Cele 7 partide pe care Real Madrid și Atletico le jucaseră, între Lisabona și returul de miercuri de pe ”Bernabeu”, oferiseră o realitate ușor alterată. Fuseseră 7 partide consecutive, în toate competițiile posibile, în care Real Madrid nu mai izbutise să-și învingă eternul rival din oraș. Spun ușor alterată, pentru că nu prea e normal ca diferențele existente între cele două grupări, din punct de vedere al calității jucătorilor din lot, aproape toate în favoarea Realului, să ducă la o asemenea serie de rezultate pozitive în direcția echipei mai slab cotate. Real Madrid e o echipă superioară lui Atletico, o recunosc inclusiv cei de pe ”Calderon” (ultimul exemplu, acționarul majoritar Miguel Angel Gil, fiul lui Jesus Gil, care a fost prezent în studioul Digi Sport), astfel că tot ce s-a întîmplat de la Lisabona încoace e mai mult decît surprinzător. Erau totuși 7 meciuri, nu 3 sau 4.
Cam de fiecare dată, poate cu excepția acelui 4-0 din campionat, Atletico a jucat în stilul său. Stilul Simeone, pe care mulți îl critică, dar care, cred eu, trebuie luat ca atare. Am mai vorbit pe acest blog despre teoria meritului în fotbal. Ideea conform căreia o anumită echipă a cîștigat nemeritat un meci sau o competiție mi se pare eronată. Dacă a cîștigat, înseamnă că a meritat s-o facă, fie și pentru că a făcut mai puține greșeli decît adversarul și s-a apărat mai bine. Fotbalul are două faze, atacul și apărarea. Apărarea și atacul, cred că ar spune Diego Simeone. Echipa care face perfect ambele faze devine o echipă perfectă. Dar, sincer, cîte echipe perfecte ați văzut în istoria fotbalului?
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
De data asta nu i-a ieșit lui Simeone. Poate și pentru că a fost prea obsedat să elimine Realul din Champions League, să dea lovitura de grație a răzbunării scoțîndu-și rivalul din competiția cea mai importantă pentru el, pe stadionul lui. Am mai spus-o și scris-o, circula o vorbă prin Madrid cum că, la Lisabona, după festivitatea de premiere, Simeone ar fi intrat în vestiarul alor săi și a făcut o promisiune: ”cît sînt eu antrenor la Atletico, Real Madrid nu o să ne mai bată niciodată”. Nu avem de unde să știm dacă așa a fost, dar parcă această obsesie i-a întunecat un pic gîndirea lui Simeone. Cred că-și imagina, poate și visa la momentul ăsta ca la o dulce răzbunare, că va elimina pe Real și va arunca un pic de haos instituțional peste ”Santiago Bernabeu”. Scenariul nu era chiar unul SF, căci cred că e lesne de imaginat care ar fi fost atmosfera pe stadion în cazul unui gol marcat de Atletico, ce ar fi dus la scoaterea Realului din joc.
Problema lui Simeone de aici a venit. Ca să elimine Realul din competiție, trebuia să dea gol. Așa era situația de față, 0-0 nu era bun pentru calificare. Atletico nu a făcut însă nimic pentru a căuta acest gol, doar a așteptat momentul prielnic. În alte meciuri i-a ieșit lui Simeone, acum însă conjunctura făcea ca Realului să-i lipsească 4 oameni extrem de importanți. La 4-0 pe ”Calderon”, a fost o conjunctură asemănătoare. Atunci însă Atletico a căutat golul, a căutat victoria, ba la un moment dat, simțind oportunitatea, a căutat să-și umilească rivalul. De data asta cred că Simeone a greșit. Cred că planul său a fost să ducă meciul cu 0-0 spre minutul 75 și apoi să profite de căderea fizică a celor de la Real, probată și în tur, dar și pe ”Camp Nou”, în ”Clasico”.
