N-am apucat pînă acum să scriu mai deloc despre Carlo Ancelotti și nici despre noul proiect al lui Florentino Perez la Real Madrid. Am făcut-o o singură dată, atunci cînd PSG-ul punea bețe-n roate relației de înțelegere dintre Real și don Carlo, ce se înfiripase de ceva vreme. Între timp lucrurile s-au schimbat.
N-o să mă refer decît punctual la meciul amical al Realului cu Lyon. Un meci amical e un meci amical, e făcut pentru teste și probe, doar la noi se trag concluzii și se caută scandal după un simplu meci de pregătire. De aceea n-o să abordez în nici un fel celălalt ”amical” de lux al zilei de miercuri, cel dintre Bayern și Barcelona, din simplul motiv că n-ai ce analiza de la un meci care aduce, pe de-o parte, o echipă aflată de aproape o lună în pregătiri și o alta ce avea doar 8 zile de antrenamente, ba se mai prezenta și fără o grămadă de jucători importanți, ca să nu mai zic de problema apărută cu antrenorul. De aceea, nici despre Bayern nu se pot spune prea multe. E redundant să spui că e foarte puternică, eu sînt tare curios cum va decurge asimilarea filozofiei lui Pep. Nu văd cine le-ar putea sta în cale în Bundesliga. M-aș hazarda să spun și-n Europa, dar pînă în martie-aprilie, cînd vor începe meciurile adevărate în Champions League mai e timp și se pot întîmpla destule.
Înapoi la Real Madrid! Și la Carlo Ancelotti.
Dupa 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care madrilismul în general avea nevoie. Italianul nu va face niciodată spectacole mediatice de genul celor făcute de portughez. E caracterizat ca un ”un om al președintelui”. Nu vă grăbiți să trageți concluzia că primește echipa de start în plic sau schimbările prin telefon. Nu e cazul. Florentino e prea deștept pentru asta. E omul președintelui pentru că, în general, lucrează cu ce are la dispoziție. Nu cere transferuri halucinante la preț și nici n-are nevoie să facă servicii impresarului său, solicitînd doar jucători de-ai acestuia. Încearcă să se acomodeze el cu ce găsește în lot.
Merită reamintit, cred, că Ancelotti n-a fost un fotbalist oarecare. Descoperit la Roma, a atins maturitatea deplină în Milanul lui Sacchi, prima echipă completă a fotbalului modern. De la principiile lui Sacchi a plecat și Guardiola. Ancelotti juca la mijloc, lîngă Rijkaard, cu Evani și Donadoni completînd o linie colosală. Era epoca unui 4-4-2 ce greu se schimba.
Mai merită reamintit că a antrenat Parma, Juve, Milan, Chelsea și PSG și că a luat titlul în 3 țări. Milanul său din perioada 2002-2007 ar fi trebuit și el să marcheze o epocă. A luat de două ori Liga și poate ar fi trebuit s-o mai ia de două ori, căci acea eliminare din 2004, contra lui Depor după 4-1 acasă în tur, și acea finală pierdută cu Liverpool, la Atena, după 3-0 la pauză, fac parte din categoria accidentelor, a miracolelor. În acele campanii, Milanul era cea mai bună echipă și e intersant de discutat ce s-ar fi ales din destinul lui Jose Mourinho dacă ar fi întîlnit, în semifinalele sezonului 2003-2004 cu Milan și nu cu Depor.
Mai merită reamintit, nu știu dacă în ultimul rînd, că Ancelotti a fost cel care l-a reinventat pe Pirlo. S-a inspirat un pic de la bătrînul Carlo Mazzone, care-i atribuise, în 2001, un rol asemănător pe cînd Pirlo juca la Brescia. Ancelotti și-a dat seama că Pirlo răspunde mai bine jucînd mai retras și a procedat în consecință. Am scris într-un text anterior că-l simpatizez pe Rafa Benitez, la fel trebuie s-o spun și în cazul lui Pirlo, e unul dintre fotbaliștii pe care-i am cel mai mult la inimă.
