25 DE ANI DE LA ”ITALIA `90”. VĂ MAI AMINTIȚI DE ”UN ESTATE ITALIANA”?

25 DE ANI DE LA ”ITALIA `90”. VĂ MAI AMINTIȚI DE ”UN ESTATE ITALIANA”?

Acest text se adresează în principal celor sub 25 de ani. Dacă aveți peste 35 sau ați depășit granița cifrei 4, vă rog să vă opriți pentru o clipă din ceea ce faceți, să închideți ochii și să încercați să vă întoarceți în timp! He he, știu că ați vrea, dar din păcate e imposibil. Ceea ce vă solicitam eu era doar o încercare de a vă reaminti ce făceați în urmă cu 25 de ani pe vremea asta?
Citeste mai mult …

ÎN AMINTIREA UNUI SIR. SIR BOBBY ROBSON

ÎN AMINTIREA UNUI SIR. SIR BOBBY ROBSON

Am văzut de dimineață, pe grupul Fotbal European, pe care l-am creat pe Facebook, acum aproape 5 ani, special pentru amatorii de discuții despre fotbalul internațional (care mai dau ele în certuri atunci cînd se discută eternele subiecte Messi vs Cristiano, Real vs Barcelona, Juve vs ceilalți ori Premier League vs Primera, dar în esență rămîne un loc bun pentru discuții și comentarii), am văzut așadar pe acest grup poza lui Sir Bobby Robson. Sub care era un mesaj, îmi cer scuze pentru limbaj, oarecum idiot: ”La mulți ani, Bobby Robson!”. Fie cel care a pus poza, dar mai ales mesajul, nu știa că Sir Bobby a murit de ceva vreme, fie știa dar a fost neinspirat. Haideți să rămînem, pentru liniștea noastră, cu a doua variantă! Cu puterea pe care o am ca administrator al acestui grup, suna așa, pompos, cam ca administratorul de bloc, nu-i așa?!, am șters poza. Dar cu ocazia asta mi-am adus aminte că l-am cunoscut pe Sir Bobby Robson. Am lăsat viața să mă surprindă, cum îmi place mie să spun întotdeauna, și a făcut-o. Nu întotdeauna ai ocazia să cunoști un Sir, nu întotdeauna ai ocazia să vorbești despre fotbal cu un monument al acestui sport. E una dintre oportunitățile pe care cariera de jurnalist mi-a oferit-o. Azi, ar fi împlinit 81 de ani.



În ceea ce-l privește pe SIR Bobby Robson, distincţia oferită de Regina Elizabeth a Angliei e cea mai corectă caracterizare pentru un om care nu cred să fi insultat vreodată pe cineva.

Am avut plăcerea şi onoarea așadar să-l cunosc. S-a întîmplat în toamna lui 2005, cînd fostul selecţioner al Angliei și fostul antrenor al Barcelonei a venit în România, invitat de Gazeta Sporturilor pentru a-l susţine pe Gică Popescu, care pe atunci încerca să devină preşedinte la FRF, în locul lui Mircea Sandu. E un demers pe care nu-l comentez, dar pe care, am senzația, că inițiatorii l-au cam uitat acum cînd Gică Popescu caută din nou să devină președinte al FRF.

Bobby Robson la muzeul satului. 23.10.2005. Foto: Mihai StetcuAm stat aproape două zile în preajma marelui antrenor. M-a impresionat. Și n-o spun doar așa, ca să dea bine la articol. Mă aşteptam la un englez scorţos, plin de el, în conformitate cu performanţele obţinute de-a lungul vremii. Nu-l știam decît de la televizor, nu părea, dar imaginea televizată păcălește de multe ori. Am descoperit un bărbat extrem de simpatic, care m-a cucerit din prima cu mirarea din ochii săi albaştri atunci cînd, la aeroport fiind, am încercat să-i iau mica valiză pentru a o duce la maşină şi a-i uşura astfel scurta conferinţă de presă pe care a oferit-o jurnaliștilor chiar în hol la Otopeni. Un om modest, foarte vesel, căruia îi plăcea să-şi trăiască viaţa la maximum, să se bucure zi de zi de tot ceea ce i oferea. Se ştia de boala lui, se ştia de lupta pe care o duce, dar n-am avut niciodată senzaţia că stau lîngă un om înfrînt, doborît de probleme. Dimpotrivă.

