Pînă să ajung la Jese și la situația lui, voi începe, cum e și firesc cred, cu ceea ce s-a întîmplat pe ”Santiago Bernabeu”. A fost un meci așteptat de toată lumea, mai ales după cele petrecute la ultimele dueluri dintre Real Madrid și Atletico pe acest stadion, dar și prin conjunctura în care Atletico vizita stadionul rivalei, din poziția de lider în Primera, ceea ce nu s-a mai intîmplat de ani buni. A ieșit însă un rezultat pe care nimeni nu-l intuia, care face ca returul de pe ”Calderon” să devină mult mai simplu pentru Real.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Nu demult am scris pe acest blog despre faptul că zgomotul nu-i convine lui Simeone. Zgomotul făcut în jurul echipei sale, transformarea lui Atletico în favorită a meciurilor, chiar și atunci cînd adversar e Real Madrid. Lui Simeone nu-i place această presiune, dar mai mult decît lui, jucătorilor se pare că nu le place. Atletico a fost de nerecunoscut miercuri seară, iar acest 3-0, cu toate că unii ar putea vorbi și de ghinion, ținînd cont că au fost două autogoluri, mi se pare un rezultat just, dacă stăm să ne gîndim că Atletico a avut o singură ocazie în acest meci.
Foarte mult s-au concentrat jucătorii lui Simeone pe dueluri particulare. Pe Diego Costa nu l-am văzut decât ciondănindu-se cu Pepe, cu Arbeloa, cu Coentrao, cu Xabi Alonso și tot așa. E posibil să fi fost o strategie a celor de la Real, de a-l scoate din joc pe Diego Costa, de a-l atrage în diverse lupte conexe, dar fără complicitatea celui în cauză nu ar fi reușit. Diego Costa e un tip de jucător care, la rîndu-i, provoacă mult și parcă iubește aceste înțepături, mai degrabă golănești decât sportive. Dacă e ceva care să-l tragă în jos, ei bine asta este, acest stil ”de cartier” cu care înțelege să-și creeze avantaje în teren. Luat pe rînd de Pepe, de Arbeloa, de Xabi Alonso, ba chiar și de Coentrao, Diego Costa nu s-a mai gîndit la joc, iar Atletico a trebuit să se descurce fără cel mai bun om al său. Și nu s-a prea descurcat. Adăugați aici prestația modestă a lui Diego, cea destul de discretă a lui Arda, ghinionul de la golurile unu și trei, gafa lui Curtois de la golul doi, lipsa de concentrare a apărării și găsiți unele explicații ale dezastrului.
Nu toate explicațiile. Să nu se înțeleagă de aici că Atletico a pierdut meciul. Eu cred că, înainte de toate cele de mai sus, Real Madrid l-a cîștigat. Am văzut o echipă agresivă, inspirată, dornică de a-și crea ocazii, chiar în condițiile în care prestația lui Cristiano Ronaldo a fost departe de zilele lui bune. Cred, din acest punct de vedere, că-i vin numai bine lui Cristiano aceste etape de suspendare, își poate recăpăta astfel prospețimea fizică.
Ancelotti l-a surprins pe Simeone cu poziția lui Di Maria. Pe undeva forțat de achiziționarea lui Bale, Ancelotti a regîndit zona de acțiune a lui Di Maria, l-a scos din banda dreaptă unde-l tot vedeam cu Mourinho și l-a tras în centru. În principiu, pentru că pe parcursul meciurilor poziția lui se mai modifică, mai face schimb de locuri și mai ajunge în benzi. Dar în mod normal el acum joacă în linie cu Xabi Alonso și Modrici, într-un 4-3-3 pentru care Simeone nu a găsit antidot, iar Di Maria a răspuns cu o risipă de efort teribilă, dar și cu o inspirație în pase decisive de care, sincer, nu-l credeam în stare în sezoanele trecute, cînd acest aspect îi revenea lui Mesut Ozil.
