Titlul acestui text putea foarte bine să fie inversat. ”Finala lui Hazard, finalul lui Sarri”. Nu se schimba mare lucru. Căci, într-adevăr, a fost finala lui Hazard, dar și ultima partidă în tricoul lui Chelsea, a fost finala lui Sarri, dar și (probabil) sfârșitul aventurii sale pe tărâm londonez. E însă un pic nedrept titlul, căci ar fi trebuit să-i cuprindă și pe Giroud, Pedro, Azpilicueta, oameni cu importanță mare în cucerirea trofeului. Sarri și Hazard sunt însă capetele de afiș ale unui meci disputat în condiții bizare, urmare a unei idei cel puțin discutabile a celor de la UEFA, de a duce tocmai la Baku o finală europeană. Văzând cum merg lucrurile, știind că la Baku vor fi și patru partide la Euro 2020, probabil în același decor înghețat, mai degrabă de meci amical, căci miile de kilometri până în Azerbaidjan vor rămâne, la fel cum vor rămâne și dificultățile de a-i străbate fără să faci un credit la bancă, văzând toate acestea deci e de presupus că-n câțiva ani vom avea un astfel de meci și la Astana, căci și Kazahstan merită, nu-i așa? Citeste mai mult …
Nu va fi vorba doar despre Chelsea în textul de mai jos. Ci și despre FC Barcelona, pe care nu am văzut-o de foarte multă vreme dominată într-un meci de Primera Division precum duminică seară, pe ”Anoeta”. Voi începe însă cu Chelsea, cu Antonio Conte mai exact, și nu doar pentru că e lider în Premier League, ci mai ales pentru felul în care schimbat brusc, în plin campionat, fața echipei pe care o preluase în vară. Și care acum arată bine, chiar foarte bine în unele momente. Citeste mai mult …
De aproape două luni, PSG și Chelsea erau cu gîndul doar la această partidă. Nu mă refer aici la meciul tur, prin partidă înțeleg ”dubla” eliminatorie. La momentul cînd au aflat rezultatul tragerii la sorți, parizienii și londonezii (e un fel de-a spune asta, căci numărul francezilor și englezilor din această confruntare e redus la cîte unul în fiecare tabără în formulele de start), parizienii și londonezii așadar erau conștienți că pe plan intern nu prea mai are ce să li se întîmple, astfel că le rămînea doar reprezentarea europeană. Sigur, în privința PSG-ului fraza anterioară trebuie citită în alt sens decît la Chelsea. PSG avea încă din luna decembrie titlul în buzunar, în vreme ce pe ”Stamford Bridge” era asumată, tot din decembrie, o lună mai cam secetoasă în ceea ce privește satisfacțiile. Citeste mai mult …
E a doua oară în acest sezon cînd Barcelona pierde un meci și, în același timp, încasează 4 goluri. Se pare că dacă tot e să fie învinsă, Barcelona o face la modul categoric, ca să nu existe semne de întrebare pentru cei care, eventual, n-au văzut meciul și se întreabă ce s-a întîmplat. Barcelona a luat 4 goluri de la Celta, dar putea foarte bine să ia 6 sau 7, căci Celta a mai avut ocazii. E adevărat, și Barcelona a avut ocazii, doar că ale sale n-au intrat. Citeste mai mult …
Fiecare dintre noi cred că am trăit astfel de senzații. Cînd nimic din ceea ce se întîmpla în jurul nostru nu mai conta, cînd gîndurile, calculele, temerile puneau stăpînire pe noi și ne anesteziau reacțiile. Cînd oamenii din jurul nostru se manifestau zgomots, dar zgomotele nu ajungeau în creierul nostru, de parcă urechile ne-ar fi fost blocate de un paravan. Un paravan al gîndurilor.
Citeste mai mult …
Nu știu cîți dintre cei care citesc și, mai ales, comentează cu patos articolele scrise astăzi își amintesc de acest titlu: ”Au învins, dar… n-au convins”. Era extrem de folosit înainte de 1989, cu acele puncte de suspensie cu tot, ce deveniseră un fel de delicatesă, într-o epocă în care delicatesele cam lipseau. Mai era unul, ”Oaspeții mai buni… după pauză”, ce apărea la fel de frecvent în ”Sportul”, înaintașul Gazetei de astăzi. Ambele titluri ar merge foarte bine la o cronică a jocului de la Amsterdam dintre Ajax și Barcelona.
