Atletico Madrid fără Diego Simeone nu se poate concepe. Cel puțin nu în ziua de azi. Între Simeone și clubul ”colchonero” există o asemenea legătură încît cred că, prin absurd, dacă Simeone și-ar anunța plecarea mîine, Atletico ar avea nevoie de multe săptămîni pentru a-și reveni. Probabil că se va petrece și acest moment, căci nimeni nu e etern pe lumea asta, cu atît mai puțin în fotbal. Probabil că va veni momentul cînd ”Cholo” vă părăsi pe Atletico, poate cu destinația Serie A, un campionat care cred că i s-ar potrivi la perfecție, poate cu destinația Argentina, mă refer aici la echipa națională, care cred că are nevoie de o personalitate pe bancă, astfel încît personalitățile din teren să fie ajutate. Așa cum Guardiola a plecat de la Barcelona, Klopp de la Dortmund, iar exemplele pot continua, pesemne că tot așa se va întîmpla și cu Simeone. Dar nu în momentul ăsta. Citeste mai mult …
E ultima seară cu meciuri din preliminariile Euro 2016 din această paranteză dedicată echipelor naționale. Încercînd să ne detașăm de situația echipei naționale a României, găsim partide extrem de intersante asupra cărora merită să ne îndreptăm atenția. Slovacia-Ucraina, de exemplu, e un duel care pe care, miza fiind locul doi și calificarea directă. Spania e mare favorită în Macedonia, în vreme ce Suedia nu are marjă de eroare în confruntarea cu Austria, mai ales că austriecii sînt aproape calificați. Citeste mai mult …
S-a terminat acest sezon de Champions League cu o finală în care surpriza n-a apărut. Favorita a cîștigat, pe merit, dar n-a fost un succes facil, căci în destule momente, în special în repriza a doua și, mai ales, după golul egalizator, incertitudinea a fost prezentă, la fel și senzația că Juventus poate face surpriza. Nu s-a întîmplat, Barcelona a cîștigat prezentînd un argument cît se poate de solid: astăzi, echipa sa e mai bună decît a lui Juventus. Valoarea jucătorilor e mai mare, iar calitatea a fost cea care a făcut diferența, într-o finală în care cu greu putem găsi exemple de jucători care să nu se fi ridicat la înălțimea evenimentului. Nici într-o tabără, nici în cealaltă. Diferența de valoare individuală a făcut ca diferența de pe tabelă să fie în favoarea catalanilor.
Deși a pierdut, Juventus a cîștigat multe. Și-a cîștigat în primul rînd dreptul de a urca un etaj în acest imobil de lux al fotbalului de azi, care e Champions League. După această finală, pierdută, e adevărat, dar pierdută cu demnitate, ”Bătrîna Doamnă” a revenit pe o poziție pe care o ocupa acum cîțiva ani. A făcut trecerea de la o echipă bună, care domina campionatul Italiei, la una foarte bună, ce se poate înscrie printre favoritele sezonului viitor de Champions League. Juventus a izbutit să readucă fotbalul italian, după 5 ani, în rîndul competițiilor care contează.
Barcelona e echipa ultimei decade. A cîștigat de 4 ori Champions League, 2006, 2009, 2011, 2015, a mai bifat alte cîteva semifinale pe care le-a pierdut la nivel de detalii, 2010 și 2012, și a fost mereu în grupul favoritelor. Cred că nu întîmplător, această decadă glorioasă se suprapune peste cei 10 ani petrecuți în lotul primei echipe de Lionel Messi. Cel care a schimbat fața acestui club a fost Ronaldinho. Transferul său în vara lui 2003 a readus zîmbetul într-o grupare aflată în plină criză de nervi. Dincolo de acest zîmbet contagios și acel fotbal generos, Ronaldinho a mai adus ceva, foarte important. A transformat Barcelona într-o echipă de interes mondial, cu fani în toate colțurile lumii, ceea ce e echivalent și cu încasări mult mai mari. Astăzi, Barcelona e capabilă să suporte un salariu imens, cum e cel al lui Messi, să facă transferuri de ordinul zecilor de milioane, Neymar ori Suarez, dar să și beneficieze de munca unei academii ce atrage talente de peste tot și e capabilă să ofere, fără sumă de transfer, fotbaliști de talia lui Xavi, Iniesta, Pique, Busquets, Pedro. Momentul de cotitură în istoria acestui club au fost alegerile din 2003, atunci cînd un tînăr, pe atunci, Joan Laporta prelua conducerea clubului și venea cu idei proaspete, generatoare de succes, în cele din urmă. Și n-ar fi exclus deloc ca din vară să-l vedem din nou președinte, căci în iulie vor fi iar alegeri la Barcelona, iar Laporta beneficiază de un capital foarte mare de simpatie și are șanse reale să cîștige în fața unui președinte în funcție, Bartomeu, care tocmai a gestionat tripla.