Să mergem spre prezent! Mai bine zis spre viitor. Spuneam mai sus despre noul proiect al lui Florentino Perez. E un fel de-a spune. Florentino și-a schimbat un pic strategia. A adus 3 spanioli pînă acum, l-a confirmat pe Morata, i-a prelungit contractul lui Jese Rodrguez. E o schimbare de optică, dată poate și de recentele studii care reflectă că Real Madrid nu mai e echipa numărul unu în sentimentele spaniolilor. FC Barcelona i-a luat acest loc, iar asta, ținînd cont ce reprezintă Barcelona la nivel politic și social, sigur nu i-a convenit lui Florentino. Nici lui și nici prietenilor săi din administrația de la Madrid. Un Real Madrid mai spaniol ca niciodată în mandatele lui Florentino reprezintă o notabilă schimbare de atitudine din partea celui supranumit, într-o vreme, ”vînătorul de Baloane de Aur”.
Ancelotti acum. Surprinzător aș zice, ținînd cont de trecutul său, pare a încerca un modul 4-3-2-1, pe care l-a probat la Juventus și care i-a ieșit de minune la Milan. Surprinzător pentru că n-a făcut asta nici la Chelsea, nici la PSG. La Chelsea a încercat un 4-3-3, la PSG a mers pe 4-4-2, cu varianta sa derivată, 4-4-1-1. S-a văzut cu Lyon încercarea de a așeza echipa în această formulă. În așteptarea lui Xabi Alonso, de a cărui continuitate la Real eu nu sînt foarte convins (îi expiră contractul în vara viitoare și nu pare prea hotărît să prelungească, e într-un fel în situația lui David Villa), Ancelotti părea să încerce o linie de trei, cu Isco-Illaramendi-Khedira, apoi una de doi, Cristiano și Ozil, plus Benzema pe poziție de 9, de vîrf. Cu Lyon nu s-a jucat de la început cu acești jucători, dar s-a jucat în acest sistem. În repriza a doua a mai schimbat, echipa s-a așezat în 4-2-3-1, dar cu Cristiano împins. N-ar fi ceva inedit la Cristiano. El a mai jucat ca atacant împins și la United și la Real, cu Mourinho. Nu cred însă că e cea mai bună soluție, căci Cristiano pierde mult în acea poziție. Poate doar să fie o idee de avarie, fiindcă odată cu plecarea lui Higuain, Madridul a rămas doar în Benzema și Morata.
Așa cum am spus, a fost doar un meci amical. Vor mai fi, mai sînt 3 săptămîni pînă începe Primera. E timp de experimente. Ancelotti e un tip maleabil și va căuta să se adapteze. Nu are, probabil, geniul lui Guardiola sau Mourinho, dar e un tip liniștit, care a arătat la PSG că poate pune la un loc 11 caractere ce abia se cunoșteau.
”Vedi Napoli e puoi mori”. E o expresie celebră, plecată dintr-un film devenit și el celebru, realizat în 1951. A mai fost unu fil, cu același titlu, în 1924, însă pe acesta nu-l prea mai ține minte nimeni. Se spune totuși că expresia provine de la poetul antic Vergilius, care acum 2000 de ani se referea la frumusețea locurilor, pe care, vă invit cu maximă sinceritate și prietenie să încercați să le descoperiți! Costa Amalfitană e una dintre cele mai frumoase regiuni ale Europei.
Dar nu despre turism vreau să vorbesc în cele ce urmează. Aș putea s-o fac, căci dacă un îndrăgostit de Spania ca mine recomandă Italia (nu doar coasta amalfitană ci și multe alte locuri) înseamnă că e ceva la mijloc. Vreau să vorbesc despre Napoli. Și despre schimbarea la față a acestei echipe, pe care eu o văd principala urmăritoare a campioanei Juventus în noua ediție de Serie A ce mi se pare extrem de atractivă.
