Dacă tot e o perioadă de relativă acalmie, între meciurile echipelor naționale (apropo, am avut dreptate cînd am avertizat pe acest blog că nu trebuie să ne așteptăm la cadouri de la greci) avem timp să ne îndreptăm atenția și spre alte subiecte. Care, în vîltoarea evenimentelor de zi cu zi, pot scăpa oarecum neobservate. Banii reprezintă întotdeauna un subiect interesant, iar atunci cînd vine vorba de salariile fotbaliștilor și antrenorilor, subiectul devine de-a dreptul apetisant. E ceea ce vă propun în cele ce urmează. Citeste mai mult …
Două echipe din Azerbaijan calificate în grupele Europa League. O echipă din Kazahstan calificată în grupele Champions League. Toate echipele din Romania calificate la cupele europene de dat cu părerea. Cam asta e realitatea la zi a fotbalului nostru. Aștept cu mare interes pătrunderea în marea familie a fotbalului european a echipelor din Afganistan, ca să avem un nou reper (asta a fost o ușoară înțepătură și pentru UEFA față de modul în care diferite țări sînt incluse în spațiul european. Înțepături ce se vor transforma în mod cert în înjurături din partea jucătorilor lui Atletico Madrid ce vor fi nevoiți să petreacă mai mult timp în avion pentru a ajunge la Astana decît ar fi făcut-o dacă ar fi mers la New York).
Au pornit la drum și campionatele Spaniei și Italiei, astfel că avem din acest moment week-end-urile ocupate cu tot ceea ce ne interesează. Au fost ceva surprize în etapele inaugurale din Serie A și Primera, unele chiar mari, vezi eșecul lui Juve, dar în general e mai bine să eviți să tragi anumite concluzii, să faci catalogări pripite și să te aventurezi în pronosticuri. Primul meci e întotdeauna complicat și nu trebuie să reprezinte un reper fix, e o perioadă de rodaj încă, multe lucruri se află în plin proces de așezare. Se pot face, evident, unele discuții, se pot scoate în evidență unele idei, măcar pentru a rămîne scrise și pentru a le compara cu cele din finalul sezonului.
Citeste mai mult …
Se spune că după finala de la Lisabona, cînd a simțit pe propria piele ce subțire este granița dintre fericire și nefericire, Diego Pablo Simeone ar fi intrat în vestiarul lui Atletico și, izbindu-se de lacrimile și nefericirea ce domneau în acel perimetru, ar fi spus cu glas apăsat: ”Cît mai voi mai fi eu la Atletico, Real Madrid nu ne va mai bate niciodată!”. Afirmația nu poate fi în nici un fel probată, într-o lume a fotbalului în care vestiarele seamănă din ce în ce mai tare cu o fortăreață, de unde secretele ies cu foarte are greutate. Ea a luat mai mult forma unei legende urbane prin Madrid și trebuie privită ca atare. Dar tot ca atare trebuie privită și realitatea imediată. De la acea finală de la Lisabona, Atletico și Real s-au întîlnit, cu tot cu meciul de marți seară, de 7 ori. Și, ce să vezi?! Real Madrid n-a mai cîștigat niciodată, ba chiar bilanțul duelurilor directe Simeone-Ancelotti din aceste 11 luni e de 3 remize și 4 succese ale argentinianului.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
După victoria cu 4-0 a lui Atletico în campionat, scriam pe acest blog că Ancelotti pare să fi dezvoltat un ciudat complex Simeone. E posibil ca italianul să-și fi dat seama de asta și să încerce să reacționeze. La fel de adevărat este că, spre deosebire de partida de care vorbesc, din februarie, italianul a avut la dispoziție tot lotul, astfel că a putut să aleagă ceea ce a crezut el de cuviință. Cum a ales e altă discuție, aici intrăm într-un teritoriu în care fiecare poate avea opțiunea lui. Cu sau fără Bale, cu sau fără Isco, cu sau fără Pepe, ideea e că existau variante, ceea ce la acel 0-4 n-au existat.