Cred că Di Maria a fost omul meciului, dar mie mi se pare că Jese merită și el această titulatură. Mi-a plăcut mult felul în care a înțeles Jese să-și joace șansele, să-și forțeze într-un fel norocul. Norocul lui s-a numit accidentarea lui Bale, dar în momentul ăsta Ancelotti are o mare problemă. Și nu e simplă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
La 20 de ani, Jese arată o personalitate de invidiat. Spunea Ilie Dumitrescu la Fotbal European că e ”obraznic”, fotbalistic vorbind, ceea ce e foarte bine. Spre exemplu, eu unul aș vrea ca și Torje să fie la fel de ”obraznic”, să aibă același tupeu pe care-l are Jese. Lucru, de altfel, pe care Gică Craioveanu l-a sfătuit pe Torje, într-o discuție relaxată, acum cîteva luni, la Barcelona. Tupeul lui Jese vine însă și din promovarea care i se face. Acum vreo 3 ani, Marca i-a dedicat un reportaj exclusiv, în care era asemuit, nici mai mult nici mai puțin, cu Cristiano Ronaldo. Dar ține și de caracter, de personalitate. Faptul că el a declarat că-n 4 ani vrea să ia Balonul de Aur vine în sprijinul celor de mai sus.
Așadar Ancelotti are o problemă. Ce va face cu Jese atunci cînd Gareth Bale va fi apt de joc? Și nu mă refer la meciuri obișnuite de campionat, în care se mai rotesc jucători, ci la cele importante. În Clasico, de exemplu. Sau în Champions League. Va putea el să țină pe banca de rezerve un fotbalist de 100 de milioane, așa cum e Bale? Mie unul mi se pare greu de crezut. La Fotbal European, marți, am spus că nu-l văd pe Jese în lotul Realului peste două campionate. Nu în campionatul viitor, peste două campionate. Mie mi se pare că revăd explozia lui Soldado, nu neapărat pe cea a lui Negredo, căci actualul fotbalist de la City n-a avut atît de multe oportunități. Ca și Jese, Soldado avea o concurență fantastică: Ronaldo, Raul, Van Nistelroy, pe care n-a reușit s-o depășească. Și a plecat.
Mi se pare că Jese seamănă foarte mult cu Pedro, de la Barcelona. Ca situație. Explozia lui Pedro, destul de bruscă și ea, care l-a dus direct la Mondialul din 2010, e asemănătoare cu cea a lui Jese. Nu știu dacă Jese va ajunge în Brazilia, dar știu că, spre deosebire de Pedro, Jese e într-un limpede dezavantaj. E cunoscută politica lui Florentino Perez, mult diferită de cea a Barcelonei. Prea puțin s-a bazat el de-a lungul timpului pe fotbaliști promovați de la Academie, din ”La Fabrica”. A preferat să aducă nume cu care să-și poată dezvolta politica agresivă de marketing, care să susțină un buget de jumătate de miliard de euro.
Totuși, personalitatea lui Jese ar putea să-l ajute. El nu pare dintre cei care să bată timid la ușa primei echipe, mai degrabă e din categoria celor care sparg ușa și intră. De văzut însă dacă nu cumva ușa spartă de el cade peste patrimoniul societății. Bale face parte din această categorie. A costat prea mult, iar un al doilea caz Kaka nu cred să-i convină lui Florentino. La fel cum nu cred să-i convină lui Jese postura de jucător de lot. Dacă a spart ușa să intre, e posibil să spargă și geamul ca să iasă.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Sînt cam 150 de zile de când Pep Guardiola e ”in charge” la Bayern. N-am numărat și vacanța, am numărat zilele de cînd el a început să antreneze probabil cea mai bună echipă din lume în acest moment. Acest ”probabil” sună așa mai degrabă comercial, mai degrabă ca un serviciu adus fanilor celorlalte mari echipe europene, care nu vor să vadă realitatea. Iar realitatea e cea expusă în a doua frază.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Ci despre Guardiola. Pe care nu puțini l-au privit cu reținere la momentul numirii sale. Am auzit destule păreri cum că Pep va deteriora jocul lui Bayern, în încercarea sa de a impune filozofia cu care cîștigase la Barcelona. Nu știu însă cîți dintre sceptici s-au gândit cu adevărat, înainte să arunce verdicte, cît de greu este să preiei o echipă care a câștigat tot, cît de greu este să-i chemi din nou la masă pe acei jucători sătui de atîtea delicatese, cât de greu e să convingi lumea că poți schimba ceva, fără să schimbi, în esență, mare lucru și cît de greu e să cîștigi în fața unor adversari care deja îți știu jocul pînă în cele mai mici amănunte. Dar despre acest din urmă aspect, ceva mai târziu.