E poate un paradox. Napoli și-a pierdut principala vedetă, pe Cavani, asta după ce vara trecută îl pierduse și pe Lavezzi, dar, cu toate astea, mie mi se pare că a progresat. În primul rînd prin aducerea lui Rafa Benitez. N-am ascuns-o, mi-e simpatic Rafa. Întotdeauna l-am considerat un antrenor mare. De altfel, prima postare pe acest blog a fost despre el, dar asta doar dintr-o coincidență. Era, atunci, împotriva furtunii londoneze. Acum beneficiază de clima amalfitană. Prin aducerea lui Rafa, Napoli a trecut în rîndul echipelor cu pretenții. Benitez e un antrenor cu CV, cu trofee europene, cu campionate cîștigate. Să-i întrebăm pe suporterii lui Liverpool dacă n-ar semna imediat o petiție prin care să-l reinstaleze pe Rafa ca antrenor principal. Fie și numai pentru că a izbutit, cît a fost la echipa ”cormoranilor”, să-i facă zile amare lui Jose Mourinho.
O echipă care-l pune pe Benitez antrenor, și-și asumă statutul acestuia, inclusiv din punct de vedere financiar, arată că e potentă. Iar Napoli a devenit. Mișcările ulterioare realizate de Aurelio De Laurentis, aproape sigur în consens cu Benitez, arată o strategie bine pusă la punct, dar și niște pretenții mai mari ca pînă acum.
Gonzalo Higuain e ultimul pe lista achizițiilor. Un transfer de marcă. Să aduci un jucător de la Real Madrid nu-i simplu, mai ales că Higuain nu se afla în situația lui David Villa, pe final de contract. A pleca de la Real Madrid înseamnă să renunți la anumite privilegii, din toate punctele de vedere, nu doar financiar. Dar mai ales financiar. Dacă Napoli a putut să-și asume și salariul unui jucător important din lotul Realului, căci Higuain nu era pe același etaj cu Albiol și Callejon, alte două incorporări via Madrid, înseamnă că a făcut un mare pas înainte.
Pe Benitez trebuie să-l analizăm în funcție de etapa Liverpool. Scriam atunci cînd a fost numit la Napoli, că Hamsik ar putea deveni un soi de Steven Gerrad al napoletanilor. Păstrînd proporțiile, evident, căci Steven Gerrad e unic. Vorbind strict la nivel de joc. Ar însemna deci că Higuain să primească rolul lui Fernando Tores. Despre ”El Nino” s-a vorbit ca despre o posibilă țintă a lui Benitez, dar dacă nu s-a făcut înseamnă fie că Mourinho nu vrea să-l dea, fie că el are deja cărțile făcute în altă parte. Eu mizez pe a doua variantă și zic să așteptăm finalul de mercato. Higuain, în ciuda contestatarilor săi, și are destui, e un fobalist de prim-plan. Iar faptul că Real i-a prelungit contractul în vara trecută confirmă asta. Vrea însă altceva, un soi de protagonism pe care la Real nu-l găsea. Vrea să se simtă important, iar cu acest confort psihic să-i poată demonstra calitățile și valoarea.
Rămîne de văzut acum. În Italia, fotbalul e altul. Apărările sînt altele. I-am văzut pe Tevez și Llorente contra Milanului, în ”TIM Trophy”. N-au ieșit foarte mult în evidență, ba Llorente s-a și accidentat. Nu sînt spațiile din Spania, fundașii nu sînt de profilul englezilor, iar din punct de vedere tactic se descurcă excelent și compensează anumite lipsuri. Higuain are însă o mare mobilitate, mai rămîne să găsească mai lesne drumul spre gol.
Întorcîndu-ne la Benitez, mai trebuie spus că și-a păstrat echipa tehnică, ba mai mult, și-a recuperat principalul colaborator de la Liverpool, pe Mario Gomez, care după plecarea din Anglia a încercat să schimbe direcția și să înceapă o aventură ca principal. Nu i-a ieșit prea bine, așa că a revenit la ceea ce știa să facă mai bine, să urmărească și să analizeze pentru Benitez. L-a adăugat pe Fabio Pecchia în staff, pe poziția obișnuită a omului de casă așezat lîngă tehnicianul străin.