Și mai e un adevăr în toată această poveste. Anume că, spre deosebire de precedentele 6 dueluri de după Lisabona, cea de marți era din nou în Champions League. Iar între Real Madrid și Champions League există o poveste de iubire și respect reciproc, ce durează de ani buni. În Champions League, Real Madrid se transformă, cele 10 trofee existente în vitrina clubului atîrnă mult și-i obligă pe jucători la altă abordare.
De data asta, Real Madrid chiar a jucat bine. Acest calificativ e o medie între un ”foarte bine” în prima repriză, un ”bine” în prima parte a celei de-a doua și un ”satisfăcător” cu iz de ”prost” spre final. Problema e că n-a cîștigat. Și iată cum, nu doar pe parcursul a 90 de minute, ci într-o succesiune de 7 meciuri, Real Madrid poate juca de la ”prost” la ”foarte bine” cu același rezultat. Sau, mai bine zis, fără ca acel rezultat așteptat, victoria, să vină. Asta e o mare problemă a lui Ancelotti și a jucătorilor săi. Care, inclusiv cînd au avut în față, cum a fost cazul marți, un Atletico de multe ori mediocru n-au izbutit să cîștige.
Simeone a pus în scenă și de această dată partida care-i convine. Sau a încercat s-o facă, pentru că de multe ori, mai ales în prima repriză, nu i-a ieșit. Argentinianul, despre care eu am mai spus că mi se pare, la ora asta, cel mai bun antrenor din Primera Division, știe mai bine ca oricine că a încerca să joci de la egal la egal cu acest Real Madrid poate fi o sinucidere. Acest Real Madrid e una dintre cele mai ofensive și creative echipe din istoria fotbalului. Nici măcar Barcelona lui Guardiola ori Milan-ul lui Sacchi (despre Ajax-ul lui lui Michels nu are rost să discutăm pe această temă, căci erau cu totul alte vremuri din punct de vedere al tacticii), care ar fi reperele fotbalului total din ultimele decenii, nici măcar aceste echipe, așadar, n-aveau atîția fotbaliști ofensivi între cei 11 din teren. Tot mai era un Albertini, un Rijkaard ori un Sergio Busquets, fotbaliști cu valențe și calități clar defensive. Realul de azi are, de la apărare în sus (apărare în care-l regăsim pe ultraofensivul Marcelo) o sumă de jucători ce ar putea primi lejer, dacă regulamentul ar permite-o, numărul 10. Kroos, James Rodriguez, Modric, Bale, chiar și Cristiano, dacă am exclude relația de marketing a șaptelui său de pe tricou, chiar și Benzema la o adică, ar putea primi numărul 10 la orice echipă s-ar transfera.
Simeone nu putea deci aborda altfel partida decît lăsînd mingea Realului, apărîndu-se feroce, cu disciplina pe care el a reușit s-o imprime acestei echipe și așteptînd momentul potrivit pentru reacție. Mai simplist, Simeone i-a lăsat pe cei de la Real să ajungă la un soi de disperare, văzînd că toate încercările lor nu mișcă tabela de marcaj. Nu i-a ieșit atît de bine ca-n alte ocazii, poate și din cauza lui Koke, care n-a fost în meci, parțial și din cauza lui Arda, dar mai ales din cauza (sau datorită, depinde cum punem problema) celor de la Real. Au fost, cred eu, 45 de minute ale Realului mai bune decît cele de pe ”Camp Nou”, cînd spuneam că a fost cea mai bună repriză din ultimele luni, asta pentru că Atletico se apără mai bine decît Barcelona. Problema lui Ancelotti e că în aceste minute nu s-a dat gol, ceea ce, ca o durere de dinți, mai întîi surdă, apoi din ce în ce mai pronunțată, a început să-și facă loc în mintea fotbaliștilor săi. Care spre final păreau resemnați cu ideea unui complex Atletico și că orice ar face, poarta acestei echipe nu poate fi perforată. În momentul cînd Modric n-a mai putut fizic, exact ca la Barcelona, adversarul a preluat inițiativa.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Dar au mai fost două momente importante după pauză. Primul dat de Manduzikic. Luptele sale, duelurile verbale și fizice pe care le avea cu adversarii și cu arbitrii, au blocat fluiditatea jocului, introducînd partida într-o bătălie a nervilor, a coatelor și a intervenților neregulamentare fix pe gustul lui Simeone. Manduzikic n-are, fotbalistic vorbind, calitățile lui Diego Costa, dar i-a preluat cu brio celelalte sarcini, îm special pe cea de a duce partida pe tărîm fizic. Ba intra, ba ieșea, ba protesta, ba faulta, sîngele îi curgea pe față, pe tot acest fond Realul n-a mai putut controla partida, iar adrenalina a invadat creierul celor de la Atletico.
