Spune Zlatan Ibrahimovici că el nu are nevoie de un Balon de Aur ca să știe că este cel mai bun din lume. Tipic pentru Zlatan. Dacă n-ar fi zis asta, poate că aș fi fost un pic îngrijorat, poate că m-aș fi gîndit că, ajuns la 32 de ani, zice-se vîrsta de la care un bărbat începe să se maturizeze (începe, dar nu se știe niciodată cînd se încheie procesul respectiv, căci dacă ar fi să dăm crezare femeilor, niciodată nu se termină), Ibra a început să se vadă pe sine altfel decît până acum. Pentru că, el, Zlatan Ibrahimovici, e un tip diferit, trebuie să-l luăm ca atare, să-l privim așa cum e.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Problema lui Ibrahimovici nu e că nu va cîștiga, probabil, niciodată Balonul de Aur. Am pus acel ”probabil” ca să mă asigur, căci cine știe. În principiu însă nu prea văd cum ar putea s-o facă. Și nu pentru că nu ar avea valoare. Ohoo, Ibrahimovici are valoare și încă multă. E unul dintre cei mai buni fotbaliști din istoria acestui sport, dar oare peste vreo 10-20 de ani va fi repartizat pe același etaj cu marile figuri, gen Pele, Maradona, Zidane, Cruyff, Ronaldinho, Messi ori Cristiano? Asta e problema lui, sincer nu știu cît il preocupă asta, e ceva însă care-l trage puțin în jos.
Unii spun că ar fi caracterul. Poate şi trecutul genetic al lui Zlatan are o mare importanţă în felul său de a fi, rădăcinile balcanice fiind în puternic contrast cu rigoarea nordică pe care o reprezintă. Zlatan pare într-o continuă rebeliune contra propriului interes, ceea ce n-ar fi o mare problemă totuși, problema apare doar atunci când această auto-rebelizare se îndreaptă împotriva intereselor echipei sale, fie ea de club ori națională. Ibrahimovici e capabil să țină în spate echipa, să marcheze goluri decisive și senzaționale, dar în același timp el nu pare dispus să accepte o integrare în anumite rigori tactice. Îl vedeți vreodată pe Zlatan acceptînd ceea ce ce acceptă Rooney la Manchester United. Îl vedeți vreodată pe Zlatan sacrificîndu-se în folosul echipei? Eu, unul, nu prea. Zlatan poate da un gol magnific, iar peste două minute își poate lăsa, cu aceeași lejeritate, echipa în 10 oameni, pentru că s-a enervat cine știe din ce motiv, Zlatan poate da un super gol cu capul, dar imediat va uita să țină prima bară, la un corner advers.
Imaginea contează foarte mult, nu doar în fotbal, oriunde. Imaginea e foarte importantă în decernarea Balonului de Aur, un trofeu, în paranteză fie spus, ce începe să devină deja un obietiv ușor paranoic pentru fotbaliștii de valoare. Pare că de acest Balon depinde viitorul omenirii și al fotbalului, implicit. Zlatan și-a dat seama de asta. Dacă ar fi zis ”n-am nevoie de un Balon de Aur pentru a fi fericit” toată lumea l-ar fi aplaudat. În fond, face ce-i place și mai e și plătit regește pentru asta. Pedalînd pe ideea autoproclamării pe un tron pe care singur și l-a comandat, Zlatan a adus din nou în discuție latura complicată a caracterului său. Lumea nu-l mai aplaudă acum, ci zîmbește ușor malițios, ”da da, sigur că da, ești cel mai bun din lume”.
S-a vorbit despre plecarea lui de la Barcelona, s-a scris că Messi ar fi fost principalul motiv. Acel mesaj, trimis prin sms lui Guardiola, după un meci cu Getafe în deplasare ( pe care l-am și comentat la DigiSport, cînd Ibra a dat două goluri). ”Am înțeles, deja nu mai sînt important în echipa”, se zice că i-ar fi scris Messi lui Pep, în autocar, în drum spre aeroportul Barajas, deși era la cîteva scaune în spatele antrenorului. Eu îmi amintesc bine cum juca Ibrahimovici la Barcelona. Părea totuși din alt film, în special atunci cînd echipa n-avea mingea și trebuia să facă pressing, chestie la care suedezul participa rar spre deloc. Poate dacă ar fi fost un altfel de caracter, Pep ar fi găsit o cale să-i împace pe cei doi, să-i facă să înțeleagă că e important să fie amîndoi în echipă. Pep și-a dat însă seama că nu va putea să-l convingă pe Zlatan să joace pentru ceilalți, așa că nu s-a opus plecării lui. V-ați întrebat de ce oare Zlatan îl înțeapă doar pe Guardiola și niciodată pe Messi?
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN LIGUE 1 GĂSIȚI AICI:
La final, încă o scurtă poveste despre Ibra. Are legătură cu cea de mai sus. Cînd a fost nevoit să-şi schimbe paşaportul, a trebuit să completeze, logic, un formular. Ajuns la anul naşterii, a trecut doar 81. Întrebat de ce n-a completat şi celelalte două căsuţe, a răspuns, în stilu-i caracteristic: “Doar n-o fi 1881, că n-am 130 de ani”. I s-a părut o glumă bună. Lui. Nu şi celui de dincolo de geamul ghişeului, care i-a returnat formularul, îndemnîndu-l să completeze căsuţele rămase lipsă: “Aici în Suedia avem reguli. Dacă nu le respectăm, sistemul nu funcţionează”.
Pentru Zlatan, regulile nu există. Există doar excepţiile. El e una. De multe ori, excepţiile se transformă în probleme. Cînd vîsleşti doar în slujba propriului ego, rişti să răstorni corabia. Nu poţi schimba direcţia vîntului, dar poţi să-ţi ajustezi pînzele astfel încît să ajungi la destinaţie. Dar pentru asta trebuie să respecţi regulile căpitanului. Asta dacă nu cumva tu, ca matelot, te crezi mai important decît cel ce conduce corabia.
P.S. Acest text a aparut in premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
UPDATE
30 de momente inedite cu Zlatan Ibrahimovici:
Un top 50 al golurilor sale în întreaga carieră:
Si un interviu cu starul suedez realizat de postul francez beIN Sport:
A fost primul week-end al acestei veri cu fotbal oficial, dincolo de meciurile amicale cu care ne-am obișnuit în ultimele săptămîni. A început campionatul în Germania, a început și în Franța, s-a jucat Supercupa Angliei, iată cîteva subiecte ce merită abordate într-o zi de luni, fie și pe fugă.
Nu vreau să mă refer prea mult la Derbyul României. Deși mi s-a cerut asta, deși am fot întrebat ce părere am. O să spun doar atît, pentru că fotbalul românesc nu e specialitatea mea: am fost la primul meci Dinamo-Steaua în 1982, era parcă o finală de Cupă, mi se pare că a cîștigat Dinamo cu 2-1, pe vechiul ”23 August”. De atunci și pînă azi au trecut mai bine de 30 de ani, timp în care am văzut, pe viu, cred că zeci de derbyuri. Niciodată însă nu mi s-a părut o atît de mare diferență de valoare între cele două echipe așa cum am văzut cu această ocazie. Am spus același lucru și-n primăvară, dar diferența mi se pare și mai mare azi. Eu nu cred că Steaua a fost vreodată în situația lui Dinamo de azi, atît de plată, atît de anonimă, atît de lipsită de valori. Dinamo azi e o caricatură și cu asta basta. Am mai spus-o, n-am fost și nu voi fi prea curînd stelist, au fost momente cînd îmi doream ca Steaua să piardă și avionul cu care urma să se deplaseze, momente care au trecut, căci țin de o tinerețe pe undeva lipsită de maturitate. Azi, de exemplu, vreau ca Steaua să se califice în grupele Ligii și nu mă interesează ce părere au unii sau alții. Așa cum aș fi vrut ca Dinamo să bată pe Steaua duminică, însă, ca să revin, acest lucru în momentul de față mi se pare imposibil. Ceea ce se întîmplă la Dinamo mi se pare jenant și punct. E o echipă fără identitate, fără jucători, fără conducători și cu suporteri care nu mai știu ce să facă pentru a depăși momentul de jenă pe care-l resimt atunci cînd dau ochii de fanii rivali, prieteni ori nu. Coregrafiile nu țin loc de puncte, bătăile cu atît mai puțin, mi se par doar urmări ale neputinței din teren. E frumos să te mîndrești cu fanii, dar eu cred că e mult mai frumos ca fanii să se poată mîndri cu rezultate. Restul e can can.
Să depășim granițele frumoasei noastre țări și să mergem spre alte teritorii fotbalistice. Spre exemplu în Germania. Scriam aici, nu de mult, despre greutățile pe care le întîmpină Guardiola la Bayern. Îmi mențin părerea, chiar și după primul meci cîștigat în actuala ediție de Bundesliga. Bayern a bătut pe Monchengladbach, dar mie mi se pare că jocul e încă departe de a fi fluent. Și e destul de departe de cel practicat în finalul sezonului trecut, cu Heynckes. Pep a schimbat mai multe decît își pot imagina unii. De la 4-2-3-1 la 4-3-3, un sistem pe care nemții îl prezintă la televizor, destul de curios, drept 4-1-4-1, e un drum deloc lin. Pentru unii pot părea niște numere de telefon, pentru jucătorii în cauză înseamnă mult mai mult. Schweinsteiger, de exemplu, se profilează a fi ”închizătorul” lui Pep, ceva ușor inedit pentru el. Nu-i deloc simplă această poziție și dacă ești foarte valoros nu înseamnă automat că faci față. Cei care doar se uită le meciuri pot avea alte păreri, dar dacă întrebați un antrenor meseriaș vă va spune ce importantă e această poziție, de ce unii apelează la doi ”închizători” și cum influențează mijlocașul central jocul întregii echipe.
Fac o paranteză. Scurtă. În 2006, la Mondialul german (unde îl vedeam zilnic pe Jurgen Klopp explicînd meciurile pe ZDF și ARD) m-am întîlnit cu Cosmin Olăroiu. Era antrenor la Steaua atunci, venise să vadă meciuri de la Mondial și am stat cu el cîteva ore bune pentru un interviu. Era imediat după episodul Middlesbrough, iar Oli era obsedat de acel meci, de greșelile pe care le-a făcut echipa, pe care le-a făcut el, pe care le-a făcut MM. Am vorbit și despre alte subiecte, și, ajungînd de la Brazilia la Barcelona, ce tocmai cîștigase Liga Campionilor la Paris, cu Arsenal, Oli mi-a spus că, după el, cel mai important om al acelei echipe a Barcelonei nu era Ronaldinho, nu era Eto`o, nu era Deco, ci era Edmilson. Sesizînd mirarea mea, mi-a făcut, cam o oră, demonstrații despre rolul lui Edmilson. Folosindu-se de cănile de cafea (a băut vreo 6 espreso în acest timp), de pahare, de sticle de apă, m-a luminat într-un fel. Paranteză închisă.
Înapoi la Bayern și Bundesliga. Și asta pentru că, dacă despre Bayern am mai scris, despre Dortmund n-am mai făcut-o de la finala Ligii Campionilor. Atunci credeam că echipa se va destrăma, credeam că acea finală pierdută e maximum ce poate da acest lot, credeam că Jurgen Klopp nu poate gestiona cu același succes o nouă reconstrucție, mă gîndeam că vor pleca jucători. Se pare că m-am înșelat. Și nu mi-e frică să recunosc. Am pus acest ”se pare”, căci deocamdată e prematur să tragem concluzii. Încă mai există dilema Levandowski, dar Dortmund pare să fi acționat în această vară ca o echipă mare. Transferurile au fost făcute cu mult cap, cu multă inteligență, căci nu-i ușor să aduci jucători, care să se muleze pe filozofia lui Klopp. Care, din ce am văzut în prima etapă, a tras cartea cîștigătoare cu Aubameyang și așteptăm să o vedem pe cea a lui Mhitarian. Aubameyang nu era un necunoscut, însă golurile sale și plasarea destul de sus în ierarhia golgeterilor Franței rămîneau un pic în umbra lui Ibrahimovici și a aurei sale. Se vorbește că Aubameyang a scos un timp fenomenal la antrenamentele Borussiei, un 3,80 de secunde pe 30 metri (Bolt face 3,78), iar asta, pe jocul Borussiei care caută spațiile libere ale adversarului, e un mare cîștig. Se pare că plecarea lui Gotze nu s-a dovedit atît de traumatică, iar Dortmund reprezintă o amenințare serioasă pentru Bayern. Și cam singura, de altfel, căci și Bundesliga, în ciuda creșterii sale incontestabile, a devenit tot un campionat bipolar, ca și Spania.
Să mergem și în Franța. PSG a făcut egal la Montpellier, iar Monaco a bătut la Bordeaux. E totuși destul de devreme ca să vorbim de o luptă în doi, mai ales că Lyon a început destul de tare. La PSG, Blanc are o dublă problemă: cum să pună la un loc atîtea valori și pe cine să lase pe-afară? Deocamdată Cavani a jucat puțin, căci e nepregătit fizic, dar jocul continuă să gravitezez în jurul lui Ibrahimovici și a chefului pe care-l are suedezul. I-a fost greu lui Ancelotti să-l includă pe Zlatan într-un context tactic, lui Blanc îi va fi și mai greu.
Monaco a început cu victorie un meci așteptat de toată lumea. Nu mi s-a părut însă o echipă atît de tare. Nu-s convins că ar putea să țină ritmul pe care-l va impune PSG. La Bordeaux, Monaco s-a impus grație valorii unor jucător și urmare a unor greșeli imense de apărare ale gazdelor. În rest, foarte puțin am văzut joc colectiv, foarte puțin am simțit o identitate a echipei. E pericolul ce-l paște pe Claudio Ranieri, căci așa e stilul lui, echipele pe care le antrenează nu primesc o identitate proprie. Nu putem vorbi de stilul Ranieri, de aceea a și fost schimbat de la Chelsea și înlocuit cu Mourinho.
M-a surprins plăcut la Monaco centru apărării. Nu, nu Falcao, de la el știam la ce să mă aștept. Însă cuplul Carvalho-Abidal a acționat fără greșeală, în condițiile în care ridica multe semne de întrebare. Cel puțin Abidal mi-a lăsat impresia că n-a fost niciodată implicat într-o luptă atît de grea și cred că Barcelona a făcut o greșeală neprelungindu-i contractul. Acest subiect merită însă o abordare separată, într-opostare viitoare.
Puțin și despre Manchester United. Cînd a fost instalat David Moyes scriam despre David și Goliat-ul din Manchester. Adică echipa, căci Manchester United e un uriaș în fotbalul englez. Moyes a început cu bine, o victorie în Supercupă, chit că a fost obținută cu o echipă de Liga a doua ușor dezmembrată după retrogrdare, e un semn bun în perspectiva noului sezon. Mai ales că United n-a făcut nici un transfer notabil, ba e pe cale să-l piardă și pe Rooney. Pentru fanii lui United senzațiile sînt, cred, amestecate. Cu Sir Alex, jucătorii țintă nu prea erau ratați în mercato, iar de plecat pleca numai cine voia el și cînd voia el. Prestația lui Van Persie însă în meciul cu Wigan aduce și partea de optimism. Van Persie e numărul unu acum, iar posibila plecare a lui Rooney, ce ar necesita un articol în sine, căci există și motive și semnale că se va produce, nu va aduce un efct atît de traumatic.
Caută-mă!