În 2010 s-a mai întîmplat ceva similar. Atunci, la Madrid, Inter și Bayern se întîlneau în finala Champions League după ce realizaseră eventul în țările lor. Asta înseamnă că la Berlin vom avea față în față două echipe care, în acest sezon, și-au făcut foarte bine temele pe plan intern. Juventus stăpînește Italia din punct de vedere fotbalistic, în vreme ce Barcelona a izbutit o performanță pe care puțini o anticipau în toamnă, chiar și-n primele zile ale anului 2015. De fapt, ca să ne întoarcem la finala de pe ”Olympiastadion”, puțini ar fi pariat la startul sezonului, chiar și la revenirea competiției în prim plan, în februarie, că Barcelona și Juventus vor ajunge să dispute ultimul act. Dacă Barcelona își găsea un loc printre favorite, Juventus e marea surpriză a acestui sezon.
E greu de spus cum e mai bine să joci o finală ca asta. Din postura de favorită sau din cea a echipei care nu are nimic de pierdut? Barcelona este evident favorită și trebuie să ai o doză mare de fanatism pe interior ca să nu accepți. O spune inclusiv Buffon, care cîte ceva despre fotbal cred că știe. Dar, la fel știe că nu întotdeauna favorita reușește să și confirme calculele hîrtiei. Barcelona a pățit-o pe pielea ei în două finale, cea din 1986, spre norocul nostru, și cea din 1994. Ultima tot în compania unui adversar italian. Și atunci super-trupa lui Cruyff, ”Dream Team”-ul pe care olandezul îl construise, pleca drept mare favorită în fața Milanului lui Capello, iar rezultatul se cunoaște. ”Bătrîna Doamnă” are, la rîndu-i, experiențe nefaste atunci cînd era considerată favorită. În 1997, la Munchen, cu Borussia Dortmund, chiar și în 1998, la Amsterdam, cu Real Madrid. Acel Juventus al lui Marcelo Lippi, de la finalul anilor ”90, era chemat se deseneze o epocă glorioasă în fotbal, dar n-a izbutit să cîștige decît o dată finala, la Roma, cu Ajax.
Din poziția sa de favorită a partidei, Barcelona are un uriaș avantaj. Se numește Messi. Rar am văzut un meci în care Messi să joace bine și Barcelona să nu cîștige. Iar Messi, înaintea acestei finale, nu pare a avea motive pentru care să nu joace bine. Dimpotrivă. Mai nou nici nu are nevoie să dea gol, cum se întîmpla pe vremea lui Guardiola, pentru a fi decisiv. Mi se pare că Messi de azi e mult mai matur în joc decît acea perioadă, e mult mai generos în efort, mult mai disponibil în a pasa mingea și mult mai conciliant în ceea ce privește acțiunile colegilor. Acum cîțiva ani, Messi era tot timpul cu mîna sus, cerînd balonul, chiar dacă nu tot timpul avea poziție favorabilă, azi, de cînd a îmbrăcat și haina pasatorului decisiv, parcă-și cîntărește mai bine opțiunile.
A-l opri pe Messi e tema principală a lui Massimiliano Allegri pentru această finală. Pare o misiune imposibilă, dar dacă e să ne aducem aminte un meci jucat nu de mult, Ancelotti a izbutit oarecum s-o facă. În El Clasico de pe ”Camp Nou”, Messi nu a făcut un meci strălucit și asta pentru că adversarii au știut cum să-l scoată din joc, îndepărtînd mingea de el sau îndepărtîndu-l pe el de zonele periculoase. Partea proastă pentru Allegri e că, dacă și-ar lua ca model acea partidă, Barcelona tot a cîștigat. Messi e marele avantaj al Barcelonei, dar Neymar și Suarez reprezintă complementele perfecte. A-i îndepărta pe cei trei de zona din care se dau goluri, a face ca mingea să nu ajungă la ei, iată alte teme pentru Allegri. Complicat, nu?
Accidentarea lui Chiellini nu-l ajută deloc. Fără el, Juve pierde mult din siguranța defensivă, dar și din acea ”grinta” italienească. Revenirea lui Barzagli e o veste bună, dar să intri și să joci cu Barcelona de azi după doar două antrenamente complete e un mare risc. Pe care Allegri trebuie să și-l asume, pentru că Ogbonna, cu doar 76 de minute jucate în această ediție de Champions League, și alea conjuncturale, nu pare a fi o soluție pentru formula de start. Asta doar dacă nu cumva Allegri nu se decide să surprindă pe toată lumea și să înceapă cu modulul Conte, cel cu trei fundași centrali. Dacă l-aș fi avut pe Chiellini, eu unul așa aș fi jucat. Cînd a folosit această așezare, în semifinale cu Real Madrid, Juventus a avut puține probleme. Cînd a jucat cu 4 pe linia de apărare, a trebuit să suporte o presiune constantă și a avut nevoie să apeleze și la noroc, pentru că Realul a avut destule ocazii, cel puțin în returul de pe ”Bernabeu”.
Probabil însă că Allegri vizează să cîștige bătălia la mijlocul terenului. Asta a vizat și cu Real Madrid, dar nu prea i-a ieșit. Cu Barcelona poate fi altă discuție, căci catalanii au în acea zonă 3 oameni, în vreme ce italienii pot aduce 4. Unul dintre ei e Vidal, despre care pot să pariez deja că va fi omul care va alerga cel mai mult în această finală. Fără să-l punem la socoteală și pe Tevez, care coboară extrem de mult și se deplasează pe toată suprafața terenului. Ăsta e un motiv pentru care Tevez și Messi n-au prea jucat împreună la ”naționala” Argentinei, de aici au apărut și neînțelegerile dintre ei. Acoperind o zonă mare de teren, Tevez venea de multe ori peste zona lui Messi, călcîndu-l pe ghete, cum spun fotbaliștii. Acum, de cînd cu evidenta maturizare a lui Messi, cred că Tata Martino va încerca să-i joace pe amîndoi la Copa America, iar asta face din Argentina marea favorită a competiției. Eu unul cred că dacă Tevez juca Mondialul de anul trecut, Argentina era acum campioana și nu Germania. E doar o părere.