Dinspre Napoli se aude că ar fi o întreagă nebunie în jurul echipei. Mișcările de piață, cu care napoletanii nu s-au prea întîlnit în ultima vreme, au creat o emulație fantastică în rîndul fanilor. Asta dacă mai era nevoie. Dar și în dreptul lui De Laurentis, care, pentru prima dată, stă non-stop lîngă echipă și e primul responsabil cu starea de spirit. Pentru un om de film așa cum e el nici nu e greu să facă atmosferă.
Mai rămîne ca regizorul să fie inspirat, iar actorii să-și joace rolurile. Pînă la urmă, dacă mingea nu intră în poartă, efortul e zadarnic. La momentul actual însă, cu aproape o lună înaintea debutului, premizele sînt dintre cele mai bune.
P.S.
Serie A a crescut foarte mult în această vară. Am dat mai sus deja cîteva nume importante, adăugați aici un Mario Gomez, un Reina, un Joaquin, poate și un Honda, iar lista se poate lărgi pînă la începutul lui septembrie. Italienii nu-s mulțumiți că și-au pierdut poziția a treia în ierarhia europeană, implicit un loc în Champions League și, implicit, bani sufiecient de mulți de vehiculat. E însă greu să urci înapoi pe treapta de pe care ai căzut și e nevoie de timp. Norocul lor s-a numit, dacă e să privim atenți, PSG, clubul parizian devenind un soi de creditor pentru ”Il Calcio!”.
Să adăugăm aici și numărul mai mare de fotbaliști români, un punct în plus pe harta interesului.
Edinson Cavani a fost unul dintre numele cel mai des vehiculate în această perioadă de mercato. Plecarea sa de la Napoli devenise deja obligatorie. Era cel mai potrivit moment. Napoli, cu toată creșterea sa în ultimele sezoane, devenise o haină cam mică pentru un star precum Cavani, a cărui creștere s-a mulat vizibil pe cea a echipei. Cele două aspecte n-aveau cum să nu fie legate unul de altul. Napoli nu putea crește, ca echipă, fără ca omul său numărul unu să progreseze, iar Cavani, ca fotbalist, nu putea progresa într-o echipă care stagna. S-au ajutat reciproc, dar a venit momentul despărțirii. E foarte posibil ca și după această plecare, Cavani să continue să ajute pe Napoli, căci banii încasați, foarte mulți, dacă vor fi folosiți cu cap vor face ca echipa să-și continue dinamica pozitivă.
Spuneam mai sus că Edinson Cavani nu mai putea continua la Napoli. Poate că e nevoie de o explicație. Un fotbalist de calitatea sa primește tot felul de propuneri din partea unor cluburi mult mai potente financiar. Sigur, manevra e interzisă de legile FIFA și UEFA, dar toată lumea o practică într-o frenezie demnă de cauze mai bune. Cînd se ajunge în această situație, clubul de care aparține e pus, oarecum, într-o situație fără ieșire. Nu se poate nici măcar apropia de nivelul salarial oferit de ceilalți, pentru că asta ar însemna să dinamiteze întreg vestiarul. În nici un colectiv din lume nu poți mări salariul unui membru de 3 ori, în vreme ce toți ceilalți stau pe loc. Sau poți, dar riscurile devin prea mari, iar într-un vestiar asta reprezintă o bombă cu ceas. Ar urma un efect de domino, fiecare ar dori, la rîndu-i, un tratament asemănător, iar de aici pînă la colaps financiar e doar un pas.
Admitem deci că Edinson Cavani trebuia să plece. Rămîne de comentat destinația. S-a vorbit de Real Madrid, de Manchester City, de Chelsea. Toate aceste cluburi ar fi avut, poate, nevoie de ”El Matador”. La un moment dat, pe fir a intrat PSG. Eu cred că PSG, în momentul ăsta, era ultima pe lista celor care aveau nevoie de Cavani și care-l puteau și lua de la Napoli. Cu Pastore și Lavezzi în lot, cu Lucas Moura și Menez, plus Ibrahimovici, etajul atacanților părea mai mult decît complet. De altfel, Pastore a și fost motivul pentru care Cavani a fost dat de Palermo celor de la Napoli, după sezonul 2009-2010 de coabitare, o bună parte sub comanda lui Zenga și Pedrazzini. E posibil ca după venirea lui Cavani să se producă o despărțire de unul dintre cei amintiți mai sus. Sînt foarte curios ce se va întîmpla cu Ibrahimovici, al cărui viitor parizian nu mi se pare extrem de clar în acest moment. ”Fericirea lui Ibrahimovici” s-a numit un articol pe care l-am scris în martie. Nu-s convins că Zlatan e foarte fericit acum că a venit și Cavani, numai că fericirea depinde și de bani, iar aici PSG a vut grijă să-i dea suficiente motive suedezului.
