiectiv, orice detaliu contează.
P.S. Acest text a apărut in premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
S-au făcut de curînd 100 de zile de cînd Guardiola e ”in charge” la Bayern Munchen. 100 de zile în care am citit tot felul de păreri, mai mult sau mai puțin avizate, mai mult sau mai puțin bazate pe realitate, mai mult sau mai puțin concrete. Nu puțini au fost cei care l-au acuzat pe Guardiola că distruge stilul Bayern, mitul echipei nemțești care te macină și apoi te calcă în picioare, nemțește, fără prea multe artificii, direct pe punctul slab și fără milă. Nu știu însă cîți se gîndesc cu adevărat înainte să arunce verdicte cît de greu este să preiei o echipă care a cîștigat tot, cît de greu este să-i chemi din nou la masă pe acei jucători sătui de atîtea delicatese, cît de greu e să convingi lumea că poți schimba ceva și cît de greu e să cîștigi în fața unor adversari care deja îți știu jocul pînă în cele mai mici amănunte.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De la această ultimă parte a frazei o să încep analiza de față. Ultima dată am scris despre Bayern la începutul lui august. N-am apucat să văd de atunci atît de multe meciuri ale lui Bayern pe cît aș fi vrut. L-am văzut în schimb pe cel de la Manchester, de miercuri seară, în Champions League. Căci, da, apropo de meciul Stelei cu Chelsea, despre care am zis că de Liga Campionilor, cel de la Manchester a fost unul de Champions League. Am văzut un Bayern imperial, care a condus meciul aproape în totalitate, doar finalul, după eliminarea lui Boateng și schimbările lui Pep, aducînd ușoare emoții în tabăra bavarezilor. Mi s-a părut un Bayern care-și continuă procesul de omogenizare cu ideile noului antrenor, fără ca asta să însemne că va deveni o clonă a Barcelonei lui Pep. Ideile acelui concept marca Guardiola se regăsesc ori încep să se regăsească în actualul Bayern.
În textul de care aminteam mai sus încercam să explic de ce misiunea lui Guardiola nu e așa ușoară precum cred unii. Dincolo de aspectele pomenite mai sus, de performanțele echipei din perioada Heynckes, Guardiola nu e un oarecare. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului. Are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele. Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit.
Cifrele lui Guardiola, că tot e la mare modă acest concept al cifrelor, în fața căruia ne subordonăm de multe ori, demonstrează că nu-i un oarecare. Cu meciul de la Manchester, Guardiola are 302 meciuri în palmaresul său de antrenor profesionist, la Barcelona B, FC Barcelona și Bayern. Procentajul victoriilor sale se apropie de 80 la sută. Numărul trofeelor cîștigate, 15, îl depășește pe al multor antrenori consacrați, ce se apropie de pensie. Pep are 42 de ani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Zilele trecute am citit o declarație a lui Rafinha, fundașul dreapta titular în această perioadă în care Pep ne oferă o nouă ”Guardioladă”, cum erau numite inovațiile sale în perioada Barcelona. Ceva mai tîrziu însă despre asta. Spunea Rafinha că ”deja adversarii știau foarte bine cum jucăm și era nevoie de o schimbare”. Sînt convins că de aceea a fost adus Guardiola, pentru această schimbare. Bayern putea să-și pună aproape orice antrenor dorea la momentul cînd s-a aflat că Jupp Heynckes nu mai vrea să continue. Și pe Mourinho putea să-l pună, cred că și pe Jurgen Klopp ar fi reușit să-l convingă în cele din urmă, chit că e un tip suficient e parolist. Însă Bayern deține acea capacitate de persuasiune, are atuurile sale. Nu discut aici adversitatea pe care ar fi născut-o în Germania dacă-l numea pe Klopp, e alt subiect. Poate și asta a contribuit, într-o foarte mică măsură, la numirea lui Guardiola.
Pep a fost adus pentru că șefii lui Bayern, care e un model de gestiune din acest punct de vedere, au intuit că poate aduce această schimbare. Privind, eventual, și la trecutul lui Pep. Barcelona în vara lui 2011 era în aceeași situație, dar șefii Barcelonei n-au simțit momentul schimbării. Poate nici Pep atunci. Cu siguranță însă l-a simțit în 2012 și de aceea a și plecat. În fond nu-l împiedica nimeni să continue la Barcelona, nimeni nu-l putea da afară prea lesne, însă el, cred, și-a dat seama că nu are capacitatea de a supraveghea acea schimbare.