Revenind la finală și la bătălia din zona de mijloc, va fi foarte interesant de văzut meciul lui Pirlo. Simt că Suarez va avea o mare importanță aici. Pirlo nu mai e cel de acum 10 ani, nici măcar cel din primul său sezon la Juve. Trecerea anilor se simte, chiar dacă fotbalul i-a rămas magnific în glezne. Lui Pirlo nu-i convine să fie tamponat de cum primește mingea, are nevoie de timp. Dacă-i dai timp lui Pirlo îți poate inventa oricînd o pasă, astfel că aici e o temă de lucru pentru Luis Enrique. Iar Suarez e cel mai potrivit să facă asta, poate și Rakitic. Suarez area acea intensitate în joc, acea mobilitate, acea capacitate de sacrificiu, prin care poate să facă și presingul la Pirlo, dar să-și facă și meseria, cea de marcator.
Ar fi multe de spus și analizat despre aceste meci. Pînă la urmă, veți spune, e doar un meci de fotbal. Corect, doar că-n ziua de azi, meciurile cu miză au încetat să mai fie normale. Orice detaliu contează și orice detaliu trebuie bine pregătit. Cine n-o face, poate rata obiectivul. Finalele se cîștigă, nu se joacă, locul doi e doar o consolare. A juca o finală de Champions League e o mare realizare și un vis pentru orice fotbalist, dar a cîștiga o finală de Champions League îți garantează locul în istoria acestui sport.
Ceva trebuie să aibă această competiție numită UEFA Champions League de nimeni n-a reușit în cei aproape 25 de ani de existență să o cîștige de două ori la rînd. De parcă atunci cînd a fost inventată în laboratoarele UEFA a fost introdusă și un soi de clauză ocultă, nepublicată, ascunsă de ochii oamenilor de rînd, care interzice unei echipe cîștigătoare să repete performanța și-n sezonul următor. Evident, această clauză nu există. Nici măcar o ”recomandare”, cuvînt care place mult în birourile de la Nyon, nu există. Există însă o explicație, iar ea se numește plusvaloare. Champions League este cea mai grea competiție din cîte există, discut aici de competițiile rezervate echipelor de club, nu se poate compara cu nici un campionat sau cupă internă. De aceea îmi mențin părerea că a ajunge în semifinalele Champions League e o performanță extraordinară. Acumularea de valori la startul fiecărui sezon face că o calificare în semifinale să fie un obiectiv extrem de îndrăzneț, pe care nu mulți reușesc să-l atingă. Luați semifinalistele din ultimii 10 ani și veți descoperi grupul care conduce fotbalul european.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am mai spus de foarte multe ori. În Champions League orice detaliu contează și orice accidentare, în special la această fază a sezonului, e importantă. Despre accidentările din lotul Realului s-a tot vorbit, nu o să insist. Vă propun însă un nou detaliu. La meciul tur dintre Barcelona și Bayern vorbeam pe acest blog despre cele întîmplate înainte de golul de 1-0 marcat de Messi, despre acel detaliu care s-a dovedit decisiv în cele din urmă, căci dacă Messi nu deschidea scorul atunci nimeni nu știe ce se întîmpla ulterior. Priviți cu atenție golul egalizator al lui Juve. La acea minge înaltă, Sergio Ramos are o fracțiune de secundă de ezitare. Se ține cu mîinile de cap, pesemne se lovise în săritură, și uită să facă pasul în față, așa cum scrie la carte. Se spune că bărbații nu-s capabili să facă două lucruri în același timp. Se mai spune că femeile ar fi în stare, dar asta nu contează acum. Creierul lui Ramos n-a putut prelucra pentru început decît senzația de durere, motiv pentru care și-a pus mîinile în cap. O secundă mai tîrziu, dar cît de importantă e o secundă la acest nivel, realizează că a greșit și se repede spre Pogba, pe care el îl lăsase în poziție regulamentară, Nu poate sări la cap așa cum trebuie, iar Pogba scoate mingea de acolo în ceea ce se va dovedi o pasă de gol spre Morata. Morata, cu ”M” de la Morientes, dar și de la Madrid, dar și de la model. Modelul lui Florentino Perez de a construi echipe, care i-a jucat încă o dată o festă. Pentru cine nu știe povestea lui Morientes, Google oferă toate datele, e vorba de sezonul 2003-2004.
Era 1-0 în acel moment pentru Madrid. Scor de calificare. Sergio Ramos avea să spună după meci că echipa a crezut că totul e rezolvat. Ciudat mod de abordare în fața unei echipe italiene totuși. Juventus n-a făcut un meci grozav în prima repriză, a avut șansă că a intrat cu 0-1 la vestiare, dar a renăscut uluitor după golul lui Morata. La fel de uluitoare a fost căderea Realului, o echipă incapabilă să genereze mai mult de un șut anemic pe spațiul porții lui Buffon în minutele ce au urmat. Ocazia lui Bale, imensă totuși, a fost excepția care a venit să întărească regula acestui an 2015, în care Real Madrid n-a izbutit să transforme în gol ocaziile pe care le-a creat.