Am plecat împreună în mașină cu el și cu Gică Popescu. Pe atunci, drumul de la Otopeni nu se făcea atît de lesne, astfel că cei doi au avut destul timp să povestească, să-și amintească de sezoanele petrecute împreună. Și-au amintit inclusiv de Jose Mourinho, a cărui stea era atunci în plină ascensiune. ”And Jose?”, a întrebat Robson, dîndu-și o palmă peste frunte. ”Jose” spus în engleză, cu ”j” nu cu ”h” și cu accent pe ”o”. ”Do you remember Jose?”. ”Oh my God!”. A urmat o discuție despre antrenorul portughez, despre rolul pe care-l avea în acea echipă a Barcelonei în care au coincis și despre situația lui la momentul discuției. Robson spunea că Mourinho îl sună destul de des, că e un tip foarte ok, dar acel ”Oh my God!” părea că indică ușoara surpriză a lui sir Bobby, faptul că nu se aștepta ca Mourinho să ajungă atît de sus.

I-am arătat oraşul, în fine ceea ce poate fi arătat la capitala noastră. Cel mai mult i-au plăcut frunzele copacilor, culoarea lor tomnatică, era început de octombrie, a spus de multe ori ”Beautiful colours!”, semn că avea un alt cîntar al valorilor. A stat mai bine de o oră la Muzeul Satului, ba chiar la un moment dat l-am lăsat vreme de un sfert de ceas să se odihnească în cerdacul unei case olteneşti, singur cu gîndurile sale. Programul i-a fost destul de încărcat, dar n-a încercat nici o clipă să schimbe ceva, să facă figurile pe care eu eram obişnuit să le regăsesc printre autohtoni.



Una dintre ele i s-a întîmplat chiar lui, seara, cînd am fost în Giuleşti să vedem Rapid – Steaua. La pauză a vrut să meargă la toaletă, însă în ciuda insistenţelor mele n-am reuşit să-l introduc la Sala VIP, acolo unde cel mai fals dintre pămînteni, George Copos, nu trebuia deranjat, căci era înconjurat numai de personalităţi, iar bodyguarzii aveau consemn clar să nu intre nimeni. Nici măcar un Sir. Pe vremea aceea nici nu apăream așa de des la televizor, acum poate că aș fi reușit în demersul meu. Noroc cu oamenii normali de la toaletele normale din Giulești, dar extrem de româneşti, adică mizerabile, care l-au recunoscut şi l-au ferit de mica umilinţă de a sta la coadă.

Seara a fost la Antenă, la Recursul Etapei, invitat special la emisiunea lui Ovidiu Ioanițoaia. Dacă vă spun că ediția respectivă a avut cel mai mic rating din acel sezon nu cred că vă ofer o mare noutate. Era doar Bobby Robson și nu personajele celebre ale vremii. Un fleac.

La plecare, la aeroport, mi-a dat numărul lui de telefon. Mi-a zis să-l sun neapărat, pentru că îi place să stea de vorbă cu oamenii tineri, îl fac să se simtă şi el tînăr. Nu l-am sunat. Într-o dimineaţă de vară, trei ani mai tîrziu, cînd am aflat că a murit m-am uitat în telefon. Numărul lui era tot acolo. La fel cum în mintea mea au rămas cuvintele lui, spuse în ultimele săptămîni de viață: ”Eu o să mor în curînd, dar îmi trăiesc fiecare minut pe care-l mai am la maximum, ca și cum ar fi ultimul. Cu demnitate”. Demnitate de SIR, aș adăuga eu. Cam așa ar trebui să facem cu toții, chiar dacă nu sîntem SIR.

Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/

Bobby Robson la muzeul satului. 23.10.2005. Foto: Mihai Stetcu



VACANȚĂ IN AMERICA, UN VIS POSIBIL, O EXPERIENȚĂ INTERESANTĂ. LAS VEGAS, SAN FRANCISCO, LOS ANGELES

VACANȚĂ IN AMERICA, UN VIS POSIBIL, O EXPERIENȚĂ INTERESANTĂ. LAS VEGAS, SAN FRANCISCO, LOS ANGELES

”Lăsați viața să vă surprindă! S-ar putea să vă surprindă plăcut cîteodată”. E o vorbă care mie îmi place teribil, un sfat pe care l-am dat și-l voi da tuturor. Nu mai știu unde am auzit-o sau de la cine, chiar nu cred că are importanță asta. Mult mai important e mesajul, iar dacă stăm bine să ne gîndim, de multe ori viața ne-a făcut surprize plăcute, în momente cînd nu ne așteptam. Așa e logic să se întîmple, niciodată viața nu e liniară, iar destinul e o alternanță între bine și rău. Binele continuu e o utopie, la fel cum răul permanent nu există. Navigăm tot timpul între un țarm și celălalt, ideea e să ne bucurăm pe cît putem de momentele bune ale debarcării în zona bună, pentru că de zona rea nimeni nu e scutit.
Citeste mai mult …

VACANȚĂ IN AMERICA, UN VIS POSIBIL, O EXPERIENȚĂ INTERESANTĂ. EPISODUL 1

VACANȚĂ IN AMERICA, UN VIS POSIBIL, O EXPERIENȚĂ INTERESANTĂ. EPISODUL 1

”Lăsați viața să vă surprindă! S-ar putea să vă surprindă plăcut cîteodată”. E o vorbă care mie îmi place teribil, un sfat pe care l-am dat și-l voi da tuturor. Nu mai știu unde am auzit-o sau de la cine, chiar nu cred că are importanță asta. Mult mai important e mesajul, iar dacă stăm bine să ne gîndim, de multe ori viața ne-a făcut surprize plăcute, în momente cînd nu ne așteptam. Așa e logic să se întîmple, niciodată viața nu e liniară, iar destinul e o alternanță între bine și rău. Binele continuu e o utopie, la fel cum răul permanent nu există. Navigăm tot timpul între un țarm și celălalt, ideea e să ne bucurăm pe cît putem de momentele bune ale debarcării în zona bună, pentru că de zona rea nimeni nu e scutit.

E o introducere cam lungă. Și nu, nu va fi vorba despre fotbal în cele ce urmează. Ci despre o călătorie. O călătorie în America, o vacanță în America pe care n-o credeam posibilă în urmă cu 6 luni. Nu-mi plăcea America, mă îngrozea ideea zborului pînă acolo în condițile în care unul de două ore și jumătate pînă la Barcelona mi se pare că trece foarte greu. Mi se părea, în concluzie, un vis și scump și complicat pentru a fi realizat. Încercam să văd numai partea goală a paharului american și să mă autoconving că o vacanță acolo nu merită, mai ales că Europa are destul de multe de oferit.

Viața m-a surprins însă plăcut. Și am ajuns, printr-un concurs de împrejurări pe care nu-l detaliez, să-mi programez o vacanță în Statele Unite în această iarnă. Nu doar să-mi programez, ci să și ajung acolo. Și să-mi schimb părerea despre această țară, despre oamenii de acolo, despre oportunitatea unei vacanțe dincolo de ocean. 