Întorcîndu-ne la finala de la Berlin, regăsim acest mister de care am tot vorbit în ultimele săptămîni. Misterul unei echipe ce pe 4 ianuarie părea condamnată la eșec, la un sezon convulsiv, ce-și pierdea directorul sportiv și era pe cale să-și piardă și antrenorul. Am mai spus-o, mi-aș fi dorit tare mult să fi putut participa la acele antrenamente tensionate de după eșecul cu Real Sociedad de pe ”Anoeta”, mi-aș fi dorit să fi putut asista la discuțiile din vestiar, eventual mi-aș fi dorit să fi putut primi stenograme, cuvînt foarte la modă pe la noi, ale discuțiilor dintre jucători în acele zile. Ceea ce s-a întîmplat atunci rămîne un mister al fotbalului. Poate la un moment dat vreunul dintre componenții actualei echipe se va decide să scrie o carte și să spargă recordurile de tiraj oferind povestea completă a acelei perioade. Cert e că dintr-o echipă crispată, nervoasă și stresată, Barcelona a devenit în 5 luni, din 4 ianuarie în 6 iunie, stăpîna Europei. A învins toate campioanele posibile în această perioadă. Campioana Angliei, campioana Franței, campioana Germaniei, campioana Italiei, campioana Spaniei și campioana Europei, pe unele chiar foarte clar, astfel că nu cred că poate exista cineva întreg la minte care să pună sub semnul întrebării tripla obținută.
Trecerea de la Barcelona lui Guardiola la Barcelona lui Luis Enrique e o realitate. Stilul celor două entități seamănă, dar nu mai e același. Barcelona de azi e mai electrică, mai vibrantă, mai directă. Preferă meciurile pe contre, caută să aducă partidele pe această stradă, căci puține echipe pot rezista, pe contre, tripletei Messi-Suarez-Neymar. Cifrele lor sînt absolut brutale. Messi, 58 de goluri în 57 de meciuri, Neymar, 39 de goluri în 51 de meciuri, Suarez, 25 de goluri în 43 de meciuri. Nu cred că a existat pînă acum o linie de atac care să genereze atîta panică, dar care să aibă și relații de prietenie evidente. Vorbim de trei caractere puternice, trei vedete, care au reușit să-și stăpînească inerentele orgolii și să le transforme într-o prietenie și-n afara terenului. Să nu uităm un aspect important atunci cînd privim aceste cifre. Neymar și Suarez trebuie să conviețuiască, pe teren, cu Messi, ceea ce le condiționează în mod clar prestațiile. Dar cu Messi, mai ales cu cel de azi, mai matur, mai generos, mai prietenos, nu prea ai motive să nu conviețuiești.
Rolul lui Luis Suarez în reușitele acestei linii de atac e esențial, chiar dacă, uneori, e mai puțin vizibil. În transferul său, un rol important, dacă nu decisiv, l-a avut soția sa. Ea a fost cea care l-a deturnat dinspre Madrid spre Barcelona, căci Real Madrid l-a vrut cu tărie pe uruguayan, chit că mai apoi, ca să mascheze un eșec, Florentino Perez a aruncat la înaintare varianta că nu l-a mai dorit din pricina problemelor extrasportive. Sofia e femeia vieții lui Suarez, e motivul pentru care s-a apucat de fotbal și, mai apoi, a venit în Europa, a fost pretextul drumurilor spre Barcelona, unde ea se mutase cu familia, în momentul în care banii pentru călătorie chiar reprezentau o problemă. Cînd femeia care i-a fost alături și-n momentele sale mai puțin plăcute i-a spus, la rîndu-i, că ar vrea să fie alături de părinții ei care îmbătrînesc, Suarez n-a mai stat pe gînduri și a ales oferta catalană. Iar la Barcelona, ”El Pistolero” s-a transformat dintr-un atacant agresiv și năbădăios într-un soldat credincios, fidel unei cauze comune, calm și disciplinat, de foarte multe ori în serviciul celorlalți doi, deși Neymar și Messi, aspect nu lipsit de importanță în ziua de azi, sînt mai mici ca vîrstă decît el.
Finala de la Berlin a mai propus cîteva teme interesante. În primul rînd o realitate. Barcelona de azi nu e atît de dependentă de golurile lui Messi pentru a cîștiga un astfel de meci. Messi a avut la Berlin două perioade distincte, cam ca Barcelona în acest sezon. Prima, destul de plată, dar cu mostre ale capacității sale, vezi schimbarea de direcție de la golul de 1-0. A doua, după ce Juve a egalat, în care l-am revăzut pe Messi cel de azi, capabil să ia meciul pe umerii lui. Nu e nevoie să dea goluri, precum cel cu Bilbao, la care adjectivele să se sinucidă, pentru a schimba istoria unui meci. Am auzit ideea că Messi a făcut o finală slabă. Dacă Tevez făcea jumătate din finala lui Messi, Juve era campioană. Messi a făcut o finală slabă în comparație, poate, cu Messi din alte finale, dar nici așa nu e adevărat, apropo de maturizarea lui, de participarea lui în toate fazele jocului.