Cum va juca PSG de acum înainte, cu Cavani în echipă, rămîne de văzut. Dacă luăm în calcul ultima perioadă a lui Laurent Blanc la ”naționala” Franței, meciurile de la Euro 2012, el era adeptul unui 4-3-3 destul de clar, cu doi jucători de bandă, Ribery și Menez sau Nasri, plus 3 mijlocași în zona centrală. Putem face de acum orice puzzle vrem, putem să ne imaginăm că Lavezzi sau Pastore ar putea trece în zonă centrală, în fața celor doi ”defensivi” care mie mi se par de neatins, Verratti și Matuidi, iar benzile vor fi repartizate lui Cavani și Lucas Moura, urmînd ca vîrful de lance să fie Zlatan.
Aș vrea să mă refer la un alt aspect. Și anume la Leonardo. Pe vremuri, cînd eram copil, obișnuiam să colecționez cataloage Panini. Cu acele abțibilduri cu fețe de fotbaliști, pe care le cumpărai separat și le lipeai apoi în locurile destinate. Fiecare dintre pasionații de fotbal trebuie sa fi avut măcar un catalog de genul ăsta. Pesemne că-n copilăria sa, Leonardo n-a avut. Așa că-și face acum toate poftele. Nu pe banii lui, ci pe ”petro-dolarii” puși la dispoziție cu generozitate de niște oameni bogați. Foarte bogaţi. Poate prea bogaţi pentru timpurile în care trăim.
Qatar Investment Authority e un fond de investiţii al statului din raiul petrodolarilor, Golful Persic, iar personajul principal al acestui fond e însuşi premierul şi ministrul de externe al Qatarului, şeicul Hamad bin Jassem bin Jabr Al Thani. El e, cum ar veni, proprietarul lui PSG. El e cel care i-a pus la dispoziţie lui Leonardo un catalog Panini sub forma unei echipe, dar şi ceva bani, suficient de mulţi, pentru a cumpăra figurile pe care să le insereze în acest catalog. Iar Leonardo a tot cumpărat. Cu bani multi. Foarte mulți. Poate prea mulți pentru timpurile pe care le trăim.
Nu poate, sigur prea mulți. Iar pentru că a reușit să completeze acest catalog, în condiții ”atît de grele” (înțelegeți vă rog sensul ghilimelelor!), Leonardo a și fost recompensat cu un salariu pe măsură. Pe măsura muncii. N-o să mă refer la faptul că a demisionat și va pleca de la PSG. Ci la faptul că o va face după perioada de transferuri. Am citit undeva: ”Cavani, ultimul cadou al lui Leonardo”. Fantastic! Să iei un fotbalist de la o echipă plătindu-i clauza de reziliere și convingîndu-l cu un salariu apetisant mi se pare un muncă tare grea. Nu sînt ironic, sînt de-a dreptul răutăcios. Mi se pare că valoarea unui manager stă în felul în care gestionează banii. Să aduci jucători buni cu bani puțini, mi se pare treaba unui manager bun. Sau să vinzi un jucător cu bani mai mulți decît face. Dar să cumperi la prețul maximal și apoi să-ți treci asta în CV ca o mare reușită nu mi se pare în regulă.
P.S.
L-am cunoscut pe Cavani la București, cînd Uruguayul a jucat un ”amical” cu România. Am făcut un interviu cu el, la Intercontinental. Mi s-a părut un tip foarte foarte ok, în acestă lume a fotbalului plină de figuri. Un băiat liniștit, din categoria sud-americanilor mai apropiați de latura religioasă decît de distracții. Sincer și fără ifose. Ca de fiecare dată cînd am stat de vorbă cu un fotbalist de valoare de afară și am făcut comparația cu unele nume din fotbalul nostru am realizat care e diferența dintre un fotbalist și un jucător de fotbal.