Am văzut ultimul meci din Bundesliga al Bayern-ului. Accidental, s-a întîmplat să fie tocmai o victorie la Dortmund, pe terenul rivalei din campionat, o victorie concludentă ca scor, pe unele momente și ca joc. Deși nu trebuie dat deoparte contextul în care a fost obținut succesul, cu Borussia măcinată de accidentări, fără întreaga linie de apărare, mi s-a părut că Bayern încă își continuă procesul de omogenizare cu noul antrenor, fără ca asta să însemne că va deveni o clonă a Barcelonei lui Pep. Principiile acelui concept marca Guardiola se regăsesc ori încep să se regăsească în actualul Bayern, căci Guardiola nu e deloc un oarecare. Cifrele lui, că tot e la mare modă acest concept al cifrelor, în fața căruia ne subordonăm de multe ori, demonstrează asta. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului, FC Barcelona. Are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele. Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit. Pep a fost adus pentru că șefii lui Bayern, care e un model de gestiune din acest punct de vedere, au intuit că poate aduce ceva în plus unui mecanism aproape perfect. În fond, Bayern putea să-și pună aproape orice antrenor dorea la momentul cînd s-a aflat că Jupp Heynckes nu mai vrea să continue. Și pe Mourinho putea să-l pună, cred că și pe Jurgen Klopp ar fi reușit să-l convingă în cele din urmă, chit că e un tip suficient de parolist. Însă Bayern deține acea capacitate de persuasiune, are atuurile sale. Guardiola vine cu altfel de gestiune, o gestiune bazată pe încrederea pe care o oferă jucătorilor săi, dar și pe care o pretinde de la ei, o gestiune în care mingea e cel mai important element, în jurul căruia se aliniază toate celelalte aspecte, într-o entropie studiată, deloc la voia întîmplării.
Poate că a mirat ieșirea nervoasă a lui Guardiola după victoria de la Dortmund. Acele amenințări la adresa acelor jucători care devin furnizori de informații pentru ziariști. Nu cred că Pep e atât de credul încît să nu-și dea seama că relațiile dintre anumiți fotbaliști și ziariști n-au cum să înceteze. Încearcă însă o limitare a lor. L-a enervat teribil faptul că ”Bild” a aflat primul ”11” pe care-l gîndise pentru Dortmund. Se spune chiar că l-a schimbat în ultimul moment, lăsîndu-l pe Gotze pe bancă tocmai din această cauză. Deși Mandzukici nu era complet refăcut. N-avem de unde să știm dacă e adevărat, cert e că atunci cînd Gotze a intrat pe teren lucrurile s-au schimbat, iar Bayern a cîștigat meciul. Gotze ca fals 9 a fost, se zice, ideea cu care Pep ar fi vrut să-l surprindă pe Klopp, pe principiul ”cel mai bun om al tău în zona cea mai slabă a adversarului”, idee preluată de la Cruyff. A reușit, dar nu de la început.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Guardiola s-a mai lovit de așa ceva pe cînd era la Barcelona. Pe rețelele de socializare, mulți ziariști spanioli apropiați lui Pep au povestit un episod similar petrecut înainte de ultimul său El Clasico, cel din aprilie 2012. Barcelona era la 4 puncte de Real, iar o victorie ar fi redus distanța la unul singur. Atunci, Guardiola a gîndit o formulă supriză, un 3-4-3, cu Tello pe zona lui Coentrao, cu Pedro, Alexis, Fabregas și Pique pe bancă. Formula a fost experimentată la antrenamentul închis din dimineața jocului, dar imediat a transpirat din vestiar către ziariști. Guardiola n-a schimbat atunci tactica, iar rezultatul se cunoaște, Mourinho a avut toate datele și a știut cum să le contracareze. Se spune că Guardiola a aflat cine a fost ”vorbărețul” și i-a cerut președintelui Rosell să-l vândă. Era vorba, nu-i greu de intuit, de unul dintre cei 4 rămași pe bancă, un nume foarte greu. Rosell n-a acceptat, iar aste, zice-se, l-a determinat pe Guardiola să ia decizia la care medita de ceva vreme, să plece de la Barcelona.