Pentru că am fost întrebat de foarte mulți oameni cum a fost, dar și pentru că, înainte de plecare, în timp ce încercam să identific locuri și obiective ce ar merita bifate, nu am prea găsit, în limba română, posibilități de documentare, m-am gîndit că n-ar fi rău să scriu aici despre această experiență, cu bune și cu rele, amestecate, așa cum e logic să fie. Am citit cîteva bloguri de turism, dar, cu scuzele de rigoare, nu am găsit nimic care să mă ajute, mi s-au părut mai multe texte de PR pentru diverse agenții de turism. Poate n-am căutat eu bine, nu insist pe tema asta.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

EPISODUL 1: Viza pentru America

Asta a fost introducerea. De aici încolo începe reportajul. Un reportaj pe care l-aș fi făcut pentru un ziar sau o revistă, dacă aș fi avut unde. Am făcut destule, așa că păstrez aceeași linie. M-am gîndit să împart reportajul în mai multe episoade, în ordine cronologică. O să încep cu viza de America, element extrem de important, și cu drumul pînă acolo. Celor nerăbdători să citească despre realitatea americană a acestor zile le recomand un pic de răbdare, pentru că vor urma episoade dedicate șederii mele în Las Vegas, San Francisco și Los Angeles.

Așadar, încep cu începutul. Orice călătorie în America începe cu obținerea vizei. E o procedură care nu poate fi evitată și care mi-a oferit destule motive de stres. Înainte, căci acum totul mi se pare foarte simplu.

Viza de America e o sperietoare pentru mulți. Senzația pe care o aveam era că mă voi prezenta la un examen sever, unde voi fi verificat la sînge. Au contribuit la asta și mulți prieteni care deja aveau viza și care-mi povesteau cît de complicată e procedura. Din motive pe care nu le dezvolt, făceam parte, cel puțin așa credeam, din categoria celor cărora mai degrabă li se refuză viza, căci în afara locului de muncă nu prea aveam elemente ”pozitive” pe care să le prezint examinatorilor.

Totul se face on-line. De fapt, e un formular standard care trebuie completat. Poate fi accesat AICI. Nu e simplu, dar nici nu e peste măsură de complicat. Necesită ceva timp și, foarte important, formularul trebuie salvat după completarea fiecărui pas. Eu n-am făcut-o, așa că am fost nevoit s-o iau de la capăt. Nu insist foarte tare asupra acestui aspect, repet nu e foarte complicat, însă cred, sunt convins mai degrabă, că e foarte bine ca toate datele să fie introduse corect, să nu se ocolească adevărul, pe ideea că el nu va fi găsit. O să revin asupra acestui aspect mai jos. Apoi se plătește o taxă, fără de care nu se poate solicita viza, apoi, cu chitanța în față se face programarea pentru interviu. Tot on-line, dar aici merge și telefonic.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Zis și făcut. Pregătit cu un dosar destul de gros, m-am prezentat la data stabilită la Ambasada SUA din Pipera. Cu ceva emoții, căci nu știu cum s-a întîmplat că am nimerit, probabil, singurul taximetrist din București care nu știa că Ambasada SUA nu mai e lîngă Intercontinental. Mi-am dat seama de asta la vreo 3 minute după ce m-am urcat în masină, răstimp în care mi-am verificat toate actele, cînd, uitîndu-mă pe geam, m-am trezit în zona Batiștei. A urmat o secvență de film, unul destul de prost însă. ”Ce căutăm aici?”, am întrebat eu. ”Păi mergem la ambasadă”, mi-a răspuns nefericitul. ”Păi pe aici?”, zic eu. ”Păi pe unde?”, zice el. ”Păi de ce trebuie s-o luăm pe Batiștei ca să ajungem pe DN 1?”, întreb eu. ”Păi ce treabă avem pe DN 1?”, răspunde el ingenuu. Moment în care eu n-am știut cum să reacționez, să mă arunc din mers din mașină, vorba vine din mers, căci la orele dimineții în zona centrală mai mult se stă, să-i dau cu dosarul în cap sau să încep să urlu la el. Am găsit resurse să-l întreb, cu voce gîtuită: ”Fratele meu, tu nu știi că ambasada Americii s-a mutat de acolo de vreo doi ani?”. La care el, uitîndu-se la mine de parcă l-ar fi văzut pe Ceaușescu înviat, zice: ”Zău? Habar n-aveam. De fapt, azi e prima mea zi ca taximetrist”. Părea sincer, așa că n-am mai insistat. I-am zis doar atît: ”daca nu ajung la timp acolo, cred că asta va fi și ultima ta zi ca taximetrist”. Cred că i-am părut destul de serios în amenințarea mea, că a făcut tot posibilul. Cu tot ceea ce înseamnă asta, din punct de vedere al legislației, pe care a încălcat-o la vreo 3 articole. Cert e că, după ce i-am ascultat povestea unei cariere nefericit întreruptă într-un minister, timp în care navigam pe linia de tramvai de pe Barbu Văcărescu, dar fără să facem stație, am ajuns exact în momentul în care, la poarta ambasadei se făcea prezența.