De foarte multe ori am folosit, aici pe blog sau în emisiuni, expresia: fotbalul e o sumă de detalii. Detalii care fac diferența uneori. Detaliul de miercuri seară a fost eliminarea lui Arda Turan. Văzîndu-și echipa în inferioritate numerică, Simeone a făcut un atac de panică și a mai introdus un fundaș. A fost limpede atunci că tot ceea ce-și dorește e să ajungă la penaltyuri, bazîndu-se probabil pe forma bună a lui Oblak și pe presiunea ce s-ar fi mutat spre adversari, care ar fi avut numai de pierdut. Acea schimbare a distrus complet mecanismul unei echipe care nu a jucat niciodată cu 3 fundași centrali în cîmp. Iar golul Realului, analizat perfect la Euro Fotbal de Ilie Dumitrescu, demonstrează cum o astfel de dereglare poate avea consecințe imediate.
De multe ori l-am lăudat pe Diego Simeone. Cred că pe merit. Am spus despre el, la un moment dat, că e cel mai bun antrenor din Spania. Așa era atunci. Acum, cred că e responsabil de eșecul echipei sale. Nu doar pentru schimbarea de care am pomenit mai sus, în general pentru tot ceea ce a făcut. Introducerea lui Saul a fost neinspirată. Dar inspirația n-a fost nici o clipă alături de Cholo în seara zilei de miercuri. La 0-0, îl scoate pe Griezmann și-l introduce pe Raul Garcia. Schimbarea logică, dacă-ți dorești să dai golul calificării, era ieșirea lui Mandzukic și introducerea lui Torres. Cu Torres alături de francez, cel mai în formă om al lui Atletico totuși, creștea viteza pe contre, iar mesajul către jucători era limpede: ”Vamos! A por ellos!”. Așa, cu Raul Garcia, mesajul a fost exact invers. Plus că, dacă era inspirat, ceea ce n-a fost cazul miercuri, Simeone sesiza nervozitatea lui Arda Turan, care avea deja cartonaș galben și nu-i ieșea jocul. Raul Garcia în locul lui Arda și Tores în locul lui Mandzukic erau schimbări prin care, poate, Atletico pleca din nou victorioasă. Spun ”poate” pentru că nu se știe niciodată, e doar o opinie.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Ancelotti cred că s-a temut de acest meci. Avea și motive, zic eu. Cred că principalul consemn dat jucătorilor săi a fost să nu riște și să nu paseze niciodată dacă simt că au mai puțin de 50 la sută șanse ca pasa să fie reușită. Introducerea lui Ramos în zona de mijloc, pe postul lui Modric, așa se explică. La Euro Fotbal, înainte de meci, nu știam ce să credem. Ne gîndeam că va juca Pepe acolo, ne gîndeam chiar la varianta cu 3 fundași centrali, neobișnuită, căci Real, ca și Atletico apropo de ce vorbeam mai sus, n-a folosit niciodată acest sistem. Plecam de la declarația lui Ancelotti de după ”Clasico” de anul trecut, pierdut pe ”Camp Nou” cu Ramos la închidere. Atunci, recunoscîndu-și eroarea, Ancelotti spunea că niciodată nu-l va mai juca pe Ramos în acea poziția. Never say never, nu-i așa?
Sergio Ramos la mijloc n-a fost mutarea care a cîștigat meciul. Dar a fost mutarea ce a adus siguranță, cel puțin pe fază defensivă. Ramos nu-i Modric, dar atunci cînd Realul nu avea mingea și trecea automat din modulul 4-3-3 în modulul 4-4-2, poziționarea sa era perfectă pentru o apărare sigură. Atletico n-a surprins Realul niciodată pe contraatac miercuri seară. În plus, prezența lui Ramos alături de Pepe și Varane a neutralizat un mare atu al lui Atletico, fazele fixe. Iar agresivitatea sa proverbială, care de multe ori i-a jucat feste, de data asta l-a ajutat să domine zona terenului unde, se spune, se cîștigă de fapt meciurile.