Al doilea moment, în strînsă legătură cu primul, a fost introducerea lui Raul Garcia. E bizar cum acest jucător provoacă atît de mult deranj atunci cînd joacă împotriva Realului. Atunci cînd îl văd, Sergio Ramos (în special) și ceilalți madrileni se transformă subit într-un soi de luptători, dar pe acest teritoriu campioana Europei n-are nici o șansă în fața campioanei Spaniei. Aici cred că Ancelotti a greșit schimbările. Poate că nu era rău să-l introducă pe Pepe în zona de mijloc, în locul unui Modric deja epuizat, care Pepe să se ocupe de Raul Garcia și să-i lase pe ceilalți să ducă mai departe munca de construcție.
Spuneam la finalul comentariului că 0-0 într-o primă manșă e cel mai bun rezultat prost pentru o echipă ce joacă acasă și cel mai prost rezultat bun pentru echipa ce joacă în deplasare. Eu cred că Simeone și-a dorit acest rezultat, mi se pare că îi convin de minune partidele retur jucate în deplasare. Ancelotti nu cred, italianul poate ar fi acceptat și o remiză, dar să fie una cu goluri. Un retur cu Atletico după 0-0 în tur e o mare capcană. Mourinho a căzut în ea, nu mai departe de anul trecut. Fără Marcelo, o mare problemă căci Cristiano Ronaldo rămîne fără cel mai important aliat în acea zonă, și cu presiunea calificării în fața propriilor suporteri, complexul Atletico poate căpăta alte dimensiuni. În Champions League nu cîștigă întotdeauna cei mai buni, ci cei care știu să supraviețuiască unui meci prost. Să rămînă în picioare, ca un luptător, inclusiv atunci cînd adversarul îi cară pumni cu nemiluita. Atletico a reușit asta, iar Simeone merge pe ”Bernabeu” cu o doză și mai mare de anticorpi. Acolo e examenul său, capacitatea de rezistență a echipei sale acolo va fi cîntărită. Cele 7 meciuri deja sînt o amintire, al 8-lea devine cel mai important.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
A fost o perioadă dedicată echipelor naționale, cu comentariile și analizele de rigoare. Există însă un subiect pe care am promis că-l voi aborda și o fac acum, tocmai pentru că sînt zile ceva mai calme din punct de vedere strict al actualității fotbalistice. E vorba de situația echipelor din Premier League în cupele europene. O legătură cu echipele naționale totuși există, pentru că, paradoxal, în vreme ce la nivel de club fotbalul englez suferă în confruntările cu rivalele din Europa, la nivel de primă reprezentativă lucrurile stau bine, chiar neașteptat de bine aș putea zice dacă e să facem o comparație cu aceleași tări europene. Anglia e singura echipă națională mare, de calibru, care are un parcurs normal în aceste preliminarii, maximum de puncte și calificare la Euro 2016 aproape obținută. ”Amicalul” disputat de Anglia la Torino cu Italia a confirmat această dinamică.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dar nu ”naționala” Angliei e subiectul acestui text. Ar putea fi și ea, la un anumit moment, dar nu acum. Vreau să reiau tema pe care am tot discutat-o la momentul respectiv, anume absența Premier League din Champions League și Europa League. Momentul e delicat, asta trebuie recunoscut din start, iar englezii l-au tratat cu seriozitate, așa cum e și firesc într-o astfel de țară și la nivelul de civilizație și educație la care se află. Am citit în această perioadă tot felul de explicații ale acestei situații, căci englezii chiar se preocupă, dincolo de aberații de genul ”Premier League e mai important decît orice, atît timp cît ești bine în Premier League restul nu mai contează”, care există, dar nu le bagă prea mulți în seamă.