Altă temă ar fi Alvaro Morata. Mi se pare o mare greșeală cea a Realului de a-l fi lăsat să plece. Fie și pentru o sumă consistentă. Morata e pe cale să devină vîrful Spaniei, căci maturizarea lui în acest an petrecut în Il Calcio mi se pare evidentă. Putea pleca în Bundesliga, la Wolfsburg, de unde avea ofertă, unde ar fi fost mult mai liniștit și, eventual, s-ar fi putut chiar întoarce la Real. El a ales însă Juve, o provocare, căci în loc de liniștea germană a intrat într-un malaxor mediatic italian. Rămînînd în tabăra lui Juve, am citit despre o lecție pe care Marcelo Bielsa, pe atunci selecționer la ”naționala” chiliană i-o ținea unui tînăr Arturo Vidal, pe atunci la Leverkusen: ”Ceea ce joci tu e un dezastru. Nu folosesc nimănui picioarele ridicate în capul adversarului, faulturile la centrul terenului ori cartonașele inutile. Trebuie să joci ceea ce e nevoie pentru echipă, ceea ce ți se cere, nu ceea ce crezi tu că e nevoie. Eu n-am nevoie de eroi, am nevoie de disciplină”. Poate că și Allegri trebuia să-i reamintească lui Vidal cuvintele lui Bielsa. Dornic să facă o finală mare, Vidal a comis cîteva faulturi inutile, a luat cartonaș galben, putea, la o adică, să-l vadă și pe cel roșu, iar asta i-a condiționat partida. A trebuit să fie schimbat, deși cred că mult mai utilă pentru Juve era scoaterea lui Pirlo, epuizat din punct de vedere fizic.
Și trei nume de la Barcelona. Unul e Sergio Busquets, a cărui finală, din nou, a fost colosală. Am spus din nou, căci la Busquets toate finalele au fost așa, indiferent că erau ale Barcelonei sau ale Spaniei. Un altul e Pique. Spunea despre el, prin toamnă, că va munci pentru a redeveni în elita fundașilor centrali. A reușit. În momentul ăsta e greu de găsit un fundaș central mai în formă ca el. Faza din final, din care a ieșit golul de 3-1, mi-a reamintit de Cannavaro în semifinala Italia-Germania de la Dortmund, din 2006. Și al treilea nume ar fi Dani Alves. În continuare nu înțeleg motivele pentru care contractul lui nu e prelungit. A fost unul dintre cei mai buni oameni din finală, iar sezonul său a fost realmente fantastic.
Despre plecarea lui Guardiola de la Barcelona s-a vorbit destul de mult. E așternută peste acest gest, mai mult decît surprinzător apărut la vremea respectivă, o mantie a misterului demnă de serialele americane. Din cînd în cînd mai apar informații, dezvăluiri, surse, dar lucrurile continuă să rămînă greu de probat. Ele pot fi comentate însă. Și interpretate, căutînd adevărul în spatele unor gesturi ori a unor prestații.
S-a spus, de exemplu, că motivul definitivei rupturi între Guardiola și Sandro Rosell, președintele de atunci al catalanilor, cu care Pep oricum nu avea o relație prea grozavă, a fost dorința de a restructura, la finalul sezonului 2011-2012, lotul de jucători. În opinia lui Guardiola, erau cîțiva jucători care ar fi trebuit să plece. Unul ar fi fost Pique, ale cărui derapaje extrasportive umbreau prestațiile cîteodată excelente din teren. Altul ar fi fost Dani Alves, oarecum pe același considerent. Un altul ar fi fost Fabregas, pe care chiar Guardiola îl solicitase, dar pe care îl bănuia că ar fi omul ziariștilor din vestiar. Bănuială bazată în mod sigur pe presa extrem de favorabilă pe care Fabregas o avea, dar și pe anumite informații care ajunseseră la urechile lui Pep, din partea altor jurnaliști ”binevoitori”, căci lumea asta a presei e mult mai dezbinată și se canibalizează mult mai tare decît cea a fotbalului. Și nu în ultimul rînd, foarte surprinzător și cam greu de crezut totuși, unul dintre cei vizați de restructurare era Iniesta, pentru care exista ofertă certă de la Chelsea de 70 de milioane de euro. Un Iniesta care, în opinia lui Pep, nu putea oferi mai mult, nu avea marjă de creștere. Această din urmă idee mie mi se pare, repet, cam greu de crezut, dar ea circulă și trebuie consemnată ca atare. Exista, evident, și o listă de jucători ce urmau să fie aduși în schimb, pe care se regăseau, zice-se, Isco, pe atunci la Malaga, Eden Hazard, pe atunci la Lille (ajuns la Chelsea, posibil ca variantă pentru Iniesta) ori Thiago Silva, pe atunci mai tînăr, mai puțin predispus accidentărilor și ceva mai ieftin.
Sandro Rosell n-a fost prea convins de oportunitatea acestei minirevoluții. Cum chimia între el și Guardiola nu prea exista, l-a abordat pe Tito Vilanova, pentru a sonda posibilitatea de a-l instala principal, în caz că Guardiola va decide să plece. Ceea ce, ulterior, a provocat supărarea lui Pep față de regretatul Tito Vilanova.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se spune însă că ceea ce l-a convins pe Guardiola să plece a fost un incident cu Leo Messi, petrecut după El Clasico cu Real Madrid din aprilie 2012. Cel disputat între cele două manșe cu Chelsea. Atunci, Guardiola l-ar fi înfuriat pe Messi peste măsură cu decizia, extrem de surprinzătoare, de a-l titulariza pe Tello în detrimentul lui Fabregas, ba chir se zice că după meci, în vestiar, ar fi avut loc și o ceartă violentă. Poate că dacă Barcelona s-ar fi calificat în finala Ligi, lucrurile s-ar fi calmat, înfrîngerea cu Chelsea, petrecută la 3 zile după acel Clasico, turnînd și mai mult gaz peste foc. Oricum relația lui Guardiola cu Messi nu mai era cea din anii precedenți, se spune că abia își vorbeau, iar alte surse pretind că îmbrățișarea călduroasă a celor doi la finala Cupei Spaniei, ultimul meci al lui Pep la Barcelona, s-a produs doar la îndemnul lui Mascherano.