Despre Ancelotti n-aș vrea să vorbesc prea mult. După ”Clasico” era cel mai slab antrenor posibil pentru Real Madrid, iar acum e cel mai bun antrenor posibil. Ca și Guardiola la Bayern, de altfel. Adevărul e că nu e nici mai bun nici mai rău ca acum o lună. E același, fidel principiilor sale. Ca și Simeone, doar că un pic diferite. Ca și Guardiola. Ca și Mourinho. Într-o zi poate să-ți iasă, în altă zi se poate să nu ai inspirație. De data asta, Ancelotti a avut. Și inspirație și un pic de șansă, căci un gol marcat așa tîrziu are în dreptul său și un pic de noroc.
Mi s-a părut admirabil Chicharito. Un exemplu de ceea ce înseamnă seriozitate și așteptarea momentului prielnic. Mexicanul a fost un pic marginalizat pe parcursul sezonului. Parcă putea primi mai multe oportunități. A primit una miercuri și a luat-o ca atare. A alergat nebunește și a crezut în șansa lui. Sigur, golul îi aparține în mare măsură lui Cristiano, la fel cum îi aparține în mare măsură lui James Rodriguez. Dar Chicharito a fost acolo. Iar el pentru asta a fost adus, să fie acolo, în caz de nevoie.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

”Deutschland, Deutschland uber alles”. Așa începe imnul Germaniei, în varianta sa de dinainte de război. Mulți cred că așa se și cheamă imnul, ceea ce e eronat, „Lied der Deutschen” fiind adevăratul titlu. Contează mai puțin. Nu facem aici o lecție de muzică și nici de istorie. Ne ocupăm de fotbal. Și de Germania. ”Über alles in der Welt”, sună continuarea. Peste toți în lume. Să fie oare Germania peste toți ceilalți, analizînd cele arătate în această primă etapă din faza grupelor? Deși pare cam devreme să tragem concluzii, judecînd după cele petrecute în Germania-Portugalia, nu avem cum să nu-i considerăm pe nemți drept candidași la cîștigarea trofeului. Nu știu încă dacă prima candidată, căci mai e mult pînă la finală și-n plus urmează duelurile eliminatorii, căci e clar că Germania va ieși din grupă, în meciurile eliminatorii deci orice detaliu contează, unul cît de mic poate influența rezultatul final.
Se spune că primele meciuri de la Mondial sînt întotdeauna complicate. E acea presiune a debutului, care-ți poate condiționa participarea ulterioară. Germania a părut singura dintre marile echipe (scoatem Franța din discuție din pricina adversarului modest) care n-a dat semne de stres. Nici în teren și nici pe bancă. Low a intrat exact cu echipa așteptată, care nu prea stîrnește, înțeleg, mare entuziasm în Germania. Deși pentru noi ea arată foarte bine, se pare că nemții o consideră un pic în afara tradiției lor în fotbal. Nemții au jucat altfel acest sport de-a lungul timpului și sînt obișnuiți să vadă echipa lor națională evoluînd în stilul nemțesc consacrat. Joachim Low a schimbat puțin registrul. Vedem o echipă a Germaniei care pasează mult, care nu are vîrf de atac tradițional, care nu are fundași de bandă clasici și nici mijlocași de bandă clasici. E un pic atipică pentru nemți această formulă propusă de Low, care a luat cîte ceva și din Bayern-ul lui Guardiola de azi, dar și din Bayern-ul lui Heynckes de ieri.
