Nu cred în teoria pe care o tot vehiculează unii, cum că Chelsea a lăsat-o mai moale la București. Cei care flutură această variantă sînt aceiași care băteau cîmpii cu grație înainte de joc căutînd să ne convingă că Chelsea va folosi echipa a doua. Care o fi echipa a doua a lui Chelsea? N-am reușit să aflu.

Dacă tot am ajuns la această idee, hai s-o lămurim! În fotbalul mare nu mai există conceptul de titulari și rezerve. Există conceptul de lot cu 16-18 fotbaliști ce pot fi oricînd titulari, dar care, în același timp, se pot așeza pe banca de rezerve. Există, evident, situații și situații, de exemplu fotbaliști care au fost accidentați și care se supun unui plan de recuperare, fotbaliști ce nu pot duce două meciuri în interval foarte scurt și se supun principiului rotației, din ce în ce mai utilizat în fotbalul mare. Ideea e să ai la dispoziție 18 jucători cu valoare apropiată, din care să poți alege oricînd, în funcție de situație și care să asigure și o stare de concurență. Căci nimic nu e mai rău pentru un fotbalist decît să se știe titular indiscutabil, indiferent de ce face pe teren. Ar cam fi cazul lui Tănase, dar despre el puțin mai tîrziu.

Așadar, ca să revin, nu cred că Chelsea a lăsat-o mai moale. Pur și simplu n-a putut mai mult. Așa a fost Chelsea în acest sezon. Capabilă de meciuri bune, dar și de meciuri proaste. Contextul în care se află Rafa Benitez nu-i deloc fericit, iar asta n-are cum să nu influențeze evoluția echipei. Ceva se întîmplă la Chelsea, e limpede. Dacă era în formă, juca. Cum a făcut, de exemplu, Tottenham, care e în formă și a spulberat pe Inter, care Inter nu e în formă și, conform teoriei, ar fi last-o mai moale. Realitatea românească de care vorbeam în titlu ne-a izbit imediat după meci. Pe care l-am sărbătorit ca pe o victorie istorică. ERONAT. Este o victorie, o victorie mare, frumoasă, de prestigiu poate, dar atît. Doar o calificare poate fi istorică. Stă în firea acestui popor să se bucure înainte de vreme, să fie superficial. Și să se ia după toate bazaconiile pe care le spun, la televizoarele ce-i găzduiesc cu generozitate, tot soiul de finanțatori și așa ziși oameni de fotbal. Ieșirea în stradă pentru a sărbători se justifică atunci cînd obiectivul e atins. Iar obiectivul trebuie să fie calificarea, căci dacă Chelsea se califică victoria rămîne doar una de palmares. Iar Chelsea, chiar rău cum a arătat joi, poate bate pe oricine dacă prinde o zi bună.

Rămînînd la realitățile românești, este absolut incredibil ce se întîmplă cu gazonul de pe Arena Națională. Să construiești un asemenea stadion și să-ți bați joc în asemenea hal de teren e o dovadă, imi cer scuze pentru ton, de tîmpenie absolută. Eu nu înțeleg ce e așa de complicat să găsești o iarbă bună, s-o montezi așa cum trebuie și apoi să iei toate măsurile astfel încît să reziste un sezon. Un sezon, atenție!, nu vreo 5 ani. Un simplu sezon.

Tot la capitolul stadion intră și organizarea partidelor. Aici intervine exaltarea forțelor de ordine, fie ele jandarmi sau alte firme de paze, unde cred că principala condiție de angajare e un număr mic de neuroni. N-am fost la Steaua-Chelsea, dar am auzit. Intrarea în arenă se face greu, controlul e riguros, e prima dată cînd aud că ți se iau banii din buzunar. Monezile adică. Am fost la sute de meciuri pe zeci de stadioane din străinătate. Nicăieri, indiferent de cît de încins era respectivul meci, nu am întîlnit încruntarea de la noi, excesul de zel tipic românesc.

Am promis ceva despre Tănase. Scriam mai sus că lucrul cel mai rău pentru un fotbalist e să se simtă titular indiscutabil. Lui Tănase i se transmite asta în fiecare zi. I se spune că e cel mai bun din România, i se iartă toate greșelile, e mîngîiat părintește pe ceafă, nu cumva să se supere. Cu Chelsea a jucat prost, indiferent cît ar mai căuta unii să-i găsească scuze. A juca prost nu-i o dramă, toți fotbaliștii mai prind astfel de momente. Dramă e să nu pricepi că ai jucat prost, să nu înțelegi unde ai greșit, să arăți în continuare aceeași indolență. Dramă e să încerci să-ți aduci aminte cînd ai făcut ultimul meci bun, nu mare, doar bun, și să nu reușești să-l descoperi.