Ca de obicei în astfel de situații se discută despre merite. Dacă Juventus a izbutit să se califice înseamnă că a meritat. Orice discuție în jurul acestei teme devine derizorie. Alte discuții merită făcute. În primul rînd în jurul lui Massimiliano Allegri. Primul om pe care l-aș fi intervievat miercuri seară ar fi fost Antonio Conte. Creatorul acestui Juventus și-a lăsat creația de izbeliște astă-vară fiindcă nu i-au fost aduse întăririle pe care el le solicitase spre a putea face față în Champions League. A plecat fix înainte de startul sezonului, nu la finalul celui precedent, ci exact înainte de reluarea pregătirilor, dintr-un soi de răsfăț amestecat cu orgoliu. A venit Allegri și mulți au crezut că lucrurile se vor complica pentru ”Bătrîna Doamnă”. M-am numărat printre cei sceptici, mă gîndeam că nu e omul potrivit, aveam în minte, ca toată lumea de altfel, episodul cu Pirlo de la AC Milan. Ei bine, iată că m-am înșelat și ne-am înșelat toți cei care am crezut asta. Allegri nu doar că a gestionat perfect relația cu Pirlo, dar a reușit să transforme echipa lui Conte într-una și mai bună, capabilă să interpreteze diverse partituri nu doar în funcție de adversar ci și în funcție de conjunctură. Echipa lui Conte a devenit echipa lui Allegri și e una mai bună.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De ziua internațională a dorului, Allegri și ai săi au stins dorul fanilor lui Juve după o finală europeană. Allegri stinsese destul de repede dorul de Conte, n-a durat mult pînă ce lumea să-și dea seama că lucrurile nu se duc în jos ci, dimpotrivă, merg spre bine. Probabil că acum, la Milano, dorul de Allegri e foarte mare în birourile de la AC Milan. Cam asta e viața unui antrenor. Dat afară de la Milan în ianuarie 2014, pus la Juve în iulie, cîștigă 10 luni mai tîrziu un nou scudetto, mai clar decît o făcuse Conte, și duce echipa în două finale, cea de Cupa Italiei, dar mai ales cea de UEFA Champions League. Pentru Juve, aproape că nici nu mai contează dacă va cîștiga Champions League sau nu. Cel mai important lucru acum, ca și pentru Atletico anul trecut, e că a redevenit un grande al Europei, o forță a fotbalului continental. Ceea ce-i cam lipsea.
Am spus că nu contează dacă va cîștiga sau nu finala. Asta nu înseamnă că n-o va putea face. Sînt mulți cei care cred că Barcelona va avea o misiune simplă la Berlin. Îi rog să se mai gîndească. Și să revadă ultimele 30 de minute de pe ”Bernabeu”. Și în special cele de final, cînd Allegri a pus în scenă BBC-ul său. Nu-s multe echipe în lume care să aibă o asemenea apărare. Și o linie de mijloc în care Vidal aleargă de parcă e pe baterii, iar Pogba e o bestie, care la Berlin va ajunge mult mai bine fizic. În jurul lui Pirlo poate ar fi de discutat, dar aplauzele pe care le-a primit pe ”Bernabeu” mă fac să evit discuția. E prea mare fotbalist ca să fie inclus în astfel de analize, chit că, așa cum spuneam mai sus, orice detaliu poate fi important la nivelul ăsta. Și ar mai fi Tevez. Și ar mai fi Morata, care are în continuare ceva de demonstrat lui Florentino Perez. Juve avea această echipă și înainte de semifinală, trebuia doar un certificat, o ștampilă. Care a fost pusă la Madrid.
N-o să mă refer la viitorul duel Suarez-Chiellini. Pariez că nu va fi nimic între ei, ba chiar că vor încerca să scoată beneficii de imagine de pe urma celor întîmplate. Și nici despre posibilul duel Suarez-Evra. Nu cred că va fi cazul. Cînd îi are lîngă el pe Messi și Neymar, Suarez nu trebuie să scoată dinții.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
O să mă refer pe final, dar pe scurt, la Real Madrid. Și asta pentru că vom mai avea timp s-o facem. Se anunță o vară agitată la Real. Impulsiv așa cum îl știm, Florentino Perez va reacționa. Presupun că vom asista la un desant de jucători, căci un sezon fără nici un trofeu trebuie acoperit cumva. Mai presupun că Ancelotti nu va continua. Cred că știe și el asta, declarația dată miercuri cum că vrea să-și ducă la capăt contractul e un avertisment către Florentino că nu intenționează să demisioneze și că va trebui să-și primească toți banii din contract. Cam la fel acționează și Casillas, care nu vrea să plece fără să-și primească banii pe care îi are de luat pînă în 2017.
Acest sezon, în Spania și în Europa, transmite un mare mister. Un dublu mister de fapt. Cum a reușit să se dezintegreze senzaționala echipă a Realului din toamnă și cum a izbutit să se regenereze echipa Barcelonei din aceeași perioadă? Ancelotti vine cu circumstanțele atenuante ale accidentărilor, care au fost și care au avut rolul lor. Dar intervenția lui Ancelotti în jocul echipei în toată această perioadă s-a văzut destul de puțin. Nici măcar miercuri seară, cînd erau atît de multe în joc, italianul n-a mișcat nimic de pe bancă în afara schimbărilor de serviciu, post pe post. Să încerce o nebunie, de genul trecerii lui Marcelo, de exemplu, în atac, cam cum a făcut Guardiola cu Lahm. Sau a lui Coentrao la mijloc, cum a făcut Mourinho. Cu Juve apărîndu-se în 5 oameni, poate că trebuia încercat și altceva în locul centrărilor în careu. Sigur, după război e ușor de vorbit, mai ales din partea unora care stau pe margine și privesc, dar eu cred că o asfel de încercare ar fi putut să revitalizeze echipa.