Lahm ca mijlocaș central, Thomas Muller ca fals ”9”, plus un 4-3-3 extrem de dinamic, vin de la Guardiola. Khedira lîngă Lahm e de la Heynckes, care prefera totuși sistemul 4-2-3-1, ce se poate întîlni de multe ori și aici, căci Kroos are multe momente cînd urcă în linie cu Ozil și Gotze. Cei 4 fundași centrali din apărare, cu Boateng dreapta și Howedes stînga, vin din strategia lui Low de a lăsa benzile la dispoziția celor 3 supertalente de care dispune: Ozil, Kroos, Gotze, o explozie de creativitate, ce par mai degrabă brazilieni decît nemți. Și să notăm că lipsește Reus, căruia zău dacă-i găsesc un loc în primul ”11” în aceste condiții. Iar Thomas Muller, acest fotbalist complet inestetic, dar atît de eficient, cu goluri urîte, dar atît de importante, a arătat că poate suplini absența unui vîrf de careu adevărat. Are 24 de ani și deja are 8 goluri la Mondiale, o cifră brutală ținînd cont că, teoretic, ar mai avea în față măcar alte două Mondiale. Ca să nu mai vorbesc că la acestă ediție mai are de jucat cel puțin 3 meciuri, asta presupunînd că, prin cine știe ce cataclism, Germania s-ar opri în faza ”optimilor”.
Și totuși, apropo de ceea ce vorbeam mai sus referitor la debutul în competiție, Germania n-a început chiar în forță meciul cu Portugalia. Ba chiar cîteva greșeli ale lui Lahm, una dintre ele uriașă, dăduseră posibilitatea portughezilor să prindă curaj. Penaltyul și apoi eliminarea lui Pepe, două decizii discutabile, dar perfect acoperite regulamentar, au scos Portugalia de pe circuitul firesc al unui astfel de meci și au oferit Germaniei un debut dulce. Pepe continuă să plătească facturile gesturilor sale din trecut, facturi neachitate atunci. Pe de altă parte, ar fi trebuit, după 3 ani de colaborare cu Jose Mourinho, să învețe una dintre teoriile lui Jose: ”Nu-i da niciodată opțiuni arbitrului să te judece”. Ceea ce Pepe a făcut, chit că exagerarea lui Thomas Muller are o mare importanță în decizia luată.
Germania n-a suferit aproape deloc în acest meci de debut, dar cred că va trebui să așteptăm un alt adversar de calibru pentru a vedea adevărata față a nemților. Victoria, pe cît de clară este, a părut urmare a inspirației fotbaliștilor și a conjuncturii decît a unui joc colectiv elaborat. Însă vorbim de o echipă națională, unde relațiile de joc nu-s așa ușor de realizat și unde astfel de momente de inspirație, asociate unei discipline tactice, pot aduce fericirea.
Portugalia, în afara primelor 10 minute, a părut o echipă resemnată cu eșecul, venită mai degrabă din obligație la acest Mondial. Cristiano nu și-a mai arătat mușchii, dar a arătat o îngrijorătoare neputință, semn clar al unei forme fizice departe de procentajul maxim. Cred că abia așteaptă vacanța! E limpede că nu se simte bine, s-a văzut asta inclusiv în finala Champions League, dar acolo a avut șansa unei echipe ce l-a acoperit. Aici nu prea a fost cazul. Pentru Portugalia, eșecul nu e cea mai proastă dintre vești. La fel ca-n cazul Spaniei, golaverajul e foarte afectat. Apoi victoria obținută de SUA e o veste și mai proastă, căci în ultima etapă se joacă Germani-SUA, cu Low și Klinsmann, banca tehnică a nemților în 2006, acum față în față. Dar cea mai proastă veste mi se pare cea a absențelor cu care se va confrunta echipa lui Paolo Bento într-un meci decisiv cum e cel cu SUA: Pepe și Coentrao, adică jumătate din apărare, plus Hugo Almeida, atacantul titular.