Am tot auzit despre Premier League că e cel mai tare campionat din lume. Și nu vorbesc de cei care au un singur argument, de genul :”Premier League e cel mai tare pentru că-mi place mie și așa zic eu!”. Asta merge în parc, nu la o dezbatere serioasă. Nu știu sincer cum se pot judeca și departaja campionatele. În funcție de trofee, ar zice unii. În funcție de numele implicate, ar zice alții. În funcție de interesul stîrnit, s-ar mai găsi destui să spună. Sau în funcție de banii ce se învîrt în drepturile de televizare, ar comenta un fan necondiționat al fotbalului englez, căci e singurul aspect din cele de mai sus la care Premier League cîștigă net. A fi fan e una, a recunoaște o realitate e cu totul altceva.
Eu cred că Premier League e cel mai spectaculos campionat din lume. A nu se confunda spectaculos cu puternic. E spectaculos pentru cei care se uită ori pentru cei care-l comentează. Asta deși au mai apărut și-n Premier League meciuri plictisitoare, tacticizate, pe care acum vreo 7-8 ani nu le vedeai. Gen Chelsea-City, exemplul care-mi vine în minte acum. E spectaculos, e frumos de privit, dar nu prea e competitiv. E totuși un mare paradox. Pentru că în Anglia se învîrt cei mai mulți bani, drepturile tv ajung la cifre absolut amețitoare, stadioanele sînt pline mereu, suporterii sînt dedicați fără a pune condiția rezultatului, marketingul funcționează ireproșabil, merchandising-ul de asemenea. Și atunci, care să fie explicația?
E posibil ca banii să fie o explicație. Banii prea mulți, vreau să zic. Prețurile foarte mari plătite pentru fotbaliști și salariile colosale pe care le încasează, indiferent de situații. În Anglia se cheltuie enorm pentru transferuri, de multe ori nejustificat, iar cota unor fotbaliști crește artificial. Ei par buni, pentru că au fost foarte scumpi, dar în realitate nu-s așa de buni. Am mai dat exemplul acesta pe la emisiuni. Dacă eu am foarte mulți bani și-mi permit să cumpăr un Opel la preț de Mercedes, e foarte bine. Dar dacă mă aștept ca pe o autostradă Opelul meu să se comporte fix ca un Mercedes, ba chiar să-l și întreacă, e posibil să am o problemă. Sînt mulți fotbaliști buni în Anglia, dar mult mai mulți care au doar preț de fotbaliști buni sau salariu de fotbaliști buni, fără justificare însă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dacă ne uităm pe statistici, Premier League a pierdut teren în competiție cu alte campionate, în special cu Primera Division, cam din momentul în care banii au început să devină amețitor de mulți în Anglia. Bani care au venit în urma performanțelor echipelor de club în cupele europene, în special în Champions League, dar care n-au adus plusul așteptat, dimpotrivă, au adus un recul. Am găsit undeva și o statistică în acest sens, a duelurilor eliminatorii din Champions League, inclusiv finale. Între 2004 și 2009: Premier League vs Primera Division 9-2. Între 2009 și 2015, Primera Division vs Premier League 11-1, acel unic succes britanic fiind dat de Chelsea, în acea dublă stranie cu Barcelona, în sezonul cînd Chelsea a și cîștigat Champions League, în acea finală la fel de stranie cu Bayern. În această perioadă, în ciuda banilor existenți, Anglia n-a putut să-și mențină marile nume, gen Cristiano Ronaldo, Bale, Modric, Tevez sau Luis Suarez, care au ales să plece. În momentul ăsta, în afară de Hazard și Aguero, nu cred să existe alți fotbaliști din Top 10 în Premier League. Iar faptul că Toure Yaya, cu toată valoarea lui, avea la un moment dat salariu mai mare decît Messi și Cristiano, iar acum e plătit aproape dublu decît Suarez e doar un detaliu în plus.