Repet ce-am scris mai sus. Nu cred că Guardiola e așa naiv încît să nu-și dea seama că n-are cum să oprească legăturile dintre jucători și ziariști. Presa caută aceste informații, mai ales acum cînd on-line-ul funcționează pe ideea de ”breaking news”, iar fotbaliști dornici să ofere secrete în schimbul unor anumite avantaje există și vor exista. Dacă însă a ieșit public acum cu această amenințare, înseamnă că Guardiola se simte foarte stăpîn pe el, mult mai stăpîn decît era, de exemplu, la Barcelona. Cu victorii precum cele de la Dortmund, încrederea fanilor în el sporește. Ceea ce încearcă Guardiola la Bayern n-a mai reușit nimeni. Să preia cea mai puternică echipă din lume și să o facă și mai puternică. Cînd ai un astfel de obiectiv, orice detaliu contează.
P.S. Acest text a apărut in premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
A început un nou sezon de Primera Division, un nou prilej de a vedea duelul săptămînal dintre cei doi coloși ai fotbalului iberic, FC Barcelona și Real Madrid. Nimeni nu cred că are vreo urmă de îndoială că titlul de campioană va merge și anul ăsta spre una sau alta dintre cele două rivale. Primera Division a devenit de ceva vreme un campionat bipolar, iar speranțele de revenire la suspansul de acum mai mulți ani, cînd mai aveam o Valencia, un Depor, un Atletico, chiar și FC Sevilla luptîndu-se pentru titlu cred că tind spre zero. E o mare problemă pentru fotbalul spaniol în general, iar șefii de acolo dau semne că înțeleg situația și încearcă să schimbe ceva. Cîtă vreme însă distanța, financiar vorbind acum, dintre Real și Barcelona, pe de-o parte, și celelalte competitoare, pe de altă parte, se va menține la fel de mare, e greu de crezut că ea nu se va reflecta în distanța în puncte. Aici trebuie făcut primul pas, în direcția asta, a echilibrării distribuției banilor ce provin din drepturile tv, pentru că nimeni nu are de cîștigat dintr-o hegemonie, dintr-o dictatură.
Să vorbim puțin despre etapa de debut!
Începutul Barcelonei e încurajator. Pare o echipă ce și-a redobîndit caracteristicile din trecut, acea agresivitate, acel pressing atunci cînd mingea era pierdută, acele 5 secunde letale, impuse pe vremea lui Guardiola, cînd balonul trebuia cu orice preț recuperat. Acesta era intervalul de timp pe care Pep îl dădea elevilor săi, urmare, evident, a multor ore de studiu video a diverselor fațete ale jocului.