La Barcelona, Guardiola ar fi fost obligat să schimbe jucătorii pentru a schimba un stil pe care aceștia îl au în sînge. Nu putea face asta și s-a dat la o parte. Încearcă Tata Martino acum cîte ceva și e posibil ca un antrenor ce n-a fost prea apropiat de club să reușească. La Bayern, Guardiola n-a avut nevoie să schimbe jucătorii. Avea și are în continuare nevoie de timp pentru ca aceștia, de mare valoare majoritatea, să-i înțeleagă concepția. Un stil de joc nu se poate schimba peste noapte și nici în 100 de zile, însă ceva semne tot avem. La pauza meciului de pe ”Etihad Stadium”, Bayern avea peste 70 la sută posesie. Și în fața cui? În fața unei echipe, City, care încearcă să introducă oarecum același stil, căci și Pellegrini e un antrenor căruia îi place conceptul. Am văzut un Bayern care pasa în cele mai grele momente de pressing ale adversarului și care nu renunța la idee chiar dacă se întîmpla ca mingea să fie pierdută. Vă amintiți acel Clasico de pe ”Bernabeu” cînd Valdes a greșit în primele secunde o minge și Realul a deschis scorul? Vă amintiți că atunci, deși greșise grav, Valdes n-a degajat niciodată mingiile care-i venea și le-a jucat, sau a încercat să le joace, cu pasă? Acesta e stilul Guardiola.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Vorbeam ceva mai sus de Rafinha, de titularizarea sa în banda dreaptă și de noua ”Guardioladă”. Se numește Philippe Lahm. Căpitanul și cel mai bun fundaș dreapta al Germaniei de la Brehme încoace. Care la Bayern, în meciurile importante cel puțin, joacă mijlocaș defensiv. După Messi ca fals 9, Mascherano ca fundaș central și Adriano, de asemenea, ca fundaș central, e o nouă găselniță. Bazată pe trecutul lui Lahm, care pe cînd era junior la Bayern B a mai jucat această poziție, dar în principal pe calitățile sale, pe inteligența sa în joc. În unicul său eșec în perioada Bayern, cel din Supercupa Germaniei cu Borussia, Guardiola a jucat la mijloc cu Thiago, Muller și Kroos, o garanție a posesiei, dar o mare problemă atunci cînd se pierdea mingea. A învățat ceva din acel meci, iar de atunci Lahm a fost din ce în ce mai folosit pe această poziție. Și văzînd randamentul său excelent, știind că Mascherano nu s-a mai întors niciodată la Barcelona în linia de mijloc, nu-i exclus să-l vedem pe Lahm tot acolo chiar și după ce se va reface Javi Martinez. Pe care, cred, Guardiola l-ar vedea mai degrabă în linia de fund, dată fiind capacitatea sa de a iniția acțiunile de atac cu pasă curată, limpede.
Nu știu dacă Bayern va cîștiga ceva în sezonul ăsta. Cred însă că Guardiola e încă la începutul aventurii sale bavareze. Cu victorii precum cea de la Manchester, încrederea în el va spori. Încrederea fanilor, dar în special a jucătorilor, care trebuie să simtă că ideile antrenorului sînt cele adecvate pentru a se implica și a le pune în practică. Cine vrea să vadă Bayern-ul din sezoanele trecute, cred că va trebui să se uite din ce în ce mai mult la înregistrări.
De la început trebuie să spun un lucru. N-am văzut cap-coadă meciul Stelei cu Chelsea. Am comentat în paralel Arsenal-Napoli, pe DigiSport 3, care chiar a fost un meci de Champions League. Cel de pe ”Arena Națională” a fost unul de Liga Campionilor. Veți spune că e același lucru. Eu zic că nu și nu e prima dată cînd o spun. În această perioadă avem Liga Campionilor, iar din primăvară, cînd se trece la faza eliminatorie, iar în competiție rămîn doar cei puternici, avem Champions League. Care e diferența dintre Liga Campionilor și Champions League? S-a văzut în Steaua-Chelsea. În Liga Campionilor și campionate mai puțin înzestrate își trimit reprezentantele, a căror participare, în funcție de noroc, poate fi onorabilă sau dezastruoasă. În Champions League rămîne doar cine merită, iar cu cît se înaintează în competiție senzația se adîncește. Faceți vă rog un exercițiu și verificați din ce țări provin cîștigătoarele Champions League, în cei mai bine de 20 de ani de cînd competiția și-a schimbat formatul! Dacă mai aveți răbdare, verificați din ce țări provin semifinalistele din acest secol! Apoi, ascultați-i pe cei care se simt umiliți că Steaua a pierdut cu Chelsea.
V-am avertizat înainte de meci să nu vă faceți iluzii. Avertismentul l-am dat și înainte de Olanda-România. Între Chelsea și Steaua e o diferență mare de valoare. Cine nu acceptă asta are o problemă. Așa cum există mașini mai bune ca altele, telefoane mai bune ca altele, ceasuri mai bune ca altele, există și oameni mai buni ca alții în toate domeniile. Doctori mai buni ca alții, ingineri mai buni ca alții, deci și fotbaliști mai buni ca alții. Ideea că și ei au tot două mîini și două picioare e ridicolă și infantilă. Talentul pe care-l au unii nu se compară cu talentul pe care-l au alții, iar dacă la acest talent adăugăm metode specifice de pregătire, alimentație, vitaminizare și tot ceea ce ține de un club mare, care e mare și pentru că e dispus să cheltuie pe aceste aspecte, talentul e parcă mai profund.