Cred că e inutil să mai comentez un aspect. Anumă că oamenii cei mai nesuferiți din cadrul Ambasadei SUA sînt cei români. De la jandarmii din față, care se repeziseră la taxiul ce oprise ca să cobor ca la un OZN, dar a căror inteligență n-o prea bănuiesc, pînă la femeia din interior, mofluză și prețioasă ca o piatră funerară, care-ți lua amprentele, trecînd pe la personalul însărcinat cu controlul de securitate, toți afișau o superioritate nedemnă de ceea ce reprezintă. De parcă ei ar fi ființe superioare, doar pentru că au avut șansa să obțină acel loc de muncă, iar cei care solicită viza reprezintă niște bipezi cu creier maltratat. Un exces de zel pe care nu l-am înțeles, comparîndu-l apoi cu felul în care se purtau americanii cu care, pînă la urmă, ajungeai să discuți. Așa cum am spus, nu mai comentez.

Fac o paranteză. Apropo de pașapoarte, ambasade, vize. Mi-am adus aminte, în timp ce așteptam, cum în 1998, undeva în primăvară, ne prezentam la ambasada Franței un grup mare de jurnaliști de la ProSport, în frunte cu Ovidiu Ioanițoaia și Ioan Chirilă, să luăm vizele de intrare în Franța, pentru Mondialul din acea vară. Eram vreo 10 cred, inclusiv Tudor Chirilă, pe care regretatul nea Vanea solicitase să-l ia cu el la Paris. Fiind un grup așa de mare și venind de la un ziar care chiar era excelent și reprezenta ceva la acele vremuri, am fost primiți de atașatul de presă, separat. A apărut și ambasadorul, să ne salute, iar la un moment dat o secretară de acolo ne-a cerut tuturor pașapoartele. Cînd a ajuns la Tudor Chirilă, cu o privire suavă, el a întrebat: ”Pașaportul? Păi pentru ce ne trebuie? Nu-l am la mine”. Replica lui Ovidiu Ioanițoaia a fost genială: ”Păi tu cum credeai mă că intri în Franța, te parașutăm ilegal?”. Nu știu dacă Tudor Chirilă, care era foarte tînăr și încă necunoscut atunci, își mai amintește episodul, dar mie mi s-a părut simpatic.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:

Revin la ambasadă. Coincidența a făcut ca la coadă, cel din fața mea să fie Cristi Tănase, de la Steaua. Voia și el să plece în vacanță, Las Vegas și Hawaii, un traseu foarte interesant. L-am criticat de multe ori pe ”Dodel”, dar mi-am schimbat în acea zi un pic părerea despre el. În bine. Am vorbit de una de alta și nu mi s-a părut deloc un tip ”nemobilat” la mansardă așa cum se spune.