Nu știu cît de mult are de-a face Gerardo Tata Martino cu asta. Dar el e antrenorul, el stă pe bancă, în dreptul lui trebuie pusă această schimbare. S-au notat și alte modificări de ordin tactic. Alexis, ce pare titular incontestabil în acest moment grație caracteristicilor din jocul său, a fost mai lipit de bandă ca alte dăți, în vreme ce Dani Alves s-a insinuat de multe ori în zonă centrală, participînd mai activ ca anii trecuți la faza de construcție. De unde și senzația că n-a fost la fel de activ, căci au lipsit verticalizările sale în anumite situații, în schimb implicarea sa în jocul de pase a dat mai multă consistență și o superioritate numerică atunci cînd mingea era în zona sa. În partea stîngă, poate și pe fondul absenței lui Jordi Alba, Pedro a primit mai multă libertate, iar asta s-a notat.
La mijloc, Fabregas, surpriza lui Tata Martino din ”11”-le de start, a fost cel mai activ de pe teren. Agresiv, dinamic, multiplicîndu-se parcă de multe ori, a părut a anunța că are multe speranțe de la acest sezon. Rolul său l-a eliberat de multe ori pe Xavi, care izbutea astfel să primească mingea fie mai în spate, avînd toate variantele posibile de continuare, fie foarte în față, cu șanse de finalizare, dar de foarte puține ori între linii, ca pînă acum. La asta a contribuit și participarea lui Messi, care a coborît constant în zona ocupată altădată de Xavi, devenind un mijlocaș în plus.
A debutat și Neymar, dar a fost mai degrabă un debut timid, anemic. Mai are multe de aprofundat, în special pe această fază de pressing, care în brazilia îi era străină. S-a văzut un soi de stres în atitudinea lui, marea lui dorință de a nu greși nimic, de unde și pasele ”de serviciu” pe care le-a dat, fără să încerce ceva notabil. Senzația e că în momentul ăsta, Neymar nu ar avea loc în formula de start la un meci complicat, nu simplu cum a fost cel cu Levante.
După meci, Xavi a oferit dezbaterea serii, recunoscînd că în perioada absenței lui Tito Vilanova, în sezonul trecut, echipa se antrena puțin spre deloc în aspecte tactice. Un tip ca Xavi, onest întotdeauna față de fotbal, a recunoscut acum ceea ce multă lume observa. Interimatul lui Jordi Roura a fost mai degrabă un eșec. În acea perioadă echipa și-a pierdut din obiceiuri, pe care nu le-a mai regăsit nici după revenirea lui Tito. Cu consecințele cunoscute în meciurile importante din finalul sezonului trecut. O echipă fără antrenor, cît ar fi ea de mare, tot asta rămîne, o echipă fără antrenor.
Real Madrid e încă în perioada de rodaj. Se vede asta. Pe undeva, situația seamănă cu cea de la Bayern, căci induce o schimbare de filozofie, nu doar de antrenor. Ancelotti a spus-o clar, echipa trebuie să cîștige, dar e important și cum o face. Mesajul a plăcut madrilenilor, iar aici mă refer la suporterii adevărați, de stadion, nu cei de conjunctură, care n-au habar de istoria acestui club. A venit cumva în întîmpinarea dorinței lor, căci fanul Realului n-are cum să agreeze o echipă care se apără și cîștigă pe contraatac, chit că ea dă peste suta de goluri într-un campionat. Real Madrid trebuie să atace, trebuie să impună ritmul, trebuie să domine.
Pentru asta e nevoie de timp. Față de modulul lui Mourinho, cel al lui Ancelotti a pierdut un ”închizător” pur. Pierzînd astfel din siguranța defensivă, în special atunci cînd mingea e pierdută și adversarul pleacă pe contraatac. Teoretic, pe acest moment al jocului echipa ar trebui să se așeze pe două linii de 4 oameni, cu Cristiano eliberat de sarcini defensive și cu Benzema ca referință ofensivă. Toate bune, numai că Ozil și Isco, fac rău faza de repliere și uită benzile libere, deplasîndu-se, din instinct, spre centru. Dacă adăugăm aici entuziasmul ofensiv al lui Marcelo, ne rezultă o bandă orfană, o invitație pentru adversar să profite de ea.