Și ar mai fi un mister al acestei primăveri. Ce s-a întîmplat cu Cristiano Ronaldo? De la decernarea Balonului de Aur, Cristiano a avut rare momente cînd a repetat prestațiile din toamnă. Am spus de multe ori la emisiuni că în Spania se vorbește despre problemele fizice pe care portughezul le are și pe care le duce pe picioare. La spate și la genunchi. Sînt indicii deja că nu se vorbește aiurea. Cred că pentru Cristiano vacanța de vară e cea mai mare dorință din ultimul timp.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cînd Antonio Conte se decidea, astă-vară, să părăsească o ”Bătrînă Doamnă” devenită pentru a treia oară concutiv campioană a Italiei, ba încă și cu un record de puncte, multă lume n-a știut ce să creadă și destui suporteri torinezi n-au știut cum să privească viitorul. Știrea plecării lui Conte, deși oarecum anunțată de anumite zvonuri, fusese suficient de șocantă, căci mai rar vezi un antrenor să plece brusc, chiar înainte de începerea pregătirilor pentru un nou sezon, întrerupînd astfel o serie de succese la care contribuise în mod esențial.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Numirea lui Massimiliano Allegri, cel mai la îndemînă nume în acel moment, aducea după sine și o undă de îngrijorare. Între Allegri campionul cu Milan și Allegri cel dat afară de la Milan, mai aproape era ultima variantă, În plus, exista și acel episod al plecări lui Andrea Pirlo de la Milan la Juve, episod care a coincis practic cu transferul de putere în Serie A dinspre Milano către Torino, la care, se spunea, Allegri ar fi avut o suficient de mare contribuție. M-am numărat printre cei care, pe acest blog, au considerat că lupta pentru titlu în Serie A se va echilibra. Mizam pe o creștere a Romei, dar și pe o scădere a lui Juventus, în condițiile date, ba chiar credeam că Napoli se va putea implica și ea în această luptă.
Sîntem la jumătatea campionatului. Napoli nu s-a implicat în lupta pentru titlu, ba chiar mariajul dintre Benitez și gruparea napoletană își numără ultimele săptămîni. Roma a mai crescut, în schimb Juventus a rămas pe aceeași poziție dominantă. E din nou campioana turului și, chit că distanța față de Roma e un pic mai mică decît anul trecut pe vremea asta, rămîne principala favorită la cîștigarea celui de-al patrulea ”scudetto” consecutiv. În plus, e și calificată în primăvara Champions League, cu destule speranțe pentru un loc în ”sferturi”, dacă e să privim la cum arată Borussia Dortmund în acest moment. Nu sînt foarte convins acum că Antonio Conte nu regretă pasul făcut astă-vară. Felul lui de a fi, felul lui de a-și face meseria nu-l prea recomandă pentru funcția de selecționer, e un tip mult prea implicat în fotbal ca să-i placă acest ”dolce far niente” al selecționerilor în anumite momente. E alt subiect însă.
Privit cu destul scepticism în momentul instalării, Massimiliano Allegri i-a convins pe toți cei care cam mustăceau atunci cînd a fost numit. Nu-i simplu să reușești cu o echipă desenată de altul, cu o strategie de trasferuri gîndită de altul și cu un stil de joc antrenat de altul. Cu multă delicatețe, Allegri a dus corabia înainte, deși destui îi prevedeau furtuni. A gestionat perfect relația cu Pirlo, de unde ne dăm seama că nimic în fotbal nu e ce pare a fi. Probabil că Allegri a avut o contribuție la plecarea lui Pirlo de la Milan. Chit că decizia a fost atunci a lui Berlusconi și Galliani și avea clar fundament economic, căci Pirlo avea salariu mare și nu părea dispus să-l micșoreze prea tare, Allegri ar fi putut cred să-l păstreze pe Pirlo. Era totuși antrenorul care cîștigase campionatul, cuvîntul lui era important. N-a făcut-o, pesemne că și el a crezut atunci că Milan se poate descurca și fără Pirlo, și a plătit mai apoi. Nu știu cît de bună e relația actuală a lui Allegri cu Pirlo, probabil că nu sînt foarte buni prieteni și nu-și fac vacanîele împreună. Ceea ce știu și se bazează de fapt pe ceea ce am văzut în acest tur de campionat e că între Allegri și Pirlo relația de colaborare profesională a funcționat perfect. Allegri a știut unde să-l folosească pe Pirlo, cînd să-l folosească și cînd să-l protejeze, nu s-a simțit nici o clipă un semn de ranchiună din partea fotbalistului față de vechiul și noul lui antrenor. Problema gestionării vestiarului, relația pe care trebuie s-o ai cu cei mai importanți jucători din lot e extrem de delicată pentru orice antrenor. Cît de pregătit ai fi, dacă nu ai știința comunicării și orgoliul o ia înaintea inteligenței nu ai nici o șansă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Deși era limpede că sistemul cu 3 fundași centrali nu prea e pe stilul lui, Allegri n-a făcut o revoluție în acest compartiment. În septembrie, după victoria cu Milan, anticipam pe acest bog că Allegri va schimba cît de curînd linia de apărare. Așa s-a întîmplat, dar numai la momentul potrivit, atunci cînd Allegri a considerat că echipa e pregătită. Beneficiind, e adevărat, și de conjunctura, favorabilă în context, a unor probleme de lot. Apărarea în patru oameni a însemnat și o altă distribuție la mijloc. Echipa e mai agresivă acum, stiul lui Allegri, iar rolul jucătorilor din zona centrală a devenit parcă mai important. Cu un plus pentru Pogba, a cărui influență în jocul lui Juve a crescut simțitor. E greu de crezut că Pogba va putea fi păstrat prea mult, căci prea multe cluburi potente îl vor pe tînărul francez, iar Juve nu poate, deocamdată, să concureze cu ele. Va obține însă un profit substanțial, pe care dacă-l va investi inteligent ar putea face ca pierderea să treacă neobservată.