Sînt lucruri greu de probat. Poate dacă Messi se va hotără vreodată să-și scrie autobiografia și va decide că e bine să spună și anumite secrete din vestiar vom afla și noi. Pînă atunci, nu putem decît să ne uităm la amănunte. La coincidențe. De genul furiei cu care Messi a sărbătorit marcarea celor două goluri. Acolo nu era doar bucurie, era o eliberare, pe care rar am văzut-o la argentinian. Sau de genul meciului extrem de sobru făcut de Dani Alves, mai serios ca niciodată, ori al lui Pique, mai sigur ca niciodată, de parcă ambii ar fi avut ceva polițe de plătit cuiva. Sînt doar supoziții.
Certitudinea e una singură. Anume că întoarcerea lui Guardiola pe terenul unde a cunoscut cele mai mari bucurii, ca jucător și antrenor, a fost extrem de amară. Pep a fost masacrat chiar de creația sa, de echipa pe care el a dus-o pe Everestul fotbalului și de omul alături de care a obținut toate performanțele. Așa e viața, nimic nu e întîmplător, se pare. Iar dacă Everestul a scăzut cu 3 centimetri în urma cutremurului din Nepal, cine știe cu cît vor crește regretele lui Pep după cutremurul de pe Camp Nou.
Despre traiectoria lui Guardiola la Bayern avem timp să vorbim în zilele care urmează. A fost privit de la început cu un soi de răceală amestecată cu un soi de ură, greu de înțeles totuși pentru mine, căci nu Pep l-a înlăturat pe Heynckes de la Bayern, ci chiar Jupp l-a propus pe catalan în momentul în care a decis că e timpul să iasă din fotbal. La momentul acela, Guardiola era cea mai bună soluție, mai ales că era liber. Dacă mariajul dintre catalan și bavarezi a fost unul rodnic, n-aș vrea să răspund acum. E prea la cald și mulți se vor repezi să spună că e un dezastru. Aceiași care, în minutul 74 al meciului de pe ”Camp Nou” erau mulțumiți de cum gestiona Bayern un meci jucat în condiții speciale.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Nu mi-am ascuns niciodată simpatia pentru Pep. La fel cum nu mi-am ascuns nici simpatia pentru Mourinho. Ori pentru Rafa Benitez. Îmi plac antrenorii cu personalitate, iar la Guardiola se adaugă și stilul pe care-l propune, care mie îmi place. Nu-mi place, de exemplu, Mancini, dar acest text nu e despre ce-mi place sau ce nu-mi place mie. E despre un meci pe care, oricît de mult l-aș simpatiza pe Guardiola, n-am cum să nu spun că l-a gestionat destul de prost. Cel puțin formula de început, cea cu 3 oameni pe fund, e mai mult decît ciudată. Cu Rafinha în stînga, dreptaci fiind, încercînd să blocheze intrările lui Messi în diagonală. Aici m-a surprins neplăcut Pep. Știam din cărțile despre el că pregătește meciurile ca un student eminent examenele. În mod normal trebuia să știe că Simeone a încercat lucrul ăsta acum cîteva luni, tot pe Camp Nou, cu Jesus Gamez și a ieșit prost pentru el și pentru Atletico. Și trebuia să-și amintească un Clasico în care Sergio Ramos a jucat acolo, în formulă de 4 oameni însă, exact pe aceași idee. Și a ieșit prost pentru Ramos și pentru Real. Pep era antrenorul Barcelonei atunci, nu avea cum să uite.
O calitate a lui Guardiola, între multe altele, e că intervine în meciuri atunci cînd situația o cere. Alți antrenori nu o fac imediat, așteaptă pauză sau n-o fac deloc. El a schimbat după un sfert de ceas în care doar norocul și Neuer au făcut ca Barcelona să nu dea gol. Bayern s-a repliat, a trecut la apărare în 4 cu un modul mult mai apropiat de jocul obișnuit și a gestionat bine partida între minutele 15 și 75. Ba chiar în repriza a doua, cu foarte puține excepții, dădea senzația de control.
Așa cum spuneam pe acest blog după victoria lui Juve în fața Realului, în Champions League orice detaliu contează, orice absență e importantă și orice greșeală te condamnă. Bayern a jucat fără cei mai buni oameni ai săi, în primul rînd Robben și Ribery, dar și Alaba și Badstuber. Cu ei pe teren alta ar fi fost situația. La fel cum alta ar fi fost situația acum doi ani, la acel 4-0 de la Munchen, dacă Messi nu era accidentat, dacă nu lipsea Mascherano, dacă Iniesta nu intra cu infiltrații, iar Xavi terminat din punct de vedere fizic. Și dacă, atunci, regretatul Tito Vilanova nu ar fi avut o altă bătălie mai importantă de dus, despre ale cărei dimensiuni ne-am dat seama abia ulterior.