Pe cît de mult mă temeam de acel interviu, pe atît de simplu a fost. În cazul meu. Mă pregătisem cu tot felul de acte, dovezi, adeverințe. Nici măcar nu mi-au fost cerute. Cred că am stat la ghiseu un minut. Dialogul, purtat în engleză, a avut întrebările clasice, unde vreți să mergeți, cu cine, cît vreți să stați. După care am fost informat că am obținut viza. Habar nu am dacă statutul meu de jurnalist de televiziune a contat, la fel cum habar nu am dacă am fost verificat ori nu în prealabil, știu doar că asta a fost tot. Probabil că am fost verificat, la fel cum se întîmplă cu toți solicitanții, căci am ascultat dialogul purtat de un altul, care ”uitase” să menționeze în formular că fusese expulzat din Noua Zeelandă. M-am amuzat cum americanul de după geamul blindat asculta  cu mult calm explicațiile puerile ale individului, care pretindea că s-a îmbătat într-o seară și a fost prins de poliție cînd încerca să bage gumă de mestecat într-un bancomat. Ba chiar părea interesat de subiect. Evident că l-a refuzat, extrem de politicos, pe solicitant. La fel cum refuzat a fost și un domn care avea 6 copii, dar care pretindea că merge în vacanță în State, iar copii rămîn cu soția.

Cristi Tănase a obținut și el la fel de repede viza. Ba parcă la el a durat un pic mai mult, căci oficialul american a fost curios să afle pe ce post joacă la Steaua și cît cîștigă acolo. Ocazie cu care am aflat și eu. Dar cum aici nu e ziar, ci un simplu blog, informația rămîne la mine :)))

Cu viza deja obținută și deja relaxat, parcă nici nu l-am mai băgat în seamă pe jandarmul care n-a catadicsit să ne răspundă dacă există un loc unde să stea taxiurile. Atunci nu erau, dar m-am lămurit că există un astfel de loc. Altceva nu există însă în mintea unor angajați ai statului, plătiți și de mine totuși. Ce mari diferențe există între astfel de specimene și cele pe care aveam să le întîlnesc peste Ocean o să citiți în episoadele viitoare. Zborul pînă în America, Vegas și atracțiile sale, San Francisco, cel mai mai european oraș al Americii, Los Angeles și filmele sale, toate acestea se vor regăsi aici.

MERITELE UNUI ANTRENOR

MERITELE UNUI ANTRENOR

E o obișnuință în fotbal, nu doar în al nostru, în general. E o lege nescrisă, o axiomă ce nu necesită demonstrație pentru că nu e nimic de domonstrat aici. Pur și simplu așa ne-am învățat, să spunem că atunci cînd o echipă cîștigă și merge bine,meritele sînt ale jucătorilor, care, nu-i așa, sînt de mare valoare și nu poate fi altfel. Atunci cînd lucrurile merg prost însă, de vină e clar antrenorul. Petru că, nu-i așa, chiar dacă jucătorii sînt de mare valoare, el nu a știut să-i gestioneze, să-i așeze în teren. Iar dacă jucătorii nu sînt de mare valoare, tot antrenorul e de vină atunci cînd nu-s rezultate, pentru că nu s-a făcut înțeles în fața conducerii, nu a știut să ceară, n-a avut suficientă personalitate.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:

Un antrenor care mie mi s-a părut întotdeauna foarte bun e Walter Mazzari. Am avut de-a lungul timpului o grămadă de discuții în contradictoriu cu Ovidiu Ioanițoaia, probabil cel mai cunoscut și vechi suporter al lui Napoli de la noi. Încă de pe vremea lui Maradona, al cărui admirator necondiționat și este. Lui nu i-a plăcut niciodată de Mazzari și gata. Avea și argumente, la fel cum le aveam și eu pe ale mele. Cu aerul său de Al Bano (apropo, știați că Al Bano a împlinit 70 de ani!!!) și cu stilul său inconfundabil de a se agita pe bancă și de a se încălzi, ca un motor diesel, pe măsură ce meciul se derula, ceea ce-l făcea și-l face și acum să termine partidele în cămașă, chiar dacă afară e destul de frig, mi s-a părut întotdeauna că Walter Mazzari e bun. Că știe meserie, că înțelege derularea meciurilor, că tie să le citească pe parcurs.