Aș zice că lipsa valorilor sau umflarea nejustificată a lor nu sunt singurele cauze. Eu aș adăuga și calendarul infernal din perioada de iarnă. E frumos să-i vedem pe englezi jucînd de Boxing Day, chiar eu am scris de asta pe acest blog, dar mă întreb dacă nu cumva această acumulare de meciuri aduce echipele din Premier League secătuite de puteri la ora revederii cu Champions League. Aș mai adăuga și diferențele dintre stilul în care se arbitrează în Premier League și cel din Europa, cu dificultățile de rigoare pentru fotbaliștii ce vin din Regat. Mi-aș permite să adaug și stilul agresiv în care se face presă în Anglia, stil care alungă anumiți jucători prin exagerările existente.
Cred însă că e doar o fază. Poate normală. Apropo de ce vorbeam mai sus, dacă ai bani mulți, poate că prima dată nu te interesează că-ți cumperi un Opel la preț de Mercedes. Dar după ce vezi că Mercedesul te întrece pe autostradă, fiind totuși Mercedes, începi să te întrebi dacă nu cumva e mai bine ca de acei bani să-ți cumperi totuși un Mercedes. Dacă tot poți. Pericolul ca Anglia să piardă posibilitatea de a duce 4 echipe în Champions League există, au calculat cei de la SKY, dar asta s-ar putea întîmpla abia din sezonul 2017-2018 și doar dacă echipele din Italia și-ar menține linia crescătoare (în Europa League în principal) din sezonul actual. E cam departe însă. Așa cum spuneam, lumea în Anglia a început să se preocupe de situație. Dacă o dată s-a considerat o întîmplare (sezonul 2012-2013, fără echipă în ”sferturile” Champins League) a doua oară devine o preocupare. Și, ca să mergem pe același ton, ar trebui să apară și o rezolvare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
S-a mai dus un episod din El Clasico. Meciul acela pe care unii îl consideră perimat, plictisitor, cu o mediatizare exagerată. Dar la care, plecînd de la audiențe ori de la diversele reacții venite de la oameni de toate felurile, inclusiv de la cei pe care nu i-ai vedea in stare de așa ceva, se uită toată lumea. Aș zice că a fost un meci normal din punct de vedere al spectacolului oferit, din punct de vedere al emoțiilor transmise, al incertitudinii ce a planat asupra rezultatului final. Spun normal pentru că, la ce calitate există în cele două echipe, e greu să găsim un Clasico prost. De altfel, trebuie căutat mult în urmă pentru a descoperi o remiză albă între cei doi coloși.
Am scris cu ceva timp în urmă despre relația dintre Real Madrid și FC Barcelona în campionatul Spaniei comparînd-o cu principiul vaselor comunicante. Una dintre echipe nu poate fi sus decît dacă a doua e jos, amîndouă sus nu se poate, ambele jos se mai poate, dar e destul de rară situația. Principiul vaselor comunicante a funcționat și-n meciul de duminică, timp de 90 de minute. În multe momente, Real Madrid a fost sus, iar Barcelona la pămînt, dar și varianta inversă a funcționat.
Cîteva idei pot fi scoase în evidență în urma partidei de duminică. O să încerc să le punctez mai jos, într-o ordine aleatoare.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
1. Real Madrid a făcut cel mai bun meci din acest an 2015, amintind în multe situații de echipa care stîrnea atîta admirație. Revenirea lui Luca Modric a însemnat, ceea ce mulți anticipau, o revenire la stilul din toamna lui 2014. Cît timp Modric a funcționat din punct de vedere fizic, Real Madrid a fost la controlul partidei. Asta s-a întîmplat cam pînă la golul lui Suarez. Barcelona a terminat prima repriză cu ochii pe ceas, trăgînd din greu pentru a menține rezultatil de egalitate. Fiecare acțiune a Realului era un potențial pericol, iar faptul că la pauză s-a terminat 1-1 a fost o mare șansă pentru Barcelona. Repriza a doua a început cam la fel, cu o mare ocazie a lui Benzema, dar situația s-a schimbat radical după golul lui Suarez. De atunci, ca la vasele comunicante, Barcelona a început să crească și Realul să se descompună. Astfel că finalul i-a prins pe campionii Europei aproape resemnați, stînd ei acum cu ochii pe ceas pentru că acest eșec cu 1-2 le permite madrilenilor să aibă în continuare avantajul meciului direct, după 3-1 pe ”Bernabeu”, criteriul de departajare în Primera Division.