E de presupus că lucrurile vor evolua. E nevoie de timp însă. În curînd ar trebui să reintre Xavi Alonso, ceea ce e foarte bine, căci el asigură ordinea de care echipa are nevoie. Mie nu mi-e însă foarte clară situația lui Xabi Alonso, care e deja în ultimul an de contract și căruia nu mi se pare că i s-ar face prea mult pressing pentru a semna prelungirea. Ar fi o mare greșeală ca Xabi Alonso să fie lăsat să plece, chit că Illaramendi anunță calități asemănătoare. Pentru Isco, prezența lui Xabi Alonso mi se pare esențială în configurarea jocului său, iar o linie de 3 cu Xabi Alonso, Isco și Illaramendi mi s-ar părea cea mai potrivită în momentul ăsta, chit că Sami Khedira pare a fi, prin evoluții, de nenlocuit.
Isco reprezintă partea cea mai notabilă a primei victorii madrilene în campionat. A fost MVP-ul meciului, a luminat faza de construcție și l-a lăsat oarecum în umbră chiar pe Cristiano. Ceea ce e un mare plus, căci în momentul ăsta nu mai reprezintă portughezul singura obsesie pentru adversar, a apărut o grijă în plus în persoana lui Isco.
Două vorbe și despre Atletico. A cîștigat un meci contondent, aspru pe alocuri, pe un teren greu. Se confirmă rolul său de campioană incontestabilă a ”muritorilor”. Din păcate în meciul ăsta nu l-am putut vedea pe Rusescu, ceea ce nu sună bine, oricum am lua-o. Să nu te regăsești în lot la meciul de debut nu e deloc un semnal pozitiv. Patriotismul e bun, realitatea e însă alta. Iar ea îmi spune că nu-i va fi deloc ușor lui Rusescu la Sevilla. Sincer aș vrea să mă înșel, dar în momentul ăsta situația asta e.
Am auzit de foarte multe ori discutîndu-se despre acest concept de ”echipă mare”. O echipă mare se vede, se simte, se pipăie, se observă inclusiv, sau poate mai ales, la înfrîngeri. Dar o echipă mare răspunde întotdeauna atunci cînd e cazul, la meciurile importante. Pe care, repet, poate să le și piardă, dacă se întîlnește cu o altă echipă mare, dar întotdeauna comportamentul e exemplar.
Nu, acest text nu este despre echipa României. Nu vă speriați! Echipa României nu e o echipă mare și punct. End of story. Dacă vreți exemplu de echipă mare, putem vorbi de Milan. Milan a pierdut cu 4-0 la Barcelona, exact cu cît a pierdut și gașca lui Pițurcă la Amsterdam, dar parcă am sesizat mici-mari diferențe în exprimare. Chelsea e iar o echipă mare. S-a văzut la meciul retur cu Steaua. Cînd a fost mai multă nevoie, cu alte cuvinte, asta în timp ce noi faceam sărbătoare populară pentru că Steaua i-a bătut într-o primă manșă ce va rămîne, așa cum avertizam pe acest blog, doar o amintire plăcută pentru noi și un detaliu neimportant pentru ei în contextul general al calificării.
Spania nu este o echipă mare. E foarte mare. La ora asta e cea mai mare, nu neapărat pentru că deține în portofoliu titlul mondial și european, fiind campioană în exercițiu și a Europei, dar și a lumii. E foarte mare pentru că deține, dincolo de medalii, un grup de fotbaliști fenomenali. Acest grup de fotbaliști, născut din focul duelurilor crîncene dintre Real Madrid și FC Barcelona, a arătat o dată în plus că în momente punctuale e prezent.