Detaliile despre care vorbeam s-au produs la primul gol. A fost acea fază la care Neymar a cerut penalty. Dacă a fost sau nu, nu contează acum. Cei de la Bayern ar fi trebuit să protesteze vehement și să încerce să-l determine pe arbitru să-i dea al doilea galben brazilianului. Mai ales că Rizzoli părea că are această intenție. În loc de asta, ei au încercat să repună repede mingea în joc și să surprindă, să încerce să dea gol. Obsesia lui Guardiola de a da gol pe ”Camp Nou” s-a întors împotriva lui, fix la fel cum s-a întîmplat cu obsesia Realului de a cîștiga la Torino și de a duce, la faza golului de 2-1, 9 jucători în careul torinezilor la o fază fixă. Totuși 0-0 nu era un rezultat rău în prespectiva returului de pe ”Allianz Arena”. Despre posibilitatea ca Neymar să vadă roșu nu mai vorbesc. Apoi, la 1-0 pentru Barcelona, cei de la Bayern s-au repezit din nou, deși zău dacă 1-0 era un rezultat rău.
Și mai e ceva. Are un nume de data asta: Messi. N-a jucat perfect, cu City a fost mult mai bun, a fost ținut departe de poarta lui Neuer și nu-i convenea asta, ba chiar în repriza a doua îl revedeam pe Messi din sezonul trecut sau de la Mondial, căruia nu-i ieșea jocul și mergea pe teren. Geniile n-au însă nevoie de invitație. Au nevoie doar de oportunități. Dacă a avut ceva de împărțit Messi cu Guardiola la vremea respectivă nici nu mai contează.
La un moment dat, Guardiola spunea: ”Am vrut să-l fac pe Messi cel mai bun din lume. În cele din urmă, m-a făcut pe mine Messi cel mai bun antrenor din lume”. Messi era același cînd Guardiola a venit la Barcelona, cînd Guardiola a plecat de la Barcelona și e același acum, cînd Guardiola a fost învins de Barcelona. Guardiola fără Messi e cu totul altceva.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
S-a mai dus un episod din El Clasico. Meciul acela pe care unii îl consideră perimat, plictisitor, cu o mediatizare exagerată. Dar la care, plecînd de la audiențe ori de la diversele reacții venite de la oameni de toate felurile, inclusiv de la cei pe care nu i-ai vedea in stare de așa ceva, se uită toată lumea. Aș zice că a fost un meci normal din punct de vedere al spectacolului oferit, din punct de vedere al emoțiilor transmise, al incertitudinii ce a planat asupra rezultatului final. Spun normal pentru că, la ce calitate există în cele două echipe, e greu să găsim un Clasico prost. De altfel, trebuie căutat mult în urmă pentru a descoperi o remiză albă între cei doi coloși.
Am scris cu ceva timp în urmă despre relația dintre Real Madrid și FC Barcelona în campionatul Spaniei comparînd-o cu principiul vaselor comunicante. Una dintre echipe nu poate fi sus decît dacă a doua e jos, amîndouă sus nu se poate, ambele jos se mai poate, dar e destul de rară situația. Principiul vaselor comunicante a funcționat și-n meciul de duminică, timp de 90 de minute. În multe momente, Real Madrid a fost sus, iar Barcelona la pămînt, dar și varianta inversă a funcționat.
Cîteva idei pot fi scoase în evidență în urma partidei de duminică. O să încerc să le punctez mai jos, într-o ordine aleatoare.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
1. Real Madrid a făcut cel mai bun meci din acest an 2015, amintind în multe situații de echipa care stîrnea atîta admirație. Revenirea lui Luca Modric a însemnat, ceea ce mulți anticipau, o revenire la stilul din toamna lui 2014. Cît timp Modric a funcționat din punct de vedere fizic, Real Madrid a fost la controlul partidei. Asta s-a întîmplat cam pînă la golul lui Suarez. Barcelona a terminat prima repriză cu ochii pe ceas, trăgînd din greu pentru a menține rezultatil de egalitate. Fiecare acțiune a Realului era un potențial pericol, iar faptul că la pauză s-a terminat 1-1 a fost o mare șansă pentru Barcelona. Repriza a doua a început cam la fel, cu o mare ocazie a lui Benzema, dar situația s-a schimbat radical după golul lui Suarez. De atunci, ca la vasele comunicante, Barcelona a început să crească și Realul să se descompună. Astfel că finalul i-a prins pe campionii Europei aproape resemnați, stînd ei acum cu ochii pe ceas pentru că acest eșec cu 1-2 le permite madrilenilor să aibă în continuare avantajul meciului direct, după 3-1 pe ”Bernabeu”, criteriul de departajare în Primera Division.