Dar nu o cronică a acestui meci îmi propun în cele ce urmează. Ci o constatare, bazată pe un cunoscut principiu, cel al vaselor comunicante. Johan Cruyff a folosit mai demult acest principiu atunci cînd a încercat să explice legătura permanentă ce există între Real Madrid și FC Barcelona. Ele nu pot fi amîndouă sus, în același timp. Atunci cînd una e sus, cealaltă trebuie să fie mai jos, cele două recipiente cu emblemele celor două cluburi nu pot fi niciodată pline în același timp. Sigur, cele două au fost şi în situaţii oarecum egale, dar egale în slăbiciune, nicidecum în succese. Situaţii cînd altele erau premiantele Spaniei și ale Europei.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
În momentul de față, Real Madrid strălucește în Spania și Europa. Pe cale de consecință, Barcelona nu o face. Și s-a văzut asta inclusiv la Amsterdam, la un meci cîștigat. Dar cîștigat grație unor detalii plecate în principal din lipsa de experiență a unui adversar, Ajax, ce s-a bazat mult mai mult decît Barcelona pe principiile cu care catalanii guvernau nu demult în fotbalul mondial. Dacă e să analizăm aceste principii de care vorbeam, posesie cu progresie, pressing avansat și agresiv, mingea ca principal element de dezvoltare a jocului, fotbaliști care să știe perfect s-o stăpînească, fundași laterali cu o mare importanță prin urcările lor, fundași centrali cu forță, contondență, anticipație, dar și capacitate de a da o pasă curată, toate aceste idei le regăsim în jocul de azi al Realului. Nu știu dacă Ancelotti s-a inspirat vreun pic de la Guardiola, posibil că da în unele aspecte, căci la nivelul la care au ajuns ei nu-i nici o problemă să iei ceva din ideile altuia și să le adaptezi în folosul tău (inclusiv Guardiola o face astăzi, la Bayern, chiar și Mourinho la Chelsea), cert e că italianul a avut și are aceeași filozofie despre fotbal ca și Pep. Și sînt convins, după perioada Mourinho și ale sale concepții, că această filozofie, probată la Milan, Chelsea sau PSG, l-a determinat pe Florentino Perez să-l aducă la Real. În perioada Mourinho, toată lumea spunea că un club de talia Realului, un brand de talia Realului nu-și poate permite să cîștige apărîndu-se. Acum, toată lumea e mulțumită, Real atacă și se apără atacînd.
Înapoi la Barcelona. Tot Cruyff spunea, în perioada de glorie a Dream Team-ului său, că cel mai bun apărător pe care-l are e Romario. De la pressingul lui și al colegilor de atac pleca toată strategia defensivă, element absolut obligatoriu. Pe Romario l-a ținut cam puțin generozitatea în efort, de unde și prăbușirea Dream Team-ului, cu Cruyff cu tot. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, există și varianta ca un anumit fotbalist să fie iertat de asemenea cerințe. La Barcelona lui Rijkaard, Ronaldinho nu se omora cu firea alergînd după mingiile pierdute, însă Eto”o și Giuly, eventual Larsson, compensau. La Barcelona din 2009, Messi nu se omora cu firea, însă același Eto”o și Henry compensau. La Barcelona din 2011, Messi era același, însă Pedro și Villa alergau cît îi țineau plămînii pentru a face acel pressing agresiv pe care și-l dorea Guardiola.
La Barcelona de astăzi, Messi nu aleargă în exces. La fel ca-n 2009 și 2011, la fel ca Ronaldinho în 2006. Problema e că nici Neymar nu face ce făcea Pedro sau Henry, nici Suarez ce făcea Villa sau Eto”o. Și nu neapărat pentru că nu vor, ci pentru că sînt alt tip de jucători. Cînd pui trei superstaruri unul lîngă celălalt în față, sigur că dispui de o forță colosală, însă așteaptă-te ca sacrificiul lor în folosul echipei să fie la o altă scară, mult redusă.
După eșecul cu celta Vigo, Mascherano a observat acest lucru. ”Nu mai facem recuperările de altădată”, a spus cel care nu degeaba e numit ”El Jefecito”. Asa se întîmplă că Sergio Busquets, omul fără de care Guardiola și Del Bosque nu concepeau să joace, pare un mijlocaș defensiv de duzină. Degeaba are el valoare, degeaba are anticipație, degeaba știe cu mingea și se descurcă în situații de presiune, degeaba are toate aceste calități, cînd e înconjurat de adversari nu mai are ce să facă. Eventual faultează, dar asta merge pînă la primul galben. Barcelona lui Guardiola avea în Busquets cel mai faultat jucător, chiar mai mult decît Messi. Și asta pentru că el, grație pressingului celor din fața lui, era cel care recupera mingea, iar faulturile asupra lui deveneau o necesitate. În condițiile de față, nu-s puțini cei care se întreabă dacă n-ar fi mai bine că Mascherano să urce la mijloc, alături de Busquets, într-un soi de revoluție a sistemului de joc, din acel 4-3-3 ce pare de neatins la Barcelona, într-un 4-2-3-1 cu mai multă siguranță în defensivă.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Luis Enrique are aici o problemă. Încă una, aș zice, după cele din apărare și de la mijloc. Și după cele din vestiar, despre care se spune că ar exista. Atunci cînd rezultatele nu apar, apar în schimb discuțiile, dezvăluirile. Și reproșurile. Luis Enrique l-a refuzat pe Toni Kroos pentru Rakitic. Toni Kroos ar fi funcționat perfect la Barcelona, iar Rakitici de asemenea la Real Madrid, erau mutări naturale, ba chir cred că Rakitic lîngă Modric, la Madrid, ar fi creat perechea ideală de mijlocași centrali din fotbalul de azi. Luis Enrique l-a lăsat să plece pe Fabregas, pentru a-i face loc luiRafinha. Iar de jucat joacă tot Xavi, atunci cînd lipsește Iniesta. În condițiile în care Iniesta e oricum departe de don Andres din 2009-2012.
Fotbalul e însă imprevizibil. Ancelotti era înjurat de toată lumea acum vreo două luni și mulți îi puneau sub semnul întrebării nu doar valoarea ci și meritele în cîștigarea Champions League. Acum e adulat de toată lumea. Și nu e doar imprevizibil, ci și o stare de spirit. Dacă Luis Suarez se va reîntîlni cu golurile (4 luni de pauză nu se șterg așa ușor) și va începe să colaboreze mai bine cu Messi și Neymar, posibil ca lucrurile să se schimbe. Deocamdată însă Barcelona e departe de așteptările celor care vedeau în Luis Enrique altceva decît antrenorul care stă mereu cu brațele încrucișate.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!