Cu o singură sincopă majoră în campionat, eșecul cu Genoa, și cu o singură dezamăgire, pierderea Supercupei (răzbunată apoi de victoria obținută chiar la Napoli, după 14 ani), parcursul lui Juve din prima parte a campionatului poate fi considerat, în contextul celor petrecute în vară, drept remarcabil. Lupta pentru titlu rămîne deschisă, dar ”Bătrîna Doamnă” își păstrează mersul viguros din ultimele sezoane.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Pe cît de mare era orizontul de așteptare al fanilor Milanului înaintea duelului cu Juventus de sîmbătă seară, pe atît de clară cred că a fost concluzia trasă de toată lumea, la final. Deocamdată, între Juventus și Milan e o diferență vizibilă, iar entuziasmul lui Pippo Inzaghi și atmosfera foarte bună pe care, se vede, a adus-o la echipă n-au cum să compenseze lipsurile evidente din lotul Milanului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Pippo mai are mult de muncă pînă să readucă pe Milan în lupta pentru titlu în Serie A, dar perspectivele par bune. Dacă e adevărat că fotbalul e o stare de spirit, și n-am nici un motiv să cred că n-ar fi adevărat, caracterul noul antrenor al rossonerilor îl poate ajuta. Atît timp cît va beneficia de sprijinul celor din tribună. După multă vreme s-a jucat cu casa închisă un meci al Milanului, l-am văzut pe acolo și pe Berlusconi, nu cred că un eșec cu Juve, care e totuși campioana ultimilor trei ani, va schimba percepția oamenilor față de munca la care s-a înhămat Pippo. Pînă la urmă a fost un 0-1 ce putea lesne să se termine 1-1, dacă pe final se dădea penalty la acțiunea lui Menez. Și chiar se putea da, căci a fost genul ala de fază la care arbitrul era acoperit. Ar fi fost însă nemeritat, căci realitatea din teren a fost cu totul alta
Daca e ceva care lipsește în jocul Milanului de azi, dincolo de problemele din apărare, dar acolo există totuși 4 variante pentru cele două posturi de fundași centrali, dacă e ceva care lipsește, așadar, mi se pare că ar fi creativitatea în zona de mijloc. Pînă-și va reveni Montolivo, Inzaghi poate că ar putea miza mai mult pe Van Ginkel, care pare a avea calitatea necesară. Mizez în continuare pe Torres, care n-are cum să fi uitat în perioada Chelsea fotbalul pe care-l juca la Liverpool. Eu mizez pe el și cred că va da multe goluri în acest sezon. Cît despre Menez, mi se pare că nu-l prinde postura de marcator, mai repede l-aș vedea în cea de număr 10, cu libertate de mișcare și degrevat oarecum de sarcini defensive, undeva în spatele lui Torres și El Shaarawy. Milanul e un șantier acum, se încearcă multe materiale, unele se mai sparg, altele se mai strică, produsul finit ar trebui să apară undeva în sezonul viitor. Deocamdată, pentru Milan revenirea în Europa mi se pare esențială, în vreme ce o calificare în Champions League ar echivala chiar cu un titlu de campioană.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE MILANULUI GĂSIȚI AICI:
Juventus, în schimb, pare a nu resimți plecarea lui Conte. La momentul despărțirii sale de ”Bătrîna Doamnă”, mă gîndeam că șansele la cîștigarea titlului se mai diminuează în raport cu Roma sau chiar cu Napoli. Mai corect ar fi, după ce am văzut în primele etape, să spunem că au crescut șansele Romei, dar nu pentru că Juve a slăbit, ci pentru că Roma s-a întărit față de sezonul trecut. Massimiliano Allegri a preluat pe Juventus în plină zonă de turbulențe, pe care le-a survolat însă rapid, ba chiar a dus aeronava campionilor într-o zonă mult mai calmă. Faptul că Juve are 4 victorii din tot atîtea meciuri și n-a primit nici un gol, deși problemele sale de efectiv în apărare au fost destul de limpezi, arată o ”Bătrînă Doamnă” suficient de tare pe picioare.
Allegri a fost suficient de deștept încît aleagă varianta continuității în locul unei schimbări de conținut, ce putea deveni traumatizantă pentru jucătorii săi. După 3 ani de Conte, n-ar fi fost prea ușor pentru ei să-l vadă pe Allegri venind și spunînd ceva de genul: ”gata, de acum încolo jucați altceva!”. Allegri a continuat să meargă pe formula de 3 fundași centrali, deși eu cred că, mai devreme sau mai tîrziu, o va modifica în cea de 4, care lui îi place mai mult. Dar una e să-ți placă un lucru și alta e să-l impui și altora. Juve are aceeași dorință de a controla jocul pe care o avea și la Conte, de a pasa, de a impune ritmul, de a-și crea ocazii plecînd de la această concepție. În ultimele sale luni la Milan, Allegri era tocmai invers, adeptul unei apărări organizate și căutînd contraatacul. Ne reamintim ce probleme a avut Barcelona contra acelui tip de Milan. Însă Allegri știa ce are la dispoziție atunci, la fel cum cred că știe ce are la dispoziție acum. Comparații nu prea se pot face, așa că nici stilul acela de joc n-avea de ce să fie repetat la Juve. Această teamă pe care am sesizat-o la mulți fani ai Juventusului, cum că Allegri va importa de la Milan acel stil de joc destul de cenușiu, impropriu unei campioane, cred că a mai dispărut acum.