La Paris, într-un context deloc pozitiv și în fața unui adversar deloc slab, Spania și-a revendicat statutul de campioană mondială pe care unii se grăbiseră deja să i-l pună între paranteze. A fost de ajuns un egal cu Finlanda, la capătul unui meci bizar, pentru ca dubiile să-și facă loc în mintea unora. Dubii care-l priveau pe Vicente Del Bosque, mai exact capacitatea sa de a se afla în fruntea acestui grup, dubii care-i priveau pe anumiți jucători. Acum dubiile s-au mai risipit și va trebui să așteptăm pînă în 2014 pentru a vedea dacă există vreo echipă capabilă să rupă dinamica pozitivă a acestui grup. Franța lui Didier Deschamps a gîndit un meci pe care să-l mute pe tărîmul fizic. Altfel nu se explică linia de mijloc gîndită de fostul mare mijlocaș defensiv al lui Juventus: Matuidi, Cabaye, Pogba, ultimul ca apariție de ultimă oră, primind titularizarea ca o recompensă a formei bune prin care trece (la fel și în cazul lui Varane). Deschamps a gîndit pragmatic. Un egal ar fi dus Franța direct la Mondiale, iar echipa care trebuia să atace și să riște era Spania. Dincolo de faptul că Spania nu poate juca altfel, am mai spus-o și scris-o de multe ori, stilul Spaniei și al Barcelonei se aseamănă și nu se negociază, e același indiferent de situație. Iar Franța lui Deschamps a devenit o trupă mult mai reactivă decît cea a lui Blanc.
Del Bosque a răspuns cu un triunghi la mijloc, cu vîrful său, Xavi, spre poarta adversă, și baza cei doi ”quarterbacks” de la Real și Barcelona, Xabi Alonso și Sergio Busquets. Rolul celor doi în această echipă a Spaniei e colosal, iar meritul lui Del Bosque e imens, faptul că a izbutit să-i compatibilizeze pe cei doi, care la cluburi sînt singuri pe poziții, și să-i facă inseparabili. Apoi, între Fabregas și Villa l-a ales pe ”El Guaje”, pentru capacitatea sa de a băga mingea în poartă. Iniesta și Pedro erau locuri fixe, Pedro cel puțin fiind indispensabil în acest modul al Spaniei.
S-a terminat 1-0 grație lui Pedro, un jucător care mereu oferă altfel de soluții. Dar și grație lui Victor Valdes. Căci, da, în ciuda posesiei nete a Spaniei nu a fost un monolog. Și asta pentru că, recitiți primul paragraf!, Franța e o echipă mare. Ce a răspuns ca o echipă mare, chiar și cînd era în 10 oameni, după eliminarea stupidă a lui Pogba.
Victor Valdes merită cîteva rînduri. Atîta amar de vreme în umbra lui Casillas la echipa națională ar fi făcut un portar obișnuit să cadă într-un soi de depresie vecină cu resemnarea. Valdes a mers mai departe, și-a făcut treaba de rezervă a lui Iker perfect, a fost acolo cînd era nevoie de el și iată-l acum, la cel mai dificil moment al Spaniei din ultimii ani, răspunzînd impecabil.
Spania a cîștigat și probabil va fi la Mondiale. Dar sînt aproape sigur că și Franța va fi. E o echipă mare. Iar echipele mari răspund întotdeauna în momentele importante.
P.S.
Pentru că sîntem la capitolul rezervat preliminariilor și vorbim despre echipe mari, Argentina este una dintre ele. Însă ceea ce se întîmplă în America de Sud depășește puțin sfera normalului. Pentru că nu e normal ca pe un teren de fotbal să vedem astfel de situații, precum cele din imaginile de mai jos. La La Paz, în Bolivia, acolo unde Argentina a jucat marți, sînt 3600 de metri, iar lipsa de oxigen se resimte în momente de efort prelungit. Nu cred că e normal să se joace fotbal în asemenea condiții, dar probabil că FIFA va avea nevoie de o tragedie pentru a lua niște măsuri.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!