Doar în Champions League se mai văd situații de genul ăsta. Doar aici noțiunea de ”foarte aproape” e, de fapt, foarte departe. Despre cît de departe poți fi de cele mai multe ori cînd ești aproape s-ar putea discuta mult și bine. Pe undeva ideea derivă dintr-o alta, cea a certitudinilor și a dubiilor, e mult mai bine să ai dubii decît certitudini, oamenii care n-au dubii sînt cei mai predispuși la certitudinea eșecului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să vorbim totuși despre fotbal! Despre certitudinea unei calificări mai departe. Real Madrid o cam avea. Explicabil, pe undeva. De unde, probabil, și lipsa dubiilor. Lui Anceloti i-a trecut glonțul pe la ureche. Ar fi fost prea de tot pentru un antrenor de succes ca el să mai înregistreze un eșec de asemenea proporții, vecin cu umilința. Probabil că, la 2-0 pentru Borussia, atunci cînd Mkhitaryan a trecut și de ”San Iker” și se pregătea să trimită meciul în prelungiri, prin fața ochilor i-au trecut alte episoade asemănătoare din cariera lui. Acea finală cu Liverpool, acea eliminare cu Depor, poate chiar ultimul Clasico. Dacă armeanul inventat de Mircea Lucescu nu țintea un stîlp de cîțiva centimetri ci spațiul mult mai mare al porții și se făcea 3-0, nu știu zău dacă Real putea reveni. Chit că Ronaldo putea să intre, și chiar cred că ar fi făcut-o într-un astfel de moment.
Aș vrea să mă refer în cele ce urmează la Jurgen Klopp. Am mai făcut-o pe acest blog, dar merită să insisit. Omul e un personaj. Înainte de asta, trebuie recuperat un adevăr, căci mi se pare că asistăm la un ușor masacru mediatic al Realului. Madridul a făcut o repriză secundă notabilă, pe care mulți o trec în plan secund. După o primă parte oribilă, Ancelotti a mutat inspirat cu Isco, iar echipa sa a avut destule ocazii de a marca. Să nu uităm că a lipsit Cristiano, element la fel de important ca lipsa lui Lewandowski din tur, căci eu cred că dacă era Cristiano pe teren măcar o ocazie din repriza a doua se fructifica, plus penaltyul pe care, în mod bizar (cu Xabi Alonso, Modrici și Benzema în teren) l-a bătut Di Maria.
Despre Klopp acum. Ilie Dumitrescu a spus la Euro Fotbal un lucru tare adevărat. Că ar merita Klopp o echipă cu potență pe măsura calităților sale, a ambițiilor sale a felului în care înțelege să-și facă meseria. Și cred că e adevărat, chit că se vor supăra fanii Borussiei pe mine. Dortmund nu are cum concura, financiar vorbind, în momentul ăsta, cu marile forțe ale continentului. Am citit de curînd o analiză a situației economice a clubului. Sănătoasă, e limpede, dar asta nu implică și performanță. Borussia e condusă după principii economice extrem de solide, n-o să intru în detalii acum căci nu ăsta e subiectul, cu idei foarte bine conturate și cu reguli. Dar tocmai aceste reguli fac ca Gotze să plece, pentru că nu poate primi salariul de la Bayern, ca Lewandowski să plece, pentru că nu poate primi salariul de la Bayern, ca Reus să plece și el într-un viitor, mai mult sau mai puțin apropiat, ca Hummels de asemenea, poate Gundogan, deși aici e un uriaș semn de întrebare în ceea ce privește starea sa fizică. E nedrept ceea ce spun, cu siguranță, dar e un adevăr crud. Cred că din ce în ce mai mult că Borussia e o haină mult prea mică pentru aspirațiile lui Klopp.