2. Barcelona a reușit să cîștige un meci în care în mare parte a fost dominată. E o probă de caracter, dar și un semn de întrebare în perspectiva partidelor ce vin, în campionat, dar în special în Champions League. Cred că a fost primul Clasico în epoca post Guardiola cînd Barcelona a renunțat o mare parte din cele 90 de minute la stilul pe care Pep îl impusese. Pentru prima dată am văzut o Barcelona jucînd ”a la italiana”, apărîndu-se, apelînd la arma contraatacului și marcînd din faze fixe. Ceea ce acum vreo 3-4 ani era practic imposibil s-a petrecut duminică. Tiki-taka s-a mutat în tabăra Realului, inclusiv (sau mai ales) la golul lui Cristiano, la capătul unei combinații sclipitoare, de tipul Barcelonei lui Pep, iar contraatacurile rapide și cu efecte devastatoare au fost încercate de catalani. Asta pînă la intrarea lui Xavi, care a readus stilul consacrat. Dar pe fondul unei prăbușiri din punct de vedere fizic a Madridului. Barcelona de azi nu mai e așa de mult a liniei de mijloc, pare o Barcelona a atacanților.
3. Real Madrid are o problemă foarte mare. De fapt Ancelotti. E anormal să joci bine, să-ți domini rivalul, să-ți creezi atîtea situații de poartă și ocazii de gol (trebuie făcută diferența între situațiile de poartă și ocaziile de gol), dar să nu poți fructifica decît foarte puține.
4. Barcelona are la rîndul său o problemă. De fapt Luis Enrique. Messi a fost deconectat total din partidă în primele 45 de minute. A fost dezactivat. Felul în care a fost el anulat poate fi o lecție pentru adversarii ce urmează. Cred că dacă El Clasico se juca înainte de meciul cu City, Manuel Pellegrini ar fi avut măcar obiect de studiu, ar fi avut de unde să se inspire. Nu știu dacă ar fi și reușit, dar măcar ar fi putut să încerce. Cînd Messi nu apare, Barcelona nu prea există, mai ales dacă Neymar nu e nici el într-o zi prea bună.Luis Enrique a corectat la pauză (dar de ce așa de tîrziu?), coborînd un pic poziția lui Messi în teren, apoi, după ce forțele lui Modric s-au diminuat vizibil, mutîndu-l în zonă centrală, ca un mijlocaș în plus.
5. E inexplicabil cum Real Madrid s-a descompus după golul lui Suarez. Tot spun că fotbalul e o stare de spirit, iată cea mai bună dovadă că la Real starea de spirit nu e prea bună. Madrilenii au reacționat bizar, au început să pună piciorul la contribuție în loc să-și pună mintea.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
6. Carlo Ancelotti a fost tare criticat în acest 2015. A fost și după Clasico pentru schimbările pe care le-a făcut. E clar, italianul nu e tipul de antrenor de impact în timpul meciurilor, de tip Guardiola, Mourinho, chiar și Simeone. El nu obișnuiește sp revoluționeze meciurile atunci cînd lucrurile nu merg. Schimbările sale sînt uneori bizare totuși. Ce rost a avut schimbarea lui Pepe? De ce l-a schimbat pe Isco și nu pe Modric prima dată? Croatul se vedea că nu mai poate? Cînd l-am văzut pe Varane la margine, mi-a trecut prin cap pentru o clipă că Ancelotti va face un soi de nebunie, îl va scoate pe Modric, va urca fundașii laterali și va trece la un sistem cu 3 fundași centrali. N-a fost cazul. L-a menținut pe Modric, deși era epuizat și nu mai putea fi productiv, l-a scos pe Isco, de la care se putea naște totuși o fază periculoasă, dar l-a și ținut timp de 90 de minute pe Bale. Pe de altă parte, banca Realului e destul de subțire, oferă puține soluții de avarie.
7. Gareth Bale. Din nou un meci slab al galezului. Cu mai multă grijă pe faza defensivă, grație și sistemului 4-4-2 propus de Ancelotti, Bale a fost o prezență sporadică în atac. După un prim sezon de acomodare, trebuia să fie campionatul în care să devină decisiv. N-a făcut-o. Nu vi se pare că lipsesc diagonalele lui Bale încheiate cu șut la poartă? Așa cum făcea la Tottenham. Mie da. În dreptul lui Bale rămîn golurile din finalele de anul trecut, dar parcă e cam puțin pentru prețul care a fost plătit pentru el. 7 pase în toată repriza a doua mi se pare inadmisibil, în condițiile în care Xavi, în 10 minute, a dat de două ori mai multe.
8. Gerard Pique e în momentul ăsta cel mai bun fundaș central din lume. Cel mai în formă. E din nou acel ”Piquenbauer” de acum 3-4 ani. Cînd e concentrat, Pique e colosal. Așa a fost și cu Real Madrid, mulți l-au văzut drept cel mai bun om al Barcelonei.
9. Benzema a confirmat că-i priesc meciurile cu Barcelona. E cel mai bun complement pentru Cristiano. Guardiola văzuse în el cea mai potrivită soluție alături de Messi, încă la Lyon fiind. A solicitat transferul lui, dar Realul a fost mai convingător, iar Barcelona l-a luat pe Ibrahimovic. Am crezut și atunci, cred și acum, dacă Zlatan mergea la Real, alături de Cristiano, iar Benzema la Barcelona, alături de Messi, ar fi fost un spectacol grandios.