O schimbare parcă am sesizat la Juve. E un pic mai agresivă. Asta da, e o teorie a lui Allegri, care a motivat astfel îndepărtarea lui Pirlo de la Milan, pe ideea că avea nevoie de mai multă agresivitate la mijlocul terenului în locul creativității, cam prea blîndă de multe ori, pe care o propunea Pirlo. Distribuit în rolul lui Pirlo, Marchisio a jucat acest rol al agresivității, avînd însă lîngă el două ”bestii”, ca să citez o caracterizare ce-i place lui Ilie Dumitrescu. Pe Pogba și pe Roberto Pereyra. Dacă la Pogba nu e chiar o surpriză, chit că pasa pe care o dă la golul lui Tevez ne arată că el poate interpreta și rolul lui Pirlo, prestația lui Pereyra a fost remarcabilă. Adus ca o variantă de rezervă la o posibilă plecare a lui Vidal, care primea apeluri peste apeluri dinspre Manchester, Pereyra a arătat că poate face față concurenței. Și i-a oferit lui Allegri un subiect de meditație. Vidal-Pogba-Pereyra e o linie care zău că arată bine. Unde ar fi rolul lui Pirlo atunci cînd își va reveni? E un subiect de meditație, trebuie să recunoașteți! Pe undeva cred că Pirlo trăiește un soi de deja-vu. L-am simpatizat întotdeauna pe Pirlo, doar că, vezi și situația lui Xavi, chiar și a lui Casillas, în fotbal memoria are o viață foarte scurtă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
P.S. Mi-a plăcut teribil gestul lui Florenzi, de a sări în tribună și a merge la bunica lui, care venise pentru prima dată, la 82 de ani, să-l vadă pe viu. E un gest de o candoare neașteptată aș zice într-un fotbal destul de violent, precum cel italian. Între indivizii cu miros penal, care mai aveau puțin și opreau finala Cupei dintre Napoli și Fiorentina, și bunica lui Florenzi o aleg pe dînsa. Fotbalul nu înseamnă doar torțe, scaune incendiate și bătăi, mai înseamnă și astfel de lucruri.
Nu mă așteptam ca actualitatea să intre atît de brusc peste amintirile recent încheiatului Mondial. Ba chiar aș fi fost tentat să mai scriu ceva despre turneul final din Brazilia, însă cele petrecute la Juventus m-au făcut să-mi schimb ideea. De regulă veștile neașteptate sînt și cele care te șochează cel mai tare. Faptul că Antonio Conte a decis să plece de la Juventus e limpede o decizie neașteptată. Deci șocantă.
Căsătoria dintre Antonio Conte și ”Bătrîna Doamnă” traversa momente complicate încă din sezonul trecut. Ba chiar, spre final, atunci cînd Conte refuzase prelungirea contractului scadent în 2015, devenise una mai degrabă de conjunctură. Părțile erau împreună, dar separate. Parcă așteptau un prilej să purceadă la oficializarea despărțirii. Iar asta nu e în regulă. Campionatul Mondial nu a ajutat la o împăcare, chit că atenția presei și a suporterilor era îndreptată spre Brazilia. Iar despărțirea a venit imediat după terminarea turneului final.
Nu întîmplător, cred eu. Nu pare o decizie pe care Antonio Conte s-o fi luat la nervi, într-un moment de furie. Pare o decizie gîndită de mai multă vreme și calculată. Dacă ar fi demisionat joia sau vinerea trecută, căci situația la Juve era aceeași și atunci, impactul n-ar fi fost același. Lumea era ocupată cu masacrul de la Germania-Brazilia și cu finala ce urma să vină, știrea n-ar fi trecut neobservată, dar nici n-ar fi făcut vîlva de azi. Iar Antonio Conte și-a dorit această vîlvă, și-a dorit ca lumea să știe că pleacă pentru că e nefericit.
Mai bine un sfîrșit de groază decît o groază fără sfîrșit. E o vorbă veche, dar care se poate adapta la situația de la Juve. Conte și șefii clubului erau clar pe poziții divergente. După trei titluri consecutive, obținute cu destulă lejeritate, el ar fi vrut altceva. Asta s-a observat din obsesia pe care o făcuse pentru depășirea graniței celor 100 de puncte. Cînd cîștigi un titlu e frumos, cînd îl iei și pe al doilea e minunat, cînd vine și al treilea parcă începe să devină banal, iar meritele se ascund în spatele slăbiciunilor contracandidatelor. Conte a simțit asta și a vrut ca titlul al treilea să nu fie unul banal, ci să fie însoțit de o altă mare performanță. Nu i-a ieșit în Europa, s-a orientat spre cele 100 de puncte.
Conducerea are însă alte planuri. Sau cel puțin asta lăsa să se înțeleagă. Un soi de calmare a arsurilor financiare, după cîteva sezoane complicate din acest punct de vedere, căci a construi un stadion nu e chiar atît de simplu de suportat, vezi și cazul Arsenal. Mi se pare că Marotta și ceilalți ar fi dorit un sezon de tranziție, fără mari cheltuieli, cu Scudetto ca obiectiv prioritar. Din nou. Iar asta se ciocnea frontal cu ambițiile lui Conte. Nu știu dacă modelul Simeone și ceea ce a reușit argentinianul la Atletico i-au sporit neapărat aceste ambiții lui Conte, dar tind să cred că da. Însă Atletico, dincolo de Simeone, pe care am putea să-l comparăm cu Conte la felul în care trăiește fotbalul, pe bancă și în afara ei, Atletico deci a făcut și investiții pe care Juve nu prea le-a realizat. Juve n-a cumpărat cu Conte antrenor nici un fotbalist mai scump de 15 milioane, iar acesta a fost Matri, o deziluzie totuși. Juventus e încă pe minus, în 2013 avea 163 de milioane de euro datorii la bănci, probabil că acum cifra e ceva mai mică, dar tot cu minus iese. Am spus și mai sus, un stadion nu se amortizează așa ușor și e o investiție pe termen lung.