Mi se pare un antrenor fenomenal. L-am văzut prima dată în 2006, la Mondialul din Germania. Făcea analize pentru ZDF și ARD. Era la Mainz, avea 40 de ani și nu era atît de cunoscut ca azi. Pe undeva cred că acea experiență televizată l-a ajutat în carieră. Îmi plăceau analizele lui, cît puteam să văd din ele, explicațiile pe care le oferea, greșelile de ordin tactic pe care le descoperea. Acum îmi place și mai mult. Își menține stilul, e fidel principiilor, indiferent de situație. Borussia există prin el, mai bine zis a existat prin el, căci e invenția lui pe undeva, dar de acum înainte mi-e greu să cred că va putea reuși mai mult. Și n-ar fi deloc logic ca reperul carierei sale să fie o finală pierdută cu Bayern și alte bătălii pierdute în Bundesliga, tot cu Bayern. Diferența dintre un antrenor bun și un antrenor mare e dată de performanțe. Iar performanțele înseamnă trofee, nu meciuri frumoase, cupe pe care să le ridici deasupra capului, nu să te regăsești aproape de ele și doar să le privești cu jind. Jurgen Klopp e un antrenor bun, un antrenor deosebit în peisaj, dar mare încă nu e. Citeam părerile unora, care scriau că e mult peste Ancelotti, că e peste Mourinho, că e peste Guardiola. Hmmm. E posibil. Dar cum facem să aflăm asta? Diferența e că toți cei amintiți au niște trofee cîștigate, nu unul, să putem vorbi de noroc, ci mai multe. Iar ideea, pe care iar am auzit-o, să-l vedem pe Pep sau Jose la echipe mai mici, e o bazaconie. Ei sînt antrenori de echipe mari și doar acolo vor antrena, pentru că doar echipele mari își permit să-i angajeze, pentru că trofeele cîștigate de ei multiplică numărul de zerouri din contracte. E ca și cum și-ai dori să-l vezi pe Al Pacino în filme de categoria B, cu bugete reduse. N-o să-l vezi, chit că scenariul ori regia ar putea fi de excepție, căci Al Pacino nu e actor de categoria B.
Pe undeva, în situația lui Klopp era Manuel Pellegrini. Care făcuse o treabă asemănătoare la Villarreal. Toată lumea dorea să vadă dacă Pelegrini e doar un antrenor bun sau poate deveni antrenor mare. A vrut și el să vadă asta, cred că vrea și acum. Dacă va lua campionatul cu City, drumul său se scurtează. La fel e și Klopp. Eu cred că el își dorește primul să vadă la ce nivel e față de cei pomeniți. Și chiar cred că Jurgen Klopp poate deveni nu antrenor mare, ci foarte mare. Dar nu cred că la Borussia e posibil asta.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am pomenit de Mourinho. Poți să-l iubești sau să nu-l iubești. Poți să te declari de acord cu stilul lui, cu ideile lui, cu concepția lui sau poți să te delimitezi. Dar nu cred că există cineva care să nu-i recunoască valoarea. Poți spune chiar că are noroc, dar nu poți pune doar pe seama norocului tot ceea ce a făcut el pînă acum în fotbal.
Acea cursă de 50 de metri pe care o face după golul lui Demba Ba e o perfectă caracterizare a portughezului. E epic, e de legendă, e demonică dacă vreți. Toți am crezut că se duce să se bucure cu echipa, ei bine nu, el se ducea să dea indicații jucătorilor, să-i spună lui Torres ce să facă, lui Demba Ba unde să stea în minutele de final. În cei 50 de metri parcurși pînă la meleu, lui Mourinho i s-au arătat toate posibilitățile existente pînă la fluierul final, toate detaliile. Pe mine m-a dus cu gîndul la o altă cursă, cea a lui Guardiola, alt antrenor uriaș, pe același stadion, dar în sensul celălalt. La acea semifinală din 2009, cu golul lui Iniesta. Atunci, foarte tînăr fiind și la început de drum, Pep s-a pierdut cu firea, el chiar sărbătorea momentul, și a fost nevoie să intervină Silvinho, fotbalist cu multă experiență, care să-i dea cîteva sfaturi.