10. Cred că Luis Enrique are o mare dilemă acum în ceea ce-l privește pe Mascherano. Argentinianul n-a funcționat așa cum trebuie la mijloc, pe undeva lipsa coerenței în jocul de pase în prima repriză ține și de absența lui Busquets. Dar cei doi fundași centrali, Pique și Mathieu, au făcut o partidă bună, s-au completat reciproc, Mathieu e și foarte bun la fazele fixe, va fi complicat pentru Luis Enrique sa-i facă loc argentinianului.
11. Luis Suarez e acel atacant pe care Barcelona l-a căutat de multă vreme. Felul în care joacă el fără minge e uneori mai important decît ce face atunci cînd are mingea. Deși nu e la fel de căutat de Messi ca Neymar, poate și pentru că abilitatea sa de a controla balonul e mai scăzută, Suarez face un joc tactic perfect. Se sacrifică pentru echipă și pentru Messi cu un profesionalism exemplar. E totuși un fotbalist de 80 de milioane și Gheată de Aur, dar asta nu se simte în felul în care înțelege să se pună în slujba colectivului. Iar în situații de finalizare e o bestie.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Au fost cîteva idei ce mi-au rămas în urma unui Clasico în care nu se poate vorbi prea mult despre arbitraj. Deși prestația lui Mateu Lahoz a fost confuză, cu multe decizii ciudate în aprecierea faulturilor (stilul lui) și în acordarea cartonașelor, Lahoz n-a intervenit ăn nici o fază importantă, n-are nici o decizie cu implicare majoră.
Am citit, parcă în ”El Periodico”, o caracterizare perfectă a jocului prestat de Real Madrid. A fost, cu scuze pentru cei mai puritani, un ”coitus interruptus”. Real Madrid iese din Clasico cu multe motive de optimism, chit că a pierdut, în timp ce Barcelona, chit că a cîștigat, iese din Clasico cu cîteva semne în plus de întrebare.
La final, vă las cîteva imagini mai puțin vizibile în transmisiunea în direct a partidei. Vin de la o emisiune care mie îmi place tare mult, ”El Dia Despues” a celor de la Canal +.
Despre reacțiile celor doi antrenori:
Despre Cristiano Ronaldo:
Despre Luis Suarez:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
La finalul săptămînii trecute, atunci cînd prinsese contur ipoteza trecerii lui Vermaelen de la Arsenal la FC Barcelona, mi-a atras atenția un comentariu pe care un cititor al cotidianului catalan respectiv, nu mai rețin dacă era Sport ori El Mundo Deportivo, dar nici nu prea are importanță asta, un comentariu așadar care suna ceva de genul: ”ce ușor e să ajungi director sportiv la un asemenea club. Transferurile astea le puteam face și eu”. Ținta atacului era Andoni Zubizareta, actualul director sportiv al Barcelonei, cel în sarcina căruia cad, cel puțin teoretic, transferurile de jucători. Opinia nu e una singulară căci nu-s deloc puțini cei care considerăn campania de achiziții a catalanilor din această vară departe de a fi o reușită.
Dar oare chiar așa e? E simplu să ai opinii. E și mai simplu să te crezi deștept și să consideri că ai putea face față în orice domeniu. Mai ales de cînd jocurile de tip manager au pătruns pe piață au apărut din ce în ce mai mulți ”pregătiți” care cred că se pricep la toate. Din păcate pentru ei, jocurile n-au nimic comun cu realitatea. E ca și cum ai spune că ești pregătit să conduci o armată doar pentru că ai cîștigat cine știe cîte bătălii pe calculator ori că ai putea fără probleme să pilotezi un avion doar pentru că te-ai descurcat la simulatoare în fața unui laptop sau a unei tablete.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ne întoarcem la Zubizareta. Nici eu nu-s foarte convins că achizițiile Barcelonei sînt cele mai bune, dar cred că trebuie să așteptăm cîteva luni pentru a da verdicte. Eu n-am deocamdată certitudini, am însă cîteva dubii. Sau semne de întrebare. Spre exemplu, am mai spus-o, n-am înțeles de ce Luis Enrique l-a refuzat pe Kroos și l-a preferat, oarecum pe aceeași sumă de bani, pe Rakitic. Există această informație, și n-am nici un motiv să cred că nu e adevărată căci vine de la un om foarte bine informat atunci cînd vorbim de FC Barcelona, cum că Toni Kroos ar fi fost mai întîi oferit Barcelonei și abia după refuzul catalanilor a fost direcționat spre Real Madrid. Asta și pentru că direcția Manchester United a fost din start scoasă din discuție de Bayern, nemții fiind, zice-se, deranjați peste măsură de contactele existente între United și Kroos fix în momentele în care se negocia prelungirea contractului cu Bayern. Cum o astfel de oportunitate de mercato nu putea fi ratată de un club ca Real Madrid, operațiunea s-a încheiat rapid, iar oficializarea ei a venit la fel de repede.
Achiziționarea lui Luis Suarez mi se pare tot un soi de oportunitate de mercato. Era destul de clar că Luis Suarez nu se putea întoarce să joace în Anglia. Și nu pentru că Liverpool ar fi avut vreo vină aici, ci din pricina atmosferei ce devenise irespirabilă pentru uruguayan încă dinaintea episodului cu mușcătura. Luis Suarez era, cum se spune, pe piață și oportunitatea achiziționării sale nu trebuia scăpată. Am însă ceva dubii în legătură cu prețul de achiziție, care mi se pare mare ținînd cont de situația pe care o are Suarez. E posibil ca Barcelona să existe siguranța reducerii sancțiunii la TAS, dar asta o să vedem în zilele următoare.