De cînd s-a terminat meciul observ în jurul meu numai oameni care se simt umiliți. Se simt umiliți pentru că Steaua a fost umilită de Chelsea. Eu unul nu mă simt umilit. Unu la mînă, pentru că n-am nici un interes, așa cum au destui oameni de fotbal și deontologi în a lovi în Steaua, acum cînd e la pămînt. Oamenii de fotbal, cu interese particulare, de familie sau de afaceri, deontologii cu frustrările și antipatia față de unele persoane. Doi la mînă, nu mă simt umilit în fața realității. Sau, ca să extind, nu mă simt mai umilit decît atunci cînd merg într-o capitală europeană și observ diferențele față de capitala noastră. Nu mă simt mai umilit decît atunci cînd circul pe autostrăzile europene și fac diferența cu drumurile noastre. Nu mă simt mai umilit decît atunci cînd intru pe un stadion european, chiar mai vechi și mai urît decît Arena noastră, dar văd un gazon adevărat, indiferent de vreme, și apoi îmi amintesc de al nostru. Nu mă simt mai umilit decît atunci cînd intru într-un spital european și mă gîndesc cu groază la ce se întîmplă în ale noastre. Nu ma simt mai umilit decît atunci atunci cînd ma uit la unele emisiuni din Europa și apoi dau la ale noastre. Nu mă simt mai umilit decît atunci sînt identificat în Europa cu anumiți conaționali, cărora de curînd le-a murit regele și au pus doi în loc, deși nu e regele meu și nici culoarea feței lor n-o am.
Eu nu mai sînt demult umilit, pentru că m-am obișnuit cu senzația asta. Acum 15 ani, cînd mergeam în Europa și eram confundat, din pricina unor cuvinte, cu un rus, mă enervam, acum, dacă se întîmplă la fel, mă bucur.
EI ÎL AU PE MATA, NOI O AVEM PE MĂ-TA. Cu cratimă. Tot pe facebook cred că am văzut-o și pe asta. Mata n-are cratimă. Are valoare.
De ce să mă simt umilit că o echipă care a dat doar pe Schurrle cam cît bugetul Stelei pe 3 campionate a făcut ce-a vrut la București? Sînt convins că mulți dintre cei care simt că Schurrle i-a umilit și pe ei habar n-au cît a costat el, ce salariu are, ca să nu mai spun că dacă i-ar fi întrebat cineva dacă știu unde a jucat el înainte de Chelsea îi aruncau direct în ceață. Puțini au vorbit despre felul în care Mourinho l-a mutat pe Schurrle din dreapta, acolo unde îl terorizase de-a dreptul pe Alaba în Supercupa Europei cu Bayern, în stînga. Asta nu s-a întîmplat degeaba, Mourinho a știut că pe stînga neamțul va avea un adversar pe care-l va depăși prin calitățile pe care le are.
Am citit pe facebook o părere interesanta. Și, cred, adevărată. Steaua e ca un elev premiant al unui liceu rezonabil, dar nu bun, care merge la o Olimpiadă internațională de matematică. Și pe care, deși liceul nu-i oferă nici un fel de competiție pentru a-l motiva, directorul îl ceartă că nu a reușit să facă față la acel nivel înalt. Pe undeva însă e bună și lecția asta a umilinței. Atunci cînd te crezi mare și tare, dai cu capul de pragul de sus. Și te doare. Am pățit-o și eu de curînd, cred că senzația asta o trăiesc și cei de la Steaua acum. Sau sper că o trăiesc. MM, Reghe și ceilalți. S-au crezut mai buni decît sînt, au crezut că un campionat, distrus de cei care se simt tare umiliți acum, îi poate ajuta să progreseze, astfel încît să se bată cu campionate ce costă, pe bune, miliarde. Pentru Steaua, ar trebui să înceapă o nouă etapă, tentativa de calificare în primăvara Europa League. Dubla cu Basel, un adversar mai apropiat de noi, fotbalistic vorbind, e momentul adevărului în această toamnă.
Am o curiozitate. Am scris despre asta acum vreo 6 ani, cînd Beșiktaș, parcă, pierdea cu 8-1 în fața lui Liverpool, tot în Liga Campionilor. Mă întrebam atunci, mă întreb și acum, cum e mai bine: să participi la această competiție și să riști să încasezi astfel de bătăi sau să nu participi și nu riști, deci, să guști din paharul umilinței oferit cu generozitate de inamici?
P.S.
În fiecare zi încerc pe acest blog să fac o revistă e presei, cu primele pagini ale unor publicații importante, nu doar din Europa. Azi mi-a sărit în ochi prima pagină din L`Equipe. După Borussia-Marseille, ei nu s-au simțit umiliți, ei și-au dat seama că sînt mai jos decît nemții. Noi nu prea realizăm cine sîntem. Ne credem buricul pămîntului sau, ca să folosesc o expresie de-a celui mai umilit dinre pămînteni, ”miezul din Fanta”. Cînd o să ne vedem lungul nasului poate o să ne vedem și locul în Europa.
L`Equipe (Franta)
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!