Guardiola era atunci, apropo de Klopp, doar un antrenor bun, care urma să cîștige campionatul în Spania. Între timp a devenit un antrenor mare. Dar fără sprijinul unei echipe mari, nu-s convins că n-ar fi rămas doar un pasional pasionat de fotbal.
Cînd pierzi cu 3-1 prima manșă a unei duble confruntări europene, marja de eroare pentru meciul retur e extrem de mică. Dar, chiar așa mică, tot e mai mare decît atunci cînd pierzi cu 3-0 prima partidă. Mai au motive Chelsea și Borussia Dortmund să viseze măcar la o calificare, sau rezultatele de săptămîna trecută fac ca și speranța, cea care moare ultima, să aibă nevoie de aparate pentru a fi ținută-n viață.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să le luăm pe rînd. Chelsea are marele avantaj al acelui gol marcat la Paris. Al acelei greșeli comise de Thiago Silva, o greșeală de care el însuși, ca orice mare fotbalist, și-a dat imediat seama, dovadă manifestarea de bucurie solitară pe care a avut-o la golul de 3-1 marcat de Pastore. Thiago Silva știa că 2-1 e un rezultat foarte complicat în perspectiva unui meci pe ”Stamford Bridge”, căci un gol poate veni de oriunde, dintr-o fază fixă ori dintr-o eroare precum cea comisă chiar de el, dar un 2-0 e mai greu de dat. Mai degrabă ar trebui spus că a da două goluri fără să iei niciunul în fața unei forțe ofensive precum a PSG-ului e un demers cît se poate de complicat.
Pentru Mourinho e finala. Sau, după caz, prima finală. Chelsea e în pericol să cam termine sezonul dacă nu se califică. În campionat nu stă rău, dar cam stă la mîna altora, căci depinde mai mult de rezultatele pe care le vor face City și Liverpool (în ordinea asta văd eu favoritele la titlu în Anglia) decît de meciurile sale. Mourinho știe mai bine ca oricine să agite spiritele în fața unui astfel de joc. Înțepăturile destul de veninoase la adresa atacanților săi nu au venit degeaba înaintea unui duel în care e nevoie mai mult decît oricînd de goluri. Așteaptă reacția celor vizați, o reacție de orgoliu a unor oameni, gen Fernando Torres sau Eto`o, care au mai cîștigat ceva trofe la viața lor, ceva de genul unei mobilizări de tipul ”ia hai mă să-i arătăm ăstuia cine sîntem noi!”. La Real Madrid a mai obținut rezultate în urma unor astfel de mobilizări.
Eu cred că Mourinho va începe cu Eto`o acest meci. Nu-mi vine să cred că va forța un modul fără atacant de careu, așa cum a făcut la Paris, în condițiile în care are nevoie de goluri. Aș zice de mai mult de două goluri, căci PSG, la ce forță ofensivă are, poate marca oricînd. E posibil să joace Lampard alături de David Luiz, căci e nevoie de spiritul lui Frank, al cărui viitor pe ”Stamford Bridge” nu mi se pare atît de sigur. Poate să fie chiar ultima seară de Champions League pentru el. N-ar fi o mare surpriză un ”11” de start cu Eto`o și Torres împreună, cu atacantul camerunez mai orientat spre banda dreaptă, ca la Inter, pe zona unui Maxwell ce nu strălucește la capitolul siguranță defensivă.
Spre deosebire de anul trecut, PSG-ul lui Blanc ține mai mult de minge. În acest sezon are un singur meci în care n-a avut posesie superioară, cel cu Marseille din toamna trecută. În schimb parcă se apară mai prost, căci formula 4-3-3 preferată de Blanc lungește un pic echipa și face ca apărarea să aibă mai multă treabă, căci atunci cînd adversarul începe atacul PSG are mai mulți jucători în spatele liniei balonului și nu cu fața la minge, ca pe vremea lui Ancelotti.