Conte nu s-a putut pune însă în situația lui Wenger. Poate și pentru că e mai tînăr, mai dornic de performanțe. L-ar fi vrut pe Alexis Sanchez, nu s-a putut. L-ar fi vrut pe Cuadrado, nu prea se poate, l-a primit în schimb pe Evra. A solicitat în mod clar ca Vidal să nu plece și se pare că el va ajunge în cele din urmă la Manchester United. Situația lui Pogba încă e neclară, cu un impresar, Mino Raiola, predispus la scandal. Iturbe și Morata, achizițiile ce i-au fost oferite în această vară (UPDATE: Iturbe a ajuns la Roma), sînt jucători buni, de mare viitor, însă prezentul e cel care-l roade pe Conte. Nu poți concura astfel cu Real Madrid, Barcelona, Bayern, Chelsea, PSG, City sau Dortmund, care, iată!, îl cumpără pe golgeterul din Serie A chiar din Torino. Iar Conte a spus-o destul de clar: ”nu poți intra cu 10 euro într-un restaurant unde masa costă cam 100 de euro”.
Un divorț e traumatic, indiferent de situație. Odată pronunțat însă trebuie uitat, căci viitorul e cel mai important. Pentru ”Bătrîna Doamnă” viitorul are o doză mai mare de incertitudine decît acum două săptămîni. Juve e ca un avion care și-a început manevrele de decolare, a început să ruleze pe pistă, motoarele începeau să tureze spre capacitatea maximă, dar brusc, exact cînd să decoleze, comandantul frînează, parchează aeronava, coboară și pleacă, lăsîndu-i pe toți cu ochii în soare. Găsirea unui alt comandant s-a dovedit o misiune în cele din urmă simplă. De văzut cum se va descurca el cu motoarele avionului pe care tocmai l-a preluat.
Massimiliano Allegri e cea mai bună dintre cele trei variante despre care se vorbea în orele de după demisia lui Conte. Spaletti și Mancini, cu stilul lor trist, gri, nu s-ar fi potrivit. Sincer, cred că Cesare Prandelli regretă acum că s-a grăbit să semneze cu Galatasaray. Mi se pare că era opțiunea cea mai corectă. Allegri vine în buzunar cu titlul cîștigat la Milan, dar și cu eșecul sezoanelor următoare, fix cele de domnie ale lui Conte. Plus problema Pirlo, care nu e chiar cea mai simplă, căci Allegri e cel care i-a dat, cum s-ar zice, papucii lui Pirlo, chit că problema a fost de ordin financiar. Dacă Allegri i-ar fi spus lui Galliani că are nevoie în continuare de Pirlo, eu nu cred că Milan l-ar fi lăsat să plece. Allegri are contract pe doi ani cu Juve, Pirlo de asemenea, va fi interesant de văzut cum va decurge colaborarea lor.
În condițiile plecării lui Conte, Serie A devine mai interesantă. Napoli cu Benitez, Roma cu Rudi Garcia, Inter cu Mazzari, Fiorentina cu Montella, chiar și Milanul cu Inzaghi încep să-și reconsidere pozițiile, poate chiar și strategiile în mercato. Opțiunile lor cresc, în aceeași măsură cu cît șansele lui Juve se mai diminuează.
A mai trecut o zi din Mondialul nostru. După părerea mea, în acest moment, sînt trei Mondiale în desfășurare. Al celor care participă sau au participat, al celor care nu participă, și au Mondialul de dat cu părerea, și Mondialul de scandal pe care-l vedem pe televiziunile de știri, întruchipat de un Bercea, căruia o tipă simpatică i-a zis Borcea (iată și legătura cu fotbalul!) și o Isaura, care i-a transformat pe toți în sclavii intereselor de moment. Dar să nu ne batem capul prea mult cu cealaltă actualitate, să rămînem la fotbal. Și la Campionatul Mondial. Au mai plecat acasă niște ”europene”, dovadă din ce în ce mai clară că e foarte greu pentru ”naționalele” Bătrînului Continent să evolueze cu randament rezonabil în America de Sud. Care continent și-a asigurat prezența în semifinale și în finala mică, împerecherea Brazilia-Chile vs Columbia-Uruguay urmînd să dea, probabil, adversara Germaniei în semifinale. Dar nu cred că e bine să ne hazardăm în pronosticuri la acest turneu final unde calculele hîrtiei au respectate parcă mai puțin ca niciodată.
<
O să mă refer în cele ce urmează la Italia-Uruguay printr-o paralelă Balotelli-Luis Suarez. E plin internetul de dinții lui Luis Suarez. De glume, de opinii, unele mai violente, altele doar ironice. Depinde pe ce parte a baricadei de găsești. Nu-s puțini cei care cred că Luis Suarez va avea mari probleme după această trăznaie în a-și continua drumul ce pare destul de clar spre un transfer în afara Angliei. Nu-s de aceeași părere. Dacă l-a mușcat pe Chiellini, să presupunem totuși că l-a mușcat și că fundașul lui Juve nu arăta, cum pretinde destul de patetic uruguayanul Lugano, o cicatrice mai veche, dacă l-a mușcat deci pe Chiellini nu înseamnă că Luis Suarez a devenit brusc un fotbalist mai prost sau mai puțin interesant pentru Real Madrid ori FC Barcelona. Cluburile care, se zice, l-ar vrea, fiecare cu armele sale, Madridul mizînd pe bani, Barcelona pe nevasta atacantului, care fiind născută la Barcelona și avînd familia acolo ar trage cu dinții, ai săi nu ai soțului, spre Catalunya. Luis Suarez va fi transferat, dacă va fi transferat, pentru că dă goluri și pentru ceea ce face în teren, fotbalistic vorbind. Comparația cu Balotelli va veni mai tîrziu, căci felul în care înțelege să joace Suarez pentru echipă nu se compară cu cel al fostului ”Super Mario”.