2. Barcelona a reușit să cîștige un meci în care în mare parte a fost dominată. E o probă de caracter, dar și un semn de întrebare în perspectiva partidelor ce vin, în campionat, dar în special în Champions League. Cred că a fost primul Clasico în epoca post Guardiola cînd Barcelona a renunțat o mare parte din cele 90 de minute la stilul pe care Pep îl impusese. Pentru prima dată am văzut o Barcelona jucînd ”a la italiana”, apărîndu-se, apelînd la arma contraatacului și marcînd din faze fixe. Ceea ce acum vreo 3-4 ani era practic imposibil s-a petrecut duminică. Tiki-taka s-a mutat în tabăra Realului, inclusiv (sau mai ales) la golul lui Cristiano, la capătul unei combinații sclipitoare, de tipul Barcelonei lui Pep, iar contraatacurile rapide și cu efecte devastatoare au fost încercate de catalani. Asta pînă la intrarea lui Xavi, care a readus stilul consacrat. Dar pe fondul unei prăbușiri din punct de vedere fizic a Madridului. Barcelona de azi nu mai e așa de mult a liniei de mijloc, pare o Barcelona a atacanților.
3. Real Madrid are o problemă foarte mare. De fapt Ancelotti. E anormal să joci bine, să-ți domini rivalul, să-ți creezi atîtea situații de poartă și ocazii de gol (trebuie făcută diferența între situațiile de poartă și ocaziile de gol), dar să nu poți fructifica decît foarte puține.
4. Barcelona are la rîndul său o problemă. De fapt Luis Enrique. Messi a fost deconectat total din partidă în primele 45 de minute. A fost dezactivat. Felul în care a fost el anulat poate fi o lecție pentru adversarii ce urmează. Cred că dacă El Clasico se juca înainte de meciul cu City, Manuel Pellegrini ar fi avut măcar obiect de studiu, ar fi avut de unde să se inspire. Nu știu dacă ar fi și reușit, dar măcar ar fi putut să încerce. Cînd Messi nu apare, Barcelona nu prea există, mai ales dacă Neymar nu e nici el într-o zi prea bună.Luis Enrique a corectat la pauză (dar de ce așa de tîrziu?), coborînd un pic poziția lui Messi în teren, apoi, după ce forțele lui Modric s-au diminuat vizibil, mutîndu-l în zonă centrală, ca un mijlocaș în plus.
5. E inexplicabil cum Real Madrid s-a descompus după golul lui Suarez. Tot spun că fotbalul e o stare de spirit, iată cea mai bună dovadă că la Real starea de spirit nu e prea bună. Madrilenii au reacționat bizar, au început să pună piciorul la contribuție în loc să-și pună mintea.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
6. Carlo Ancelotti a fost tare criticat în acest 2015. A fost și după Clasico pentru schimbările pe care le-a făcut. E clar, italianul nu e tipul de antrenor de impact în timpul meciurilor, de tip Guardiola, Mourinho, chiar și Simeone. El nu obișnuiește sp revoluționeze meciurile atunci cînd lucrurile nu merg. Schimbările sale sînt uneori bizare totuși. Ce rost a avut schimbarea lui Pepe? De ce l-a schimbat pe Isco și nu pe Modric prima dată? Croatul se vedea că nu mai poate? Cînd l-am văzut pe Varane la margine, mi-a trecut prin cap pentru o clipă că Ancelotti va face un soi de nebunie, îl va scoate pe Modric, va urca fundașii laterali și va trece la un sistem cu 3 fundași centrali. N-a fost cazul. L-a menținut pe Modric, deși era epuizat și nu mai putea fi productiv, l-a scos pe Isco, de la care se putea naște totuși o fază periculoasă, dar l-a și ținut timp de 90 de minute pe Bale. Pe de altă parte, banca Realului e destul de subțire, oferă puține soluții de avarie.
7. Gareth Bale. Din nou un meci slab al galezului. Cu mai multă grijă pe faza defensivă, grație și sistemului 4-4-2 propus de Ancelotti, Bale a fost o prezență sporadică în atac. După un prim sezon de acomodare, trebuia să fie campionatul în care să devină decisiv. N-a făcut-o. Nu vi se pare că lipsesc diagonalele lui Bale încheiate cu șut la poartă? Așa cum făcea la Tottenham. Mie da. În dreptul lui Bale rămîn golurile din finalele de anul trecut, dar parcă e cam puțin pentru prețul care a fost plătit pentru el. 7 pase în toată repriza a doua mi se pare inadmisibil, în condițiile în care Xavi, în 10 minute, a dat de două ori mai multe.
8. Gerard Pique e în momentul ăsta cel mai bun fundaș central din lume. Cel mai în formă. E din nou acel ”Piquenbauer” de acum 3-4 ani. Cînd e concentrat, Pique e colosal. Așa a fost și cu Real Madrid, mulți l-au văzut drept cel mai bun om al Barcelonei.
9. Benzema a confirmat că-i priesc meciurile cu Barcelona. E cel mai bun complement pentru Cristiano. Guardiola văzuse în el cea mai potrivită soluție alături de Messi, încă la Lyon fiind. A solicitat transferul lui, dar Realul a fost mai convingător, iar Barcelona l-a luat pe Ibrahimovic. Am crezut și atunci, cred și acum, dacă Zlatan mergea la Real, alături de Cristiano, iar Benzema la Barcelona, alături de Messi, ar fi fost un spectacol grandios.
10. Cred că Luis Enrique are o mare dilemă acum în ceea ce-l privește pe Mascherano. Argentinianul n-a funcționat așa cum trebuie la mijloc, pe undeva lipsa coerenței în jocul de pase în prima repriză ține și de absența lui Busquets. Dar cei doi fundași centrali, Pique și Mathieu, au făcut o partidă bună, s-au completat reciproc, Mathieu e și foarte bun la fazele fixe, va fi complicat pentru Luis Enrique sa-i facă loc argentinianului.
11. Luis Suarez e acel atacant pe care Barcelona l-a căutat de multă vreme. Felul în care joacă el fără minge e uneori mai important decît ce face atunci cînd are mingea. Deși nu e la fel de căutat de Messi ca Neymar, poate și pentru că abilitatea sa de a controla balonul e mai scăzută, Suarez face un joc tactic perfect. Se sacrifică pentru echipă și pentru Messi cu un profesionalism exemplar. E totuși un fotbalist de 80 de milioane și Gheată de Aur, dar asta nu se simte în felul în care înțelege să se pună în slujba colectivului. Iar în situații de finalizare e o bestie.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Au fost cîteva idei ce mi-au rămas în urma unui Clasico în care nu se poate vorbi prea mult despre arbitraj. Deși prestația lui Mateu Lahoz a fost confuză, cu multe decizii ciudate în aprecierea faulturilor (stilul lui) și în acordarea cartonașelor, Lahoz n-a intervenit ăn nici o fază importantă, n-are nici o decizie cu implicare majoră.
Am citit, parcă în ”El Periodico”, o caracterizare perfectă a jocului prestat de Real Madrid. A fost, cu scuze pentru cei mai puritani, un ”coitus interruptus”. Real Madrid iese din Clasico cu multe motive de optimism, chit că a pierdut, în timp ce Barcelona, chit că a cîștigat, iese din Clasico cu cîteva semne în plus de întrebare.
La final, vă las cîteva imagini mai puțin vizibile în transmisiunea în direct a partidei. Vin de la o emisiune care mie îmi place tare mult, ”El Dia Despues” a celor de la Canal +.
Despre reacțiile celor doi antrenori:
Despre Cristiano Ronaldo:
Despre Luis Suarez:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!