Lipsește Ibrahimovici, dar asta poate să fie, paradoxal, și o veste bună, căci Cavani are ocazia să revină pe poziția care l-a consacrat. Cifrele lui Cavani diferă mult atunci cînd Ibra e sau nu pe teren: are un gol la fiecare 43 de minute cînd suedezul lipsește și un gol la fiecare 199 de minute cînd suedezul e alături de el. Mai există incertitudinea Verratti, dar e mai puțin preocupantă pentru Blanc de vreme ce există opțiunea Cabaye, care chiar cred că ar trebui să joace de la început, pentru că are experiența partidelor jucate pe stadioane britanice.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Real Madrid și Carlo Ancelotti lucrurile sînt un pic mai simple. Totuși un 3-0 în tur nu e chiar un rezultat oarecare. Ancelotti e însă un antrenor trecut prin multe. Aș zice că e antrenorul căruia ni s-au întîmplat foarte multe lucuri imposibile la prima vedere. N-ați uitat, și n-a uitat nici el, de acea finală a Ligii pierdută, cu Milan, după 3- la pauză. Ori de acel 0-4 cu Deportivo, tot la Milan fiind, după 4-1 acasă. Sau de semifinala din 1999, la Juve fiind de data asta, pierdută cu Manchester United la Torino cu 2-3 după ce Juve avusese 2-0. Ori de toate ce i s-au întîmplat în acest sezon la Real Madrid, în confruntările cu echipele mari. Fotbalul nu are logică de multe ori, de-aia e și frumos.
Pentru Ancelotti marea dilemă e Cristiano Ronaldo. Să-l forțeze sau nu, în condițiile în care la antrenamentul oficial de luni s-a văzut că nu e refăcut. Dacă scorul în tur era 0-0 sau 1-0 sau chiar 2-0, cred că l-ar fi forțat. Așa însă nu pare a avea sens, căci o forțare implică riscul unei accidentări mai grave. Mai degrabă Cristiano va începe pe bancă acest meci și, în funcție de necesități, va fi sau nu introdus. Ceva de genul situației lui Messi din returul cu PSG de anul trecut. În lipsa lui Cristiano, Di Maria și Bale vor sta în spatele lui Benzema, iar Illaramendi și Modrici îl vor însoți pe Xabi Alonso la mijloc.
Bietul Jurgen Klopp ar da orice să aibă o dilemă precum cea a lui Ancelotti. Din păcate pentru el nu are dileme, căci nu are loc pentru ele din cauza problemelor. După ce că avea atîția absenți, acum nu poate conta nici pe Kehl, care e suspendat, iar Nuri Sahin e nerefăcut. Dacă în cele din urmă Sahin nu va putea juca, zona de închidere va sta pe umerii necunoscuților Jojici și Kirch, asta dacă nu cumva Klopp va încerca o surpriză aici, cu Grosskreutz dislocat în această zonă, știută fiind capacitatea de adaptare a lui în orice poziție.
Borussia are nevoie de un miracol și e limpede că-l va încerca. Revine Lewandowski și probabil că e ultimul meci european în tricoul Borussiei pentru el, astfel că va încerca, mai ales că e pe propriul teren, să fie generatorul de miracole. Cele 4 goluri din semifinalele de anul trecut sînt greu de atins, căci polonezului îi lipsesc mult oamenii din spate, care să-i ofere mingi. Oferă însă varianta paselor lungi, direct pe el, peste linia de construcție, astfel că e de așteptat un nou episod al duelurilor fizice cu Sergio Ramos.
Borussia are oarecum un model de joc. Cel al ultimei jumătăți de oră de pe ”Bernabeu”. Cred că dacă Lewandowski juca atunci, nu rata șansa unui gol, ceea ce ar fi făcut ca returul de azi să fie primvit în altă dimensiune.
Și totuși, chit că par meciuri cu deznodămînt așteptat, a se citi calificare, e bine să așteptăm înainte de a da verdicte. Pariurile considerate sigure sînt, în general, cele mai păguboase.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!