Și mai are un merit Mazzari. Destul de mare în contextul fotbalului agitat de azi. Știe să facă vestiar și să genereze stabilitate. Nu știu cum face, dar reușește. A făcut-o la Napoli, unde e cel mai greu, și iată că reușește și la Inter. Toți foștii mari fotbaliști cu care am mai discutat de-a lungul timpului spun că atmosfera contează mult în obținerea de performanțe, iar faptul că antrenorul știe s-o facă e foarte important. Pentru asta, trebuie să fie bine pregătit, dar și onest, astfel ca lotul să simtă că nimeni nu e favorizat, că toată lumea are șansa lui.

Inter are, după 5 etape, același număr de puncte ca Juventus și Napoli, pierzînd doar două dintr-un parcurs ce putea fi impecabil, chiar în meciul cu Juve. Ba a și reușit un 7-0 în deplasare, ceea ce, oricît de slabă ar fi Sassuolo, ceea ce nu prea s-a văzut cu Napoli miercuri, un astfel de rezultat nu prea e obișnuit în fotbalul italian.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE INTERULUI GĂSIȚI AICI:

Am văzut meciul cu Fiorentina de joi. Mi s-a părut că Inter stă mai bine din punct de vedere fizic, ceea ce s-a văzut pe final. Echipa pare să se fi obișnuit fără prea mare efort la noul sistem tactic, cel cu 3 fundași centrali, ceea ce pe undeva e explicabil, căci și Andrea Stramaccioni mai folosea acest sistem. Din punctul ăsta de vedere, mai greu îi e lui Rafa Benitez la Napoli, care a jucat cu 3 oameni pe fund în ultimii ani și acum trebuie să treacă la formula cu 4. Spre deosebire de Rafa, Mazzari nu e implicat în competiții europene, ceea ce-i permite să joace mai mereu cu aceeași jucători, care pot astfel să aprofundeze schimbările.

Cu Fiorentina, lui Mazzari i-au ieșit și schimbările. Kovacici și Icardi, introduși imediat după golul de 0-1, au adus un plus evident, iar Interul a întors rezultatul. Poate că mulți l-ar vedea titular pe Kovacici, al cărui talent e vizibil, însă deocamdată Ricky Alvarez pare în cel mai bun moment al carierei. În plus, Fiorentina a jucat partitura pe care și-o dorea Mazzari. Nu știu cît e opțiunea lui Montella și cît e condiționat de calitățile jucătorilor din lot, însă Fiorentina mi se pare echipa care-și dorește cel mai mult posesia din Serie A. Poate după Juventus, numai că, atunci cînd vorbim despre Juve trebuie s-o situăm cu un etaj mai sus, valoric vorbind, față de toate celelalte competitoare. Fiorentina a pierdut și fiindcă a cedat din punct de vedere fizic lupta. Plus că i-a lipsit Mario Gomez. Rossi nu poate încă duce 90 de minute intense, Joaquin de asemenea, iar Borja, atunci cînd nu mai are aer nu mai are nici inteligență în joc.

Nu știu dacă Inter-ul lui Mazzari e mai bun decît Napoli cu Rafa Benitez. Parcă nu, dar nu întotdeauna asta contează. Știu însă că la Napoli, Mazzari n-a avut niciodată șansa unui transfer de genul lui Higuain sau a unei campanii precum cea din vara asta. Cu toate astea, rezultatele au mai venit. Pe ideea asta, chiar în condițiile unui lot mai subțirel, Inter poate spera la mai mult decît se gîndeau fanii săi la începutul sezonului. În plus, dacă schimbarea patronului se realizează fără convulsii, e posibil ca întăririle să vină în iarnă.

Oricum, sezonul ăsta de Serie A e mult mai interesant decît altele.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă