A fost o perioadă dedicată echipelor naționale, cu comentariile și analizele de rigoare. Există însă un subiect pe care am promis că-l voi aborda și o fac acum, tocmai pentru că sînt zile ceva mai calme din punct de vedere strict al actualității fotbalistice. E vorba de situația echipelor din Premier League în cupele europene. O legătură cu echipele naționale totuși există, pentru că, paradoxal, în vreme ce la nivel de club fotbalul englez suferă în confruntările cu rivalele din Europa, la nivel de primă reprezentativă lucrurile stau bine, chiar neașteptat de bine aș putea zice dacă e să facem o comparație cu aceleași tări europene. Anglia e singura echipă națională mare, de calibru, care are un parcurs normal în aceste preliminarii, maximum de puncte și calificare la Euro 2016 aproape obținută. ”Amicalul” disputat de Anglia la Torino cu Italia a confirmat această dinamică.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dar nu ”naționala” Angliei e subiectul acestui text. Ar putea fi și ea, la un anumit moment, dar nu acum. Vreau să reiau tema pe care am tot discutat-o la momentul respectiv, anume absența Premier League din Champions League și Europa League. Momentul e delicat, asta trebuie recunoscut din start, iar englezii l-au tratat cu seriozitate, așa cum e și firesc într-o astfel de țară și la nivelul de civilizație și educație la care se află. Am citit în această perioadă tot felul de explicații ale acestei situații, căci englezii chiar se preocupă, dincolo de aberații de genul ”Premier League e mai important decît orice, atît timp cît ești bine în Premier League restul nu mai contează”, care există, dar nu le bagă prea mulți în seamă.
Am tot auzit despre Premier League că e cel mai tare campionat din lume. Și nu vorbesc de cei care au un singur argument, de genul :”Premier League e cel mai tare pentru că-mi place mie și așa zic eu!”. Asta merge în parc, nu la o dezbatere serioasă. Nu știu sincer cum se pot judeca și departaja campionatele. În funcție de trofee, ar zice unii. În funcție de numele implicate, ar zice alții. În funcție de interesul stîrnit, s-ar mai găsi destui să spună. Sau în funcție de banii ce se învîrt în drepturile de televizare, ar comenta un fan necondiționat al fotbalului englez, căci e singurul aspect din cele de mai sus la care Premier League cîștigă net. A fi fan e una, a recunoaște o realitate e cu totul altceva.
Eu cred că Premier League e cel mai spectaculos campionat din lume. A nu se confunda spectaculos cu puternic. E spectaculos pentru cei care se uită ori pentru cei care-l comentează. Asta deși au mai apărut și-n Premier League meciuri plictisitoare, tacticizate, pe care acum vreo 7-8 ani nu le vedeai. Gen Chelsea-City, exemplul care-mi vine în minte acum. E spectaculos, e frumos de privit, dar nu prea e competitiv. E totuși un mare paradox. Pentru că în Anglia se învîrt cei mai mulți bani, drepturile tv ajung la cifre absolut amețitoare, stadioanele sînt pline mereu, suporterii sînt dedicați fără a pune condiția rezultatului, marketingul funcționează ireproșabil, merchandising-ul de asemenea. Și atunci, care să fie explicația?
E posibil ca banii să fie o explicație. Banii prea mulți, vreau să zic. Prețurile foarte mari plătite pentru fotbaliști și salariile colosale pe care le încasează, indiferent de situații. În Anglia se cheltuie enorm pentru transferuri, de multe ori nejustificat, iar cota unor fotbaliști crește artificial. Ei par buni, pentru că au fost foarte scumpi, dar în realitate nu-s așa de buni. Am mai dat exemplul acesta pe la emisiuni. Dacă eu am foarte mulți bani și-mi permit să cumpăr un Opel la preț de Mercedes, e foarte bine. Dar dacă mă aștept ca pe o autostradă Opelul meu să se comporte fix ca un Mercedes, ba chiar să-l și întreacă, e posibil să am o problemă. Sînt mulți fotbaliști buni în Anglia, dar mult mai mulți care au doar preț de fotbaliști buni sau salariu de fotbaliști buni, fără justificare însă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dacă ne uităm pe statistici, Premier League a pierdut teren în competiție cu alte campionate, în special cu Primera Division, cam din momentul în care banii au început să devină amețitor de mulți în Anglia. Bani care au venit în urma performanțelor echipelor de club în cupele europene, în special în Champions League, dar care n-au adus plusul așteptat, dimpotrivă, au adus un recul. Am găsit undeva și o statistică în acest sens, a duelurilor eliminatorii din Champions League, inclusiv finale. Între 2004 și 2009: Premier League vs Primera Division 9-2. Între 2009 și 2015, Primera Division vs Premier League 11-1, acel unic succes britanic fiind dat de Chelsea, în acea dublă stranie cu Barcelona, în sezonul cînd Chelsea a și cîștigat Champions League, în acea finală la fel de stranie cu Bayern. În această perioadă, în ciuda banilor existenți, Anglia n-a putut să-și mențină marile nume, gen Cristiano Ronaldo, Bale, Modric, Tevez sau Luis Suarez, care au ales să plece. În momentul ăsta, în afară de Hazard și Aguero, nu cred să existe alți fotbaliști din Top 10 în Premier League. Iar faptul că Toure Yaya, cu toată valoarea lui, avea la un moment dat salariu mai mare decît Messi și Cristiano, iar acum e plătit aproape dublu decît Suarez e doar un detaliu în plus.
Aș zice că lipsa valorilor sau umflarea nejustificată a lor nu sunt singurele cauze. Eu aș adăuga și calendarul infernal din perioada de iarnă. E frumos să-i vedem pe englezi jucînd de Boxing Day, chiar eu am scris de asta pe acest blog, dar mă întreb dacă nu cumva această acumulare de meciuri aduce echipele din Premier League secătuite de puteri la ora revederii cu Champions League. Aș mai adăuga și diferențele dintre stilul în care se arbitrează în Premier League și cel din Europa, cu dificultățile de rigoare pentru fotbaliștii ce vin din Regat. Mi-aș permite să adaug și stilul agresiv în care se face presă în Anglia, stil care alungă anumiți jucători prin exagerările existente.
Cred însă că e doar o fază. Poate normală. Apropo de ce vorbeam mai sus, dacă ai bani mulți, poate că prima dată nu te interesează că-ți cumperi un Opel la preț de Mercedes. Dar după ce vezi că Mercedesul te întrece pe autostradă, fiind totuși Mercedes, începi să te întrebi dacă nu cumva e mai bine ca de acei bani să-ți cumperi totuși un Mercedes. Dacă tot poți. Pericolul ca Anglia să piardă posibilitatea de a duce 4 echipe în Champions League există, au calculat cei de la SKY, dar asta s-ar putea întîmpla abia din sezonul 2017-2018 și doar dacă echipele din Italia și-ar menține linia crescătoare (în Europa League în principal) din sezonul actual. E cam departe însă. Așa cum spuneam, lumea în Anglia a început să se preocupe de situație. Dacă o dată s-a considerat o întîmplare (sezonul 2012-2013, fără echipă în ”sferturile” Champins League) a doua oară devine o preocupare. Și, ca să mergem pe același ton, ar trebui să apară și o rezolvare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Manchester City era chemată, în returul cu Barcelona de pe ”Camp Nou”, să apere onoarea Angliei în Champions League, să țină cît de sus poate steagul Premier League în competițiile europene. De apărat a apărat, dar nu Manchester City, ci Joe Hart. Și nu onoarea Angliei în competiție, ci a lui Manchester City în acest meci. Fără Joe Hart, scorul putea lua proporții chiar scandaloase, iar eliminarea campioanei Angliei din Liga rezervată celor puternici putea deveni de-a dreptul penibilă. Hart, care nu e totuși un portar oarecare, a făcut, probabil, cel mai bun meci al carierei, ceea ce, să recunoaștem, e bizar, într-o partidă pierdută și într-o dublă manșă în care echipa sa e eliminată. Ca portar la City, o forță în Premier League, Hart nu beneficiază prea des de șansa de a avea 10 intervenții salvatoare în 90 de minute.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre lipsa echipelor din Premier League în ”sferturile” Champions League, cu altă ocazie. Mai ales că nu e prima dată în ultimii ani. N-ai cum totuși să scrii un text despre acest Barcelona-Manchester City fără să începi și să termini cu Messi. Am comentat sute de meciuri ale lui Messi, inclusiv cele în care marca goluri decisive, dar puține au fost cele în care argentinianul să fie atît de complet. Există o categorie de oameni care-l idolatrizează pe Messi. Există și o categorie de oameni care nu-l suportă pe Messi. E dreptul lor, chiar dacă cea din urmă categorie n-are foarte clare motivele. (Cam așa se întîmplă și cu Cristiano Ronaldo, asta pentru că tot vine Clasico). Dar nu cred că există cineva care să aibă ce să comenteze după reprezentația argentinianului cu City. De la cei din urmă, cel mai des auzeam teoria cum că Messi n-ar fi cine știe ce fără Xavi și Iniesta. Un non-sens, o prostie în cele din urmă, pe care nici n-are rost s-o comentez. Alții, dar din aceași categorie, spuneau cu aer savant că Messi n-ar face niciodată față într-un campionat ca al Angliei. Ceea ce, reamintindu-mi ce le-a făcut celor de la City miercuri seară, dar și altor echipe din Anglia pe care le-a întîlnit, mă face să rîd. Și să-mi reamintesc ceea ce a spus Xavi, care consider că se pricepe la sportul asta mai bine ca mulți, anume că-n Premier League, Messi ar fi mult mai bun decît e acum. Se referea și la fundașii din Premier League, care pot fi una dintre explicațiile problemelor pe care echipele de acolo le au în Europa.
Paranteză. Luați fundașii centrali din Premier League și încercați să-i comparați cu cei din Primera, Serie A, Ligue 1, chiar și Bundesliga și veți descoperi că am dreptate. Pînă și Vincent Kompany, care mi se părea cel mai bun fundaș central din Premier League, a fost aproape vulgar în dubla cu Barcelona. Despre faptul că la City e titular Demichelis, ba i s-a și prelungit contractul, zău că nu mai are rost să comentez. Bine măcar că nu mai e Lescott. Cînd United și Chelsea au jucat finala engleză de Champions League, triunghiurile defensive erau Vidic-Rio-Scholes vs Terry-Carvalho-Makelele. Uitați-vă la cei e azi, luați pe bani înfiorător de mulți, și găsiți o cauză a declinului. Paranteză închisă.
Înapoi la Messi. Într-un meci în care n-a dat gol, Messi a fost colosal. Barbar, ca să citez titlul din ”El Mundo Deportivo”. La ei are un pic alte conotații decît la noi. Nu știu dacă e cel mai bun Messi pe care l-am văzut vreodată, dar cu siguranță e cel mai matur. La începuturile lui, Messi era un talent imens, făcea totul din instinct, dar era cam haotic, plus că se și accidenta des. Era mic, aproape un copil devenit brusc superstar, avea o viață cam dezordonată. Cînd a venit antrenor, Guardiola a intuit ce poate să scoată din acest talent, dar a și înțeles că trebuie să-l protejeze. Cheia plecării lui Ronaldinho de la Barcelona aici trebuie căutată. Messi era un pic complexat de Ronaldinho, ceea ce zău dacă nu era firesc. Dar începuse să-l urmeze și în viața personală, de zi cu zi, în excesele sale, aspectul care i-a dăunat enorm lui Ronaldinho. Mă gîndesc și acum și mi se face pielea de găină ce-ar fi fost dacă Ronaldinho ar fi fost genul de brazilian serios, bisericos, și ar fi putut juca mai mult alături de cea mai bună versiune a lui Messi! Pep l-a protejat pe Messi forțînd plecarea lui Ronaldinho, la fel cum mai tîrziu a făcut cu Ibrahimovici.
Cu Guardiola, Messi a adăugat la talent și instinct o capacitate tehnică ce amintea de Maradona și o forță fizică de invidiat. Cea din urmă bazată pe regimul alimentar pe care Pep îl convinsese că trebuie să-l țină, unul lipsit de excese culinare. Într-un fel, Messi e copilul, fotbalistic vorbind, al lui Guardiola, e produsul său cel mai de preț, mai de preț decît toate trofeele cîștigate, depășindu-i, cred, așteptările puse în el în acea vară a lui 2008, cînd l-a lăsat să plece la Olimpiadă, pentru că l-a văzut că-și dorește asta, și l-a cîștigat de partea sa. Definitiv și, zic eu, irevocabil. Cred că nici unul nici celălalt nu-și doresc un duel Barcelona-Bayern prea curînd.
Pentru Messi, plecarea lui Pep a fost un șoc. Unda seismică s-a resimțit ceva mai tîrziu, un sezon, cel al lui Tito Vilanova, l-a dus din inerție, poate și pentru relația specială pe care o avea cu Tito. Atunci s-a accidentat și nimic n-a mai fost la fel. În această perioadă însă, măcinată de probleme fizice, psihice și de obsesia Cupei Mondiale, Messi a învățat ceva. Arta de a-și doza efortul și de a-și servi coechipierii. De a citi jocul în profunzime, nu doar atunci cînd îi vine mingea. Tot în această perioadă, în viața lui a apărut un copil, iar maturizarea a fost deplină.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Acum, cu forțele fizice aproape de maxim, Messi e în versiune completă. Îl vedem recuperînd mingi la marginea careului propriu, de neimaginat în trecut. Iar pasele au devenit strălucitoare, cîteodată mai strălucitoare ca golurile. Mereu a fost și un pasator, dar nu întotdeauna interpreta corect această parte a partiturii, nu întotdeauna pasa cînd trebuie și cui trebuie. Acum știe. Acum, Messi știe și poate, știe că poate, poate pentru că știe. Iar dacă e cineva care să înțeleagă asta, cu siguranță acela e Pep Guardiola. Priviți din nou reacțiile lui Pep la reușitele lui Messi de miercuri seară. Așezat pe locul său tradițional, cel de socio, în sectorul 305, ceva mai sus decît loja VIP și ceva mai jos decît masa presei (motiv pentru care a și fost depistat repede de camerele tv), Guardiola n-a părut antrenorul unei rivale precum Bayern, scorțos, serios și notîndu-și tot felul de lucruri. Reacțiile sale la isprăvile lui Messi, nedisimulate, căci nu e un actor totuși, au fost cele ale unui părinte care-și vede copilul, de care i-a fost dor, reușind. Și care, îndrăznesc să spun, tare ar mai vrea să lucreze din nou cu el, mai ales acum, la forma la care a ajuns.
Acest text nu se vrea unul elogios la adresa lui Messi. Ar fi redundant, s-au scris prea multe, căci Messi e un ucigaș al superlativelor, un asasin al adjectivelor. Mai demult, scriam că atunci cînd Messi dă un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Acum, cred că lucrurile s-au schimbat. Cînd Messi dă o pasă colosală, adjectivele se strîng unul lîngă altul și se luptă pentru a fi alese în propoziție și alăturate lui Messi.
Acest text se vrea pur și simplu a fi o constatare. Niciodată nu ești atît de bun încît să nu poți deveni și mai bun.
P.S
Urmează El Clasico, duminică seară. N-am mai simțit de mult o asemenea stare de tensiune în jurul acestui meci. Toată lumea îl așteaptă, toată lumea vrea să-l vadă. Audiențele se anunță uriașe, iar prețurile la bilete au ajuns, aveți AICI un exemplu, la cote amețitoare. Un loc în sectorul în care a stat Guardiola se vinde acum cu 1200 de euro, dar există și bilete cu 3000, chiar și 4000 de euro, care nu oferă altceva decît locul în stadion și posibilitatea de a vedea show-ul din teren. Toată lumea așteaptă reacția lui Cristiano Ronaldo. Pe a lui Messi, după cele două Baloane de Aur ale portughezului, o vedem. E rîndul lui Cristiano acum.
P.S 2
La final, pentru cei care poate n-au văzut sau pentru cei care vor să revadă, adaug un film cu momentele lui Messi din meciul cu Manchester City. Reacția comentatorilor englezi e cît se poate de firească în contextul dat:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Fereastra de mercato din ianuarie este, de regulă, mai săracă în mișcări decît cea din vară. Puține sînt transferurile de impact efectuate în această perioadă, iar marile cluburi preferă să evite luna ianuarie și să se concentreze, atunci cînd vine vorba de achiziții, pentru perioada de vară. Explicațiile nu-s greu de bănuit. E destul de greu să găsești jucători buni în ianuarie, căci puține echipe permit unor astfel de jucători să plece în această lună, iar dacă întra-adevăr îi găsești trebuie să plătești pentru ei o sumă sensibil mai mare decît ai plăti în august. Vara lucrurile se rezolvă altfel, atunci se fac strategiile pentru un întreg sezon, atunci se știu țintele, dar și jucătorii de care, la o adică, te-ai putea despărți. În ianuarie, în plin sezon, să vinzi un jucător bun înseamnă să-ți asumi practic imposibilitatea de a găsi un înlocuitor pe măsură ori, după caz, să plătești o sumă ceva mai mare, dar să-ți asumi și dificultățile de integrare ale noului venit. În vară există cantonamentele de pregătire și seria de meciuri amicale, iarna competiția e în plină desfășurare, iar acomodarea se face din mers.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Transferul lui Juan Cuadrado la Chelsea mi se pare a fi evenimentul acestei perioade de mercato. Parcă peste transferul lui Bony de la Swansea la City, deși vorbim de cam aceeași bornă financiară. Wilfried Bony e un foarte bun jucător, dar trecerea sa se face de la o echipă din Premier League la o altă echipă din Premier League și parcă ivorianul nu are aceeași condiție mediatică precum columbianul luat de la Fiorentina.
Vorbim totuși despre unul dintre cei mai buni fotbaliști din Serie A, dar și de un obiectiv declarat al multor cluburi în vara trecută. Transferul la Chelsea vine oarecum de nicăieri, tocmai de aceea surpinderea e mai mare. Nu s-a vorbit prea mult despre un interes al lui Jose Mourinho pentru Cuadrado, așa cum s-a vorbit, de exemplu, despre interesul Barcelonei sau al lui Manchester United. Interes care a existat în mod cert în cazul Barcelonei, a fost destul de ferm și aproape să se facă în cazul lui United, ba chiar s-a zvonit că și Bayern ar fi întrebat de prețul columbianului. Era de presupus că în vară va urma o nouă competiție pentru achiziționarea lui Cuadrado. A intervenit însă Mourinho.
Pe Jose Mourinho îl cunoaște toată lumea. Poate să-ți placă de el ori nu, poți să-i înțelegi ori nu ”aroganțele”, poți să-i agreezi ori nu stilul de fotbal. Dar în nici un caz nu-i poți pune la îndoială valoarea. Și nici simțul extrem de dezvoltat pe care-l are pentru fotbaliști. Mirosul de felină, de prădător, pe care-l arată atunci cînd vine vorba de un transfer. De-a lungul timpului, Mourinho s-a păcălit rar atunci cînd vine vorba de achiziții. Puțini au fost cei pe care să-i fi adus el și să nu fi confirmat. E adevărat, Mourinho nu prea aduce jucători ieftini, dar și aici vine vorba de cunoaștere, căci am văzut nenumărate transferuri cu multe zerouri în coadă care n-au funcționat. Mourinho cumpără scump, e adevărat, dar cumpără scump doar ceea ce crede el că are nevoie.
De regulă lucrează cu Jorge Mendes. Am vorbit suficient de mult despre relația dintre cei doi, așa că nu mai insist. Dar Mourinho îl mai și ocolește pe Mendes atunci cînd simte că e vorba de un transfer care să-i folosească. Să ne amintim de Khedira și Ozil la Real Madrid, de Modric și Varane, tot la Real, ori de Fabregas, la Chelsea. Care n-au avut și nici nu au legături cu Mendes, chit că în cazul lui Raphael Varane sînt cunoscute eforturile agentului, pesemne cel mai mportant al momentului, de a obține semnătura francezului. Și apropo de prețul jucătorilor, de valoarea lor și de rolul lor în tactica lui Mourinho. Portughezul l-a luat acum un an pe Matic, de la Benfica. Care Matic, în ciuda scepticilor, a devenit o piesă esențială în modulul lui Mourinho, iar societatea pe care o face cu Fabregas la mijlocul terenului (pe care, ca să mă laud, am anticipat-o în destule emisiuni astă vară, cînd alții nu erau așa convinși) stă la baza rezultatelor obținute de Chelsea pînă acum. Ei bine, tot la Benfica străluceau, în aceeași perioadă cu Matic, Markovic și Enzo Perez. Pe care Mou îi putea lua cu ușurință dacă simțea că-i folosesc, căci Jorge Mendes controlează (prin contracte de impresariat sau prin fonduri de investiții, subiectul e extrem de amplu) suficient de autoritar lucrurile la Benfica. Nu i-a luat Mourinho, i-au luat alții, cam la același preț cu Matic, dar încă rentabilitatea lor e sub semnul întrebării.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să ne întoarcem la subiectul acestor rînduri. Juan Guillermo Cuadrado Bello va face 27 de ani în luna mai. E așadar la cea mai potrivită vîrstă pentru pasul către fotbalul mare. Are un impresar italian, pe Alessandro Lucci, un roman cu multe ambiții, cu conexiuni la AS Roma, dar și la Juventus, căci mai nou a obținut semnătura lui Bonucci, tocmai cînd fundașul discută prelungirea contractului cu Juve. Era destul de limpede că Fiorentina nu și-l mai putea permite. Din păcate, tragedia pe care o trăiește fotbalul din Serie A vine din faptul că nici un alt club italian nu și-l putea permite. Acum două zeci și ceva de ani, de la Fiorentina se pleca în primul rînd spre Juventus (generînd situații tensionate, vezi Roberto Baggio), spre Milan, spre Inter, chiar spre Roma (vezi Batistuta). Acum, fără ca Juan Cuadrado să aibă nivelul pe care-l aveau atunci Baggio ori Bati-gol, nici un club mare din Italia n-a avut nici măcar curajul să întrebe.
Întrebarea care se pune acum, cu care poate trebuia să încep, e unde va juca Juan Cuadrado la Chelsea? La Udinese, care l-a adus în Europa (s-a mai vorbit de rețeaua formidabilă de scouteri pe care-i are clubul din Udine) juca în stînga, pe picior schimbat. La Fiorentina o făcea în dreapta, dar avea o și o mare libertate de mișcare, tocmai pentru capacitatea de a scoate adversari din joc. Barcelona l-ar fi vrut ca înlocuitor al lui Dani Alves, lucru care l-a cam îndepărtat pe columbian de catalani, căci băiatul nu prea își dorea un astfel de post. Cu toate că, văzînd poziția în care joacă mai nou Dani Alves, de cînd Messi stă mai mult lipit de banda dreaptă, cred că Juan Cuadrado era exact ceea ce le trebuia catalanilor. Manchester United l-ar fi vrut tot pentru banda dreaptă, iar Bayern, despre care am amintit mai sus, ca pe un înlocuitor pentru Ribery.
La Chelsea, probabil că va juca în dreapta. Nu în apărare, asta aș putea să pariez. Nu-i stilul lui Mourinho să joace cu doi fundași laterali extrem de ofensivi. Dacă l-a dat pe Schurrle, fotbalist polivalent și marcator pe deasupra (14 goluri în 65 de meciuri), plus neamț și un pic campion mondial, ca să aducă un columbian ușor indisciplinat pe latura tactică și cu desule carențe pe faza defensivă, înseamnă că Mou are ceva în cap, are un plan. Aș zice că Mourinho l-a luat pe Cuadrado pentru capacitatea de a folosi spațiile, pentru felul în care scoate adversari din joc prin dribling și pentru centrările de calitate pe care le dă. Poate și pentru nebuniile pe care, cîteodată, columbianul și le asumă. Cîteodată e nevoie și de așa ceva.
Nu știu dacă Mourinho urmărește meciurile Barcelonei. Probabil că nu pe toate, probabil că are oameni care o fac. La Barcelona, explozia lui Neymar din acest sezon trebuie legată de noua poziție a lui Messi. Messi lipit de bandă înseamnă o atenție mărită spre zona lui (mai e și Dani Alves pe acolo și, de multe ori se deplasează și Suarez), o concentrare a adversarilor spre acea parte de teren și o ușoară relaxare în ceea ce privește partea opusă. Acolo unde e Neymar, mai apare și Jordi Alba, de unde și senzația că Neymar ajunge foarte ușor la finalizare. Sprijinul lui Luis Suarez în reușitele cuplului Mesi-Neymar e incontestabil și merită o analiză separată.
Nu știu dacă Mourinho s-a inspirat de la Luis Enrique. E posibil. Oricînd ai ceva de învățat și de la oricine. Cuadrado în dreapta, cu Oscar în ajutorul lui și Ivanovici în zonă ar putea aduce o ușoară eliberare pentru Eden Hazard. Care poate decide de unul singur mult mai ușor.
Titlul acestui text poate și tradus și ”un pătrat pentru Mourinho”. Colțurile ar fi Fabregas și Matici în jos, Cuadrado și Hazard în sus. În interiorul acestui pătrat ar trebui să vedem dacă Mourinho a fost inspirat sau nu la acest transfer.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre englezi și felul lor de a fi se pot spune și scrie o groază de lucruri. Despre conservatorismul lor, despre o anumită încăpățînare ce le guvernează principiile, despre tradițiile pe care le respectă de sute de ani. Despre una dintre aceste tradiții vreau să vorbim în cele ce urmează. Despre tradiția de a juca fotbal în zilele în care alții, prin alte părți ale lumii, se odihnesc, se distrează, sărbătoresc sau, după caz, încearcă să se refacă după o noapte de delicii bahice și culinare. Ultima parte e cea valabilă prin zona noastră geografică.
Pentru toți cei care iubim fotbalul, este evident ca în Anglia el are o aromă cu totul specială. Și nu trebuie neapărat să te transformi într-un fan necondiționat al fotbalului englez, și să dai deoparte alte campionate, ca să observi. Eu unul cred că dacă iubești sportul ăsta, îl iubești cu totul, nu poți să spui că iubești pînă la fanatism fotbalul englez, în schimb nu-l suporți pe cel italian, sau invers. Nu încerc să fac aici o discuție sau o analiză, nici măcar o comparație. E limpede că e mult subiectivism aici, dincolo de realitatea rece oferită de performanțele pur sportive, la nivel de trofee și rezultate. Însă fotbalul a același, stilurile diferă, felul în care e el interpretat, ca și stilurile de muzică.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
O astfel de interpretare vine de la aceste zile ”speciale”. Să joci fotbal pe 26 decembrie și pe 1 ianuarie poate părea simplu, la prima vedere, dar dacă stăm să ne gîndim un pic nu e chiar așa. A fost mai întîi ”Boxing Day”. Originea acestei denumiri e incertă. Se spune că, în vechea tradiție britanică, în această zi servitorii primeau din partea stăpînilor o cutie, mai mare sau mai mică, în care se găseau cîțiva bănuți, mai mulți sau mai puțini, ori un cadou. Alții cred că denumirea vine de la miile de cutii ce se găsesc pe străzi în această zi (box = cutie), cutii în care inițial au fost cadouri și în care cei ce le scot afară pun cîțiva bănuți pentru ca lucrătorii ce salubrizează orașele (în Anglia acest ”serviciu” exista de vreo 300 de ani), gunoierii adică, să găsească și ei micul lor dar de Craciun.
Apoi a urmat prima zi a anului. ”New year”s football day”. Agențiile de știri ori rețelele de socializare sînt pline cu imagini ale petrecăreților englezi din noaptea de revelion. Bărbați sau femei, n-are importanță, căci petrec cot la cot și consumă cot la cot. Alcool în principal. Dar aceleași agenții de presă ori rețele de socializare oferă, pe 1 ianuarie, imagini extraordinare cu stadioane pline, cu meciuri de Premier League extrem de spectaculoase. Dacă de Boxing Day se joacă peste tot, la toate nivelurile și categoriile valorice, prima zi a anului a fost rezervată elitei.
Sînt momente de sărbătoare a fotbalului pe stadioanele din Insulă. Mai mici sau mai mari, ca și cadoul de Craciun, stadioanele acestea sînt mereu pline. Englezii vin întotdeauna cu plăcere, iar imaginea cea mai vizibilă în aceste zile este cea a copiilor așezați lîngă tații lor, de multe ori și lîngă bunicii lor, bucurîndu-se de ceea ce această perioadă obișnuiește, prin tradiție, să ofere: reunirea familiei.
E o sărbătoare a fotbalului la care se alătură cei care trebuie să o celebreze prin muncă: fotbaliștii, antrenorii, arbitrii. E un respect aproape reverențial pe care aceștia îl arată, în aceasta zi, față de cei care le sînt alături un întreg sezon, la bine și la rau, e un respect pe care-l acordă unei profesii ce le acordă beneficiile știute, dar care cere, iată, și astfel de momente de, să zicem, sacrificiu. E perioada în care fotbalul englez își deschide larg ferestrele și-și expune, cu multă grație, tot ce are mai frumos de arătat. Iar prilejul e numai bun, căci în afară de Anglia și NBA, alte competiții importante în această perioadă nu se derulează.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Îi invidiez sincer pe englezi pentru aceste zile. În România n-ar fi posibil. Și nu pentru că nu ne ajută clima, ci pentru că nu ne ajută educația. În România fotbaliștii cred că au numai drepturi, nu și obigații, pretind fără să dea prea multe în schimb. Spaniolii, italienii și, mai ales, nemții studiază pozibilitatea copierii modelului englez. Pe ei îi ajută și clima, dar și educația, și sînt convins că, mai devreme sau mai tîrziu, acest model va fi adoptat.
Rare sînt situațiile în care o echipă a survolat fără probleme această perioadă cu multe turbulențe. Avem exemplul Chelsea cel mai la îndemînă. E însă perioada care a salvat în mare măsură plictiseala celor care nu prea pot să trăiască fără acest sport. Într-adevăr, fotbalul în Anglia are un gust special.
P.S.
Despre Steven Gerrard și a sa decizie de a părăsi pe Liverpool și fotbalul englez vom mai avea timp să vorbim, căci mai e ceva vreme pînă cînd ea se va întîmpla. E însă o veste tristă, deși ea trebuia să vină, mai devreme sau mai tîrziu. Timpul nu iartă pe nimeni, nici măcar pe cei pe care i-am vrea tot timpul alături de noi. Nu trebuie să fii neapărat suporter al lui Liverpool pentru a-l admira pe Gerrard. De fapt, cred că despre un fotbalist se poate spune că este foarte mare abia atunci cînd este admirat, nu neapărat iubit, ci admirat și respectat inclusiv de suporterii echipelor adverse.
Ceva mai multe despre ceea ce înseamnă Steven Gerrard găsiți AICI. Sînt două filme documentare, unul despre cariera lui, celălalt despre cel mai important an al acestei cariere. Probabil că ați ghicit despre ce an e vorba. Dacă nu, vă las plăcerea să descoperiți AICI
P.S. 2
LA MULȚI ANI ȘI UN 2015 AȘA CUM VĂ DORIȚI!
În vară, l-am avut invitat la o ediție specială Fotbal European pe Enrique Cerezo, președintele lui Atletico Madrid. L-am întrebat atunci, printre altele, cît de subțire poate fi granița dintre fericire și nefericire, dintre agonie și extaz. Mi-a răspuns: ”un minut”. Așa a fost pentru el, pentru Atletico, în finala Champions League cu Real Madrid. Un minut, intervalul dintre fericire și dramă, minutul în care Ramos a marcat golul egalizator, minutul ce mai rămăsese de jucat, cu Atletico în avantaj fiind.
Mi-aș dori să-l pot întreba același lucru și pe Brendan Rodgers. Sînt aproape sigur că antrenorul lui Liverpool mi-ar răspunde: ”O brazdă”. Acea brazdă care l-a făcut pe Steven Gerrard să alunece, tocmai pe el, în acel meci cu Chelsea din finalul lui aprilie, în care toată lumea aștepta o victorie a lui Liverpool pentru a sărbători un titlu în Premier League visat ani de-a rîndul de fanii ”cormoranilor”. Acea brazdă s-a dovedit atunci granița dintre agonie și extaz, o bucată de pămînt ieșită, crud aș zice, în calea fericirii lui Steven Gerrard, care poate ar fi meritat mai mult decît oricine acel titlu.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Astăzi, la 7 luni de la acel meci, Liverpool e departe de echipa pe care doar un teribil ghinion o îndepărtase de cîștigarea trofeului într-unul dintre cele mai tari campionate din lume. Astăzi, Liverpool n-a putut ieși dintr-o grupă de Champions League cu Basel și Ludogoreț (presupunînd că Real Madrid era de neatins) și a redevenit echipa crizelor de nervi de dinainte. O calificare în primăvara Champions League ar fi reprezentat un medicament de alinare a durerii ce încă persistă în inimile suporterilor, poate și un doping moral excelent pentru Rodgers și ai săi în condițiile în care locul ocupat acum în clasamentul Premier League nu invită la prea mult optimism. Din păcate, mai mult decît acest loc 9, jocul arătat în ultima vreme invită mai degrabă la pesimism. Cu Basel, o echipă bună, nimic de zis, care a mai pus probleme englezilor în cupele europene (vezi Manchester United sau Tottenham, chiar și Chelsea), dar nu de nivelul lui Liverpool ca valoare individuală a jucătorilor, prestația a fost bizară dela început pînă la final. De la echipa de start, mai exact felul în care a fost abordat din punct de vedere tactic începutul unui meci ce trebuia cîștigat, pînă la sfîrșit, cînd Skrtel ajunsese referința ofensivă.
A fost un meci prost dintr-o serie de meciuri proaste. Întrebarea pe care mi-o pun, cu siguranță nu mi-o pun doar eu, e logică: Oare cum e posibil ca o echipă să cadă în asemenea hal în cîteva luni? Imediat vine a doua întrebare: Chiar atît de important era Luis Suarez în angrenajul lui Liverpool astfel încît plecarea uruguayanului să aducă după sine astfel de consecințe? Mă tem că răspunsul la a doua întrebare e un DA apăsat. Da, Luis Suarez era cel mai important om al echipei, chiar mai important decît Gerrard. Gerrard reprezenta și reprezintă simbolul, sufletul, dar Suarez reprezenta golurile. Adică victoriile. Adică punctele. Adică starea de spirit.
Am tot spus-o și o s-o repet, fotbalul e o stare de spirit. Victoriile aduc victorii atunci cînd starea de spirit e pozitivă. Cînd nu mai e, se intră într-o spirală negativă greu de controlat. Iar pentru Liverpool vine și marele duel cu Manchester United, în cel mai prost moment posibil. Iar la United nu cred că s-a uitat acel 0-3 din sezonul trecut.
În martie, scriam pe acest blog că ”Liverpool s-a întors și visează”. Salutam atunci revenirea lui Liverpool în elita fotbalului britanic, îmi manifestam rezervele față de posibila cîștigare a campionatului, dar ma gîndeam că sezonul care urmează ar putea fi al ”cormoranilor”. Puneam atunci o simplă condiție: ”De vreme ce Rodgers a găsit formula și de vreme ce echipa concurează cu șanse la cîștigarea titlului, căci are de jucat acasă și cu City și cu Chelsea, nu văd de ce în sezonul viitor Liverpool nu și-ar propune titlul ca obiectiv foarte clar. Sînt convins că și-l va propune, dar pentru asta va trebui să definească o vară extrem de activă pe partea de mercato. Liverpool trebuie să mai aducă măcar un jucător de valoarea lui Luis Suarez, nu neapărat în atac, și nu trebuie să-l piardă pe uruguayan. Nu știu care demers e mai complicat, teamă mi-e că al doilea, căci după acest sezon fantastic, dacă va face și un Mondial bun, Luis Suarez va fi extrem de căutat și ademenit. Banii n-au miros, oricît de mult ar vrea unii să creadă altceva, sună frumos ”You never walk alone”, dar și mai frumos sună pentru unii fotbaliști zerourile din contracte. Luis Suarez nu-i Gerrard și ăsta cred că ar trebui să fie obiectivul în vară, păstrarea lui, căci e esențial în jocul echipei.”.
Păstrarea lui Suarez a fost într-adevăr un demers complicat. Poate că dacă acea brazdă nu-i ieșea în cale lui Gerrard și Liverpool lua titlul în Anglia, Suarez nu pleca. Nu-s foarte convins, căci banii n-au miros și nici tentația de a juca alături de Messi nu-i mică, dar am zis că POATE nu pleca. Dar a plecat, iar a doua condiție pe care o pusesem, vara activă în mercato, nu s-a îndeplinit. Activă a fost, vezi lista achizițiilor, dar cred că strategia a fost greșită. Spuneam în același text de mai sus că lui Gerrard îi trebuie lîngă el un jucător de mare valoare, căci în doi visele devin mai lesne realitate. Suarez era, dar dacă a plecat trebuia înlocuit de cineva cu aceleași caracteristici, cu valoarea și personalitatea uruguayanului. Eu cred că aici e problema. Liverpool s-a trezit fără Suarez și cu o grămadă de bani în cont. Exact cum a pățit Tottenham în 2013 cu Gareth Bale. În paranteză fie spus, cred că dacă Tottenham îl păstra atunci pe Bale și mai aducea unul sau doi fotbaliști de mare valoare putea intra în lupta pentru titlu.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Brendan Rodgers, căci nu putem avea discuția asta fără să pomenim numele lui, n-a înțeles mare lucru din ce i s-a întîmplat lui Villas Boas în vara lui 2013. A adus o droaie de fotbaliști, mulți dintre ei de viitor, dar nici un nume consacrat, nici o personalitate care să stea alături de cea a lui Steve G. În plus, banii plătiți pe majoritatea dintre cei aduși au fost mulți și, aș zice, fără justificare. Am mai spus-o în emisiuni, să dai pe Lallana, pe Markovici ori pe Lovren aceeași bani pe care i-a dat Real Madrid pe Kroos mi se pare o barbarie. Iar să-l aduci pe Balotelli ca înlocuitor pentru Suarez mi se pare o nebunie mai mare decît nebunia lui Balotelli. Sînt multe nume de jucători ce puteau fi aduși și s-ar fi încadrat în conceptul de ”valoare și personalitate”. Fiecare își poate face propria listă aici, privind la tabelul transferurilor efectuate în vară, problema e că lista cîștigătoare a fost a lui Brendan Rodgers. Sîntem în Anglia, unde antrenorul e și manager, are un cuvînt mult mai mare în politica de transferuri decît în Europa. De aceea nu pot fi în totalitate de acord cu cei care-l absolvă pe Rodgers de orice vină, bazîndu-se doar pe sezonul trecut, pe acea linie subțire dintre vis și realitate.
Pentru Brendan Rodgers e un moment delicat. Deja se vorbește de Rafa Benitez, care nu se simte bine la Napoli și care face tot mai dese apropo-uri, amintindu-și de cît de bine s-au simțit el și familia lui la Liverpool. Aici aș avea unele dubii că e sincer, mai ales în ceea ce privește familia, căci a compara Liverpool cu regiunea Napoli și coasta Amalfitană ca locuri unde să te simți bine e ca și cum ai spune că vremea din ultima lună din București a fost ideală.
În aprilie, Liverpool pierdea titlul în Premier League, dar o făcea cu demnitate. Se poate întîmpla ca în ziua cea mai importantă să nu-ți iasă lucrurile așa cum ai vrea. Sau să iasă o brazdă din gazon și totul să se năruie. Dar atitudinea trebuie să rămînă. Impotența din meciul cu Basel, dar și din dubla cu Real Madrid de exemplu, doare mai mult decît acel ghinion. Una e sa ai ghinion, alta e ca nici măcar ghinionul să nu mai răspundă la provocări.
Sînt mai bine de 10 ani deja de cînd Jose Mourinho a intrat, fără să bată prea mult la ușă, mai degrabă spărgînd-o, în lumea bună a fotbalului european. În această decadă, dincolo de rezultatele în sine, de polemici, de stil ori de calitatea sa umană, un element a făcut mereu legătura între mandatele tehnicianului portughez: fiecare al doilea sezon la echipa pe care o pregătește. Nu intru în detalii statistice, dar e destul de simplu de verificat. Al doilea sezon al lui Mourinho a fost mereu cel mai bun, indiferent de numele clubului ce-l angajase, deloc pe un salariu mic, plus cheltuielile aferente, colaterale, pe care le implică o colaborare cu portughezul și, foarte important, impresarul care-l reprezintă, Jorge Mendes. Legătura dintre cei doi ar merita și ea un studiu de caz, felul în care ei s-au ajutat unul pe altul și au crescut enorm prin această colaborare.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Al doilea mandat al lui Jose Mourinho la Chelsea a intrat de săptămîni bune în sezonul cu numărul doi. Iar Chelsea domină de manieră categorică Premier League. Distanțîndu-se în fruntea clasamentului și aducîndu-l pe Arsene Wenger, un ”inamic” cunoscut al lui Mourinho să spună că acest campionat nu poate fi cîștigat de altcineva decît de Chelsea. Evident, să vorbești de o viitoare campioană în luna noiembrie pare un pic demagogic. Avem totuși în minte cele întîmplate nu demult, cînd City și United au avut fiecare cîte 8 puncte avans una față de cealaltă și toată lumea știe cum s-a terminat acea ediție. Problema este însă că atunci existau City și United, acum Chelsea nu pare a avea adversar capabil să se țină după ea. Southampton e acum a doua clasată, dar echipa lui Koeman, cu toată impresia foarte bună pe care a lăsat-o pînă acum nu cred că e pregătită pentru o asemenea luptă. City a intrat într-o dinamică destul de ciudată și deloc productivă, cu antrenorul pus constant sub semnul întrebării și ale cărui relații cu vestiarul și conducerea par a fi din ce în ce mai proaste. Arsenal repetă istoria ultimilor ani, va lupta din răsputeri în primăvară pentru un loc de Champions League. Liverpool a pierdut odată cu Suarez parcă toți dinții pe care-i avea în sezonul trecut. United și-a adus nume, dar nu are încă echipă. Informația că va încerca în iarnă să-l readucă pe Vidic, dacă o fi adevărată, îmi pare o glumă destul de proastă, iar în aceste condiții e greu s-o incluzi pe United în vreun calcul.
Mai rămîne Chelsea. Care nu are nici o înfrîngere în acest sezon. Care are 29 de puncte din 33 posibile. Care are doar două egaluri, ambele la Manchester, cu City și United. Care sîmbătă a cîștigat pe Anfield jucînd destul de prost. Care, generalizînd, în ultima lună a adunat puncte jucînd destul de prost. Acest ultim aspect însă îmi întărește ideea că nu are cu cine se lupta în acest sezon. Titlul se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierde în cele cu echipele mici.
Dincolo de rivalele de care aminteam mai sus, ar fi nedrept să punem avansul pe care Chelsea îl are acum față de City, 8 puncte, față de Arsenal, 12 puncte, față de United, 13 puncte, față de Liverpool și Tottenham, 15 puncte, doar pe seama prestațiilor anoste ale acestor echipe. Chelsea a arătat în toată această perioadă o forță și un echilibru pe care Mourinho și le dorea în sezonul trecut, dar nu prea le găsea. El a tot spus că acest prim sezon al lui e unul de tranziție și că al doilea va fi cel în care se va vedea adevărata față a lui Chelsea. Și a avut dreptate. S-a plîns în tot sezonul de lipsa atacanților, deși avea, în teorie, trei, astfel că l-a transferat pe Diego Costa, căruia i-a adus și un back-up în persoana lui Drogba. L-a adus încă din iarnă pe Matic, pe o sumă mare, ca să-l acomodeze pentru ceea ce va urma. L-a adus pe Filipe Luis, pe care se poate baza în anumite meciuri. Și, cred în primul rînd, l-a adus pe Cesc Fabregas.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Am scris pe acest blog despre greșeala pe care Barcelona a făcut-o lăsîndu-l să plece pe Fabregas. Nu știu dacă existau discuții între el și Mourinho mai demult. Cert e că a surprins pe toată lumea rapiditatea cu care s-a făcut transferul, fără să se vorbească prea multe prin ziare despre el. Astfel că e posibil ca Mourinho să-i fi explicat lui Fabregas ce rol îi pregătește și să fi reușit să-l convingă astfel să lase Barcelona cu tot ceea ce reprezenta ea pentru Fabregas. Mourinho a explicat ulterior foarte clar că Fabregas nu era folosit la Barcelona pe o poziție care să-i convină. Multă lume a crezut atunci că sînt doar niște săgeți aruncate de portughez spre fostul adversar din Primera, dar acum se dovedelte că a avut dreptate.
La Chelsea, Fabregas se apropie de cel care era la Arsenal. Joacă la mijloc, alături de Matic și e un amestec de număr 10 cu număr 8. Asigură permanent prin știința de a se plasa prima linie de pasă, pentru Matic sau pentru cei din apărare, asigură apoi o fluidizare a jocului pe care Mata, de exemplu, n-o putea oferi. Acum ne lămurim de ce Mourinho i-a dat drumul lui Mata așa ușor. Marea calitate a lui Fabregas e că interpretează perfect jocul, știe cînd să-l accelereze sau, dimpotrivă, să-l încetinească. E cel mai bun aliat al lui Hazard pentru că știe că belgianul preferă mingea la picior, e la fel de bun aliat pentru Diego Costa, pentru că știe să-i paseze pe spații, dar și al lui Oscar, căruia îi place să primească între linii. La picior, pe spați, între linii. Astea sînt cerințele fotbalului modern și e greu de găsit un jucător care să poată gîndi repede astfel de pase. Și care, la o adică, să apară și la finalizare. Iar Fabregas este unul dintre ei, iar faptul că Luis Enrique nici măcar n-a încercat să-l convingă să rămînă la Barcelona mi se pare inexplicabil. Morinho s-a mișcat extrem de repede, căci eu cred că și Guardiola l-ar fi vrut.
Sezonul doi al lui Mourinho e în general victorios. La cum se arată lucrurile, va fi și acesta. În campionat deocamdată. Rămîne de văzut ce va face în Champions League. La Porto și Inter i-a ieșit, cu Chelsea, în primul mandat, s-a oprit în fața Barcelonei lui Ronaldinho cînd toată lumea l-a descoperit pe Messi, iar la Real Madrid s-a oprit în semifinala cu Bayern. În Champions League lucrurile merg mai împiedicat decît în campionat, dar asta și pentru că grupa nu oferă motive de maxime concentrare pentru jucători. Pentru Chelsea, bătălia va începe pe acest front în februarie, iar eu unul sînt nerăbdător.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!