O să mă întorc cu 12 ani în urmă, cam în această perioadă. Se terminase Mondialul asiatic, iar Florentino Perez era hotărît să-l transfere pe brazilianul Ronaldo. Făcuse un Mondial fantastic și era o lovitură de genul celor pe care le dorește Florentino în fiecare vară. Printre colaboratorii săi apropiați n-a găsit chiar un consens. Jorge Valdano a fost unul dintre cei care s-a opus, pesemne avînd cine știe ce altă variantă. A adus ca argument viața dezordonată a lui Ronaldo, faptul că-i cam plac femeile și distracția. Florentino i-a ascultat argumentele, dar i-a servit o replică inteligentă: ”Jorge, nu-l iau de ginere, îl iau să dea goluri”. Ceea ce a și făcut. În sensul că l-a luat. Și ceea ce a făcut și Ronaldo, a dat goluri, și încă destule, cu toate probleme sale.
Întorcîndu-ne la Luis Suarez o să spuneți că problemele sale țin totuși de teren. E corect. Un astfel de gest poate avea consecințe. Imediate, dacă e cartonaș roșu, sau ulterioare, dacă se lasă, cum e posibil acum, cu vreo suspendare. Cred însă că Luis Suarez e mai util echipei la care joacă decît Mario Balotelli. La Balotelli nu există stare de mijloc atunci cînd e vorba de implicare, nu există ”așa și așa”, există doar două variante, da și nu. Cu Anglia a fost da. Cu Costa Rica și Uruguay a fost un nu categoric. Eu unul îl prefer pe Suarez, care dincolo de goluri are o implicare totală față de tricoul pe care-l poartă, de unde cred și aceste ieșiri, unui Balotelli inexistent și mai degrabă destructiv față de ai lui. Ieșirile lui Suarez pot fi, în opinia mea, destul de repede corectate cu o vizită la psiholog și nu cred că, în eventualitatea unui transfer la Real sau Barcelona, ar mai apărea așa ușor, căci concurența cu Cristiano, Benzema, Messi sau Neymar l-ar obliga la mai multă minte. Dinții lui Suarez sînt o touși anecdotă, golurile sale sînt însă o realitate pe care nu i-o poate mușca nimeni.
Despre Italia-Uruguay ar fi puține de spus. Italia avea nevoie de un 0-0, dar a încercat să-l obțină ușor atipic pentru ceea ce înseamnă fotbalul italian. A încercat un soi de ”catenaccio cu posesie” ceea ce nu prea i-a ieșit. Nici n-a atacat, nici nu s-a apărat organizat, așa cum îi știam pe italieni. Să nu uităm că la 0-0, înainte de ”mușcătură”, Suarez are un unu contra unu cu Buffon la care bătrînul Gianluigi a salvat uluitor. Italia a jucat intermitent la acest Mondial, trecînd de la foarte bine cu Anglia la mizerabil cu Costa Rica și ajungînd la un rezonabil cu Uruguay, pentru că nu trebuie să uităm de eliminarea lui Marchisio. Numai că granița dintre bucurie și deziluzie în fotbal e foarte mică, iar acest ”rezonabil” n-a folosit la nimic. Poate și pentru că nimeni de la italieni n-a arătat acel spirit de luptă și de sacrificiu pe care l-am văzut la uruguayeni. Inclusiv la Suarez, în felul său, dar în special la Cavani, care-n multe momente părea inexistent pentru un neavizat, dar asta doar pentru că era mai retras ca de obicei, alergînd spre zona lui Pirlo, ca să-l ”tamponeze” de fiecare dată cînd acesta primea mingea. Un Pirlo de la care cred că s-a așteptat prea mult, căci spre deosebire de Juventus nu avea alături de el un Pogba și un Vidal, care să-i asigure prin forța lor acea libertate de mișcare de care are nevoie.
În America de Sud se spune despre Uruguay că e o țară mică, pe care greu o identifici pe harta unui continent dominat de coloși, al cărei nume a ajuns cunoscut în Europa datorită fotbalului. Un fotbal ce aduce cîteodată cu unul de cartier, de curtea școlii, dar care produce și aduce după sine multe avantaje.
P.S.
Despre Grecia, numai de bine. Că a fost sau nu penalty (eu cred că a fost) nu mai contează. Prin calificarea în ”optimi” și posibil chiar în ”sferturi” (totuși vorbim de Costa Rica) grecii i-au servit cea mai bună scuză selecționerului nostru pentru barajul de anul trecut și pentru preliminariile ce urmează. Sînt o echipă puternică, nu?
P.S 2
Selecționerul italian și președintele federerației italiene au demisionat. Nu există nici o legătură între această realitate și P.S-ul de mai sus.
P.S 3
La început am ținut cu Spania. A ieșit. Apoi cu Italia. A ieșit. De acum înainte nu mai țin cu nimeni. Cred însă în continuare, așa cum am crezut din prima zi, că va cîștiga Brazilia
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!