Ce-i doare cel mai mult pe catalani e însă situația fundașilor centrali. E limpede de vreo cîțiva ani că Barcelona are nevoie de un fundaș central care să i se alăture lui Pique, dar și a altuia care să creeze concurență pe acest post, căci Pique din cauza asta a coborît cîteva trepte valorice, pentru că n-a avut concurență. Cînd ești sigur de postul tău, cînd știi că orice faci n-are cine să te așeze pe banca de rezerve, te mulțumești cu puțin iar concentrarea scade. Nu știu însă în ce măsură Mathieu și Vermaelen sînt capabili să creeze această concurență și să aducă plus-valoare în acest compartiment.
Nu-i ușor să găsești un fundaș central pentru FC Barcelona. Faptul că toată lumea știe că echipa are nevoie nu ajută, dimpotrivă, crește automat prețul pentru orice țintă. Dacă eu vreau să-i vînd o mașină unui potențial cumpărător, negociez cu el astfel încît să fie bine pentru amîndoi, dar dacă știu că el trebuie neapărat să cumpere acea mașină atunci strategia mea e alta și încerc să scot cît mai mult posibil, pentru că e cu spatele la perete. Apoi, nu orice fundaș central se potrivește la FC Barcelona. Spre exemplu Vidic, un nume care mi-a venit în cap chiar acum, n-ar fi mers, chit că venea gratis. Un fundaș central la FC Barcelona trebuie să știe să se adapteze stilului de joc al catalanilor. Să știe să se descurce în situații în care există spații mari în fața lui, dar și-n spatele lui, să fie rapid astfel încît să poată acoperi aceste spații pe care s-ar deplasa adversari, să știe să dea o pasă curată, să poată participa la construcție, dar să fie capabil să dea și o pasă lungă suficient de precis, să poată să iasă relaxat din situații de pressing advers, să știe să anticipeze un eventual contraatac al adversarilor, dar să și acopere spatele fundașilor laterali, ale căror urcări în atac sînt obișnuite.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revenind la cele două nume aduse de Barcelona în această vară, e posibil ca Mathieu și Vermaelen să aibă aceste caracteristici. În privința belgianului, faptul că provine de la școala Ajax-ului și vine de la Arsenal reprezintă suficiente garanții. S-a comentat mult despre numărul mare de jucători luați de Barcelona de la Arsenal. Mie nu mi se pare o chiar așa de mare mirare, căci stilul pe care Arsene Wenger l-a impus la Arsenal seamănă mult cu stilul Barcelonei. Jucătorii pe care Wenger îi aduce sub comanda sa iubesc în primul rînd mingea, știu cum să se comporte cu ea și nu caută s-o bubuie la primul pressing al adversarului. Faptul că puțini dintre cei aduși de la Arsenal la Barcelona au și dat randamentul scontat e o altă discuție, care cred că ține și de motive punctuale ale fiecăruia.
Mi se pare însă că s-a plătit mult și pentru cei doi. Cu aproape 40 de milioane cred că putea fi convins Hummels, ținta din ultimii ani. Mai exact, putea fi convins Jurgen Klopp, căci Hummels nu cred că ar fi avut vreo problemă în acest sens. Cred că o sumă de genul ăsta putea deschide o discuție și pentru Thiago Silva. Nu cred însă că David Luiz era o soluție, căci lîngă Pique e nevoie de un fundaș serios, nu de un amator de glume așa cum e și David Luiz. În apărare, glumele nu merg, e nevoie de mai multă seriozitate în acea zonă.
Mi se pare că din nou i se trîntește ușa-n nas lui Bartra. Și cred că putea primi mai multe șanse. Nu întîmplător, fundașii care au făcut față cerințelor la Barcelona în ultimii ani sînt destul de puțini, iar Puyol și Pique, a căror societate devenise un reper, au venit de la Academia La Masia. Rafa Marquez ar fi unul dintre ei, eu l-aș adăuga și pe Gică Popescu, poate Frank de Boer și cam atît. De aceea, tocmai pentru că provine și el de la La Masia, cred că Bartra putea primi mai multe șanse.
Discutînd despre achzițiile Barcelonei, cineva îmi spunea că un adevărat conducător e cel care face performanță fără să arunce cu banii. Și mi-l dădea exemplu pe Adriano Galliani. Și asta fără să fie fan al Milan-ului, dimpotrivă. Însă Galliani e un exemplu, inclusiv în aceste zile grele din punct de vedere financiar pentru Milan, de conducător care să știe să negocieze în folosul clubului său, care să știe să se decurce în orice situație. Eu nu cred, de exemplu, că Galliani l-ar fi luat cu atîția bani pe Vermaelen, în condițiile în care contractul său se termină în vara viitoare și a adunat, în 4 ani la Arsenal, peste 450 zile de absență din cauza accidentărilor. Chiar și acum el e accidentat.
Există o vorbă veche, nu neapărat în fotbal: ”cu bani poate oricine”.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!