E un moment să încerci să abordezi și altă temă în afară de ”Steaua – decizie UEFA”. Nu va fi cazul în cele ce urmează. Știu că am pierdut un număr respectabil de cititori, dar prefer ca, înainte de vacantă, să abordez cîteva subiecte din actualitatea fotbalului adevărat. Două subiecte legate de două nume importante în tagma antrenorilor, Pep Guardiola și Carlo Ancelotti.
Despre numirea lui Pep Guardiola la Bayern am scris la momentul oficializării ei, în ianuarie. Despre istoria numirii lui Carlo Ancelotti la Real Madrid și plecarea sa de la PSG, de asemenea. Cele două evenimente s-au oficializat aproape concomitent, la interval de cîteva ore. Bayern Munchen și Real Madrid se află, împreună cu cei ce au devenit antrenorii lor, la un moment de cotitură.
Pe ambii îi leagă un lucru: au fost numiți pentru trecutul lor. Viitorul e însă suficient de incer pentru amîndoi, căci nu vin în locuri simple, comode. Și pentru Pep și pentru Carlo ar fi fost mai simplu să accepte alte propuneri sau, cazul italianului, să continue. Nimic însă în viață nu se obține fără riscuri. Dacă vor reuși, Guardiola și Ancelotti își vor crește renumele, pe care-l au oricum, de antrenori foarte mari.
Guardiola a impresionat din prima. Să vorbești așa în limba germană după numai 6 luni de studiu (cel puțin așa zice el) e o primă performanță pentru el. O primă victorie. V-o spune unul care a făcut 8 ani de germană, nu la școală ci cu meditații, de 3 ori pe săptămînă. E tare greu s-o înveți și e mult mai greu să n-o uiți. Pentru un spaniol e infinit mai greu, căci spre deosebire de noi, românii, care avem suficientă deschidere spre limbile străine, ei, spaniolii, nu prea o au. A fost o lecție de respect față de țara în care vei munci și care te va plăti extrem de bine, față de clubul la care mergi și, nu în ultimul rînd, față de jucătorii cu care vei lucra.
De aici pot începe discuțiile. Guardiola preia un Bayern aflat în cea mai bună perioadă a existenței sale. O Bayern ce pare cea mai bună echipă din lume la acest moment. Misiunea lui Pep nu-i deloc simplă. E ca și cum te-ai urca la volanul unui avion super-performant și ți-ai pune problema dacă să-l lași în continuare pe pilot automat sau să încerci să-l mai pilotezi și tu din cînd în cînd. E interesant de văzut cum se va mula stilul lui Pep pe actualul joc al Bayern-ului. Guardiola e, cred că-i limpede, cel mai aprig susținător al ideii de 4-3-3. E un excelent exercițiu de imaginație să încerci să vezi cum va modela Guardiola acest Bayern plecînd de la filozofia sa, de la care nu s-a abătut niciodată: fotbalul frumos, estetic, de atac. La Guardiola nu avem decît reperul Barcelona, astfel că, mergînd mai departe pe linia exercițiului de imaginație, am putea să încercăm să ghicim cine va fi noul Xavi, cine va juca rolul lui Iniesta, cine va prelua sarcinile lui Busquets și cine ar trebui să fie Messi. Ultima parte e cea mai complicată, căci Messi e greu de comparat. De aici încolo începe joaca fiecăruia. Sînt destule variante în acest ”puzzle”, căci lotul lui Bayern e suficient de bine garnisit, fără să mai luăm în calcul alte eventuale achiziții. Cred că și suporterii lui Bayern își pun acestă problemă, cred că și ei sînt curioși să vadă cu ce va veni Pep.
Eu cred că, dincolo de nume, misiunea lui Guardiola e mult mai complexă și de aceea, cred, că a fost el cel adus. Guardiola trebuie să schimbe oarecum imaginea lui Bayern. E un club foarte puternic, respectat, dar parcă nu sută la sută simpatizat. Jocul său inspiră teamă și un soi de admirație derivată din acest sentiment. Dar nu o simpatie. În Germania, Bayern stîrnește mai degrabă sentimente negative, căci acea forță și acea capacitate de a controla totul enervează fanii echipelor adverse. La Barcelona, Guardiola a reușit să adune un capital mondial de simpatie grație acelui joc frumos, capital ce ajută apoi în latură economică, de bussiness. Aici cred că e obiectivul său la Bayern: să facă dintr-o echipă outernică o echipă frumoasă. Să aducă peste mentalitatea germană un aer de ”jogo bonito”.
În ceea ce-l privește pe Ancelotti, la el e un pic alfel. Și el vine recomandat de trecut, și la el viitorul e tare complicat. Mult mai lesne era la PSG, unde începuse să croiască un stil. La Real, acum, i se vor cere rezultate, dar rezultate obținute pe bază de fotbal frumos. Rezultate a obținut și Mourinho, dar prețul plătit de club la nivelul imaginii a fost destul de mare. Real Madrid a pierdut mult din aura de echipă blazon a Spaniei, iar faptul că Barcelona, din Catalunya așadar, a preluat acest rol n-are cum să mulțumească marea masă a madrilenilor fideli.
Și despre Ancelotti avem date despre felul în care au jucat echipele lui. Și Milan, și Chelsea, și PSG. Și la el putem încerca același exercițiu de imaginație, putem încerca să ne jucăm. Deși n-a fost cel mai dorit nume în zona fanilor, eu cred că Ancelotti e cel mai potrivit pentru a încerca să readucă Madridul în zona selectă în care trebuie să se afle clubul secolului 20. E un gentleman, nu-mi amintesc derapaje verbale sau de orice fel din partea lui, de genul celor avute de Mourinho.
Guardiola și Ancelotti. Doi foști mari fotbaliști, doi actuali mari antrenori, doi oameni aflați în fața celei mai mari încercări din viața lor.
Acest text este, de fapt, despre Cristiano Ronaldo. Despre presupusa ofertă de 100 de milioane de euro a celor de la AS Monaco, despre negocierile care continuă pentru prelungirea pînă în 2018 a contractului său cu Real Madrid, în general despre cife, manipulări și interese.
Însă, pînă să încep, nu pot să nu mă gîndesc la un lucru: EXISTĂ OARE ÎN ACEST MOMENT UN FOTBALIST CARE SĂ VALOREZE 100 DE MILIOANE DE EURO? Eu înclin să cred că nu. Nici măcar Messi, nici Cristiano Ronaldo, cu atît mai puțin Garteh Bale, un nume care va apărea și el în rîndurile care urmează. E părerea mea și aștept să fiu contrazis. Cu argumente, nu plecînd de la simpatii, antipatii ori idei preconcepute. Și acum, înapoi la Cristiano!
N-are deloc liniște Florentino Perez. Și-a rezolvat cu multă măiestrie continuitatea în fruntea Realului, a izbutit să se despartă fără mari convulsii de Jose Mourinho, deși eu cred, am și scris-o, că urmările perioadei Mourinho s-ar putea să se vadă un pic mai tîrziu. Deocamdată însă e într-o stare de bizară incertitudine. Bizară pentru el, pentru cel ce, la un moment dat, se intitula ”Super Floren”, un ”ser superior” (traducerea din spaniolă în română nu prezintă aceleași conotații). N-are încă antrenor, deși ”Le Parisien” (ziar pe care-l găsiți în revista presei străine pe care o fac zilnic pe acest blog, probabil cea mai bună sursă de informare în această perioadă agitată de mercato) scrie că PSG îl va lăsa liber pe itaian și se va lansa pe pista Laudrup. Iar Cristiano Ronaldo nu se lasă și ține tare de cifrele pe care le vrea în tratativele pentru prelungirea contractului.
Nu e de condamnat. Știe ce înseamnă el pentru Real Madrid în acest moment, știe că fără el, Real Madrid ar pierde foarte mult, pe linie sportivă, dar și pe linie de marketing, aspect extrem de important în economia clubului. Pînă să ajungem la cifre, cred că merită reamintit cum a ajuns Cristiano la Real Madrid. Asta apropo și de întrebarea pe care am pus-o mai sus. Căci, da, Cristiano a costat aproape 100 de milioane.
Originile transferului lui Cristiano Ronaldo la Real trebuie căutate undeva în noiembrie 2008. Cînd Florentino Perez, pe atunci un demn om de afaceri, se poza împreună cu doi dintre „galacticii” săi, Zidane şi Ronaldo, iar „Marca” punea imaginea pe copertă, cu o declaraţie-mesaj a lui Zizou: „Dacă tu te întorci, ne întoarcem şi noi”. În paranteză fie spus, acest lucru s-a şi întîmplat în cazul francezului. Se spune că văzînd această poză, Ramon Calderon, preşedintele de atunci al lui Real Madrid, a luat foc. Şi a încheiat cel mai nebunesc contract din istoria clubului madrilen.
Antamarea lui Cristiano Ronaldo.
E vorba, de fapt, de un precontract încheiat între cluburile Real Madrid și manchester United, intermediat, firește, de Jorge Mendes, impresarul de atunci și de acum al lui Cristiano. Cifrele erau uluitoare, căci e greu de priceput cum poate un președinte al unui ca Real Madrid să semneze așa ceva. Să ne reamintim, era perioada de început a crizei eonomice.
80 de milioane de lire sterline pentru Manchester United.
11 milioane de euro salariul anual al lui Cristiano Ronaldo.
8 milioane de euro comisionul impresarului Jorge Mendes.
30 de milioane de euro daune plătite de partea care nu respectă înţelegerea.
În vara lui 2009, cînd recîștiga șefia Realului, cu un sprijin extrem de consistent al celor de la ”Marca” (altădată poate despre acest episod), Florentino se vedea pus într-o situație cam fără ieșire. Dincolo de predilecția sa pentru ”Baloane de Aur” (l-a luat în cea vară și pe Kaka), cifra era mult prea mare. Om de afaceri de mare forță, Perez a calculat opțiunile. Pînă la urmă, decît să arunci 30 de milioane pe fereastră, căci United, explicabil, nici n-a vrut să audă de o renegociere, mai bine dai 93 de milioane de euro și te alegi cu un jucător excelent. Iar suma, pînă la urmă, ținînd cont de aparatul de marketing colosal existent la Real, ar putea fi amortizată. Ceea ce s-a și întîmplat, de altfel.
Încă un detaliu. Contractul s-a semnat pe 6 ani, durată oarecum neobișnuită, pentru a permite o amortizare mai facilă. calculul e simplu, se adună milioanele din transfer cu milioanele (în brut, nu în net, deci cu tot cu impozite) de la salariu și se împarte la 6. Nu mi-a plăcut matematica, așa că-i las pe cei curioși să calculeze. Vine undeva la 30 de milioane de euro pe sezon, sumă de amortizat. E o noțiune pe care n-o regăsiți în fotbalul românesc.
Hai să revenim în prezent!
Primim vești contradictorii în legătură cu situația lui Cristiano. De la Real aflăm că acordul e ca și semnat, încă 3 ani, pînă în 2018 deci, plus o mărire substanțială de salariu. Undeva la 15-16 milioane net. Ceea ce nu-i puțin lucru, căci în momentul semnării primului contract, impozitul pe salariul lui Cristiano era de 26 la sută, în vreme ce acum e dublu, 52 la sută. Îi las din nou pe amatorii de calcule să vadă ce înseamnă asta pentru Real.
Dinspre Portugalia și nu numai, prin intermediul ziarelor prietene lui Jorge Mendes, aflăm că negocierile sînt cam în punct mort, la mijloc fiind drepturile de imagine. Care, de fapt, sînt cheia afacerii. Acum, fotbalistul și clubul împart în mod egal aceste drepturi, o sursă de bani deloc mică. Cristiano ar vrea totul pentru el. Neymar a primit un asemenea tratament de la Barcelona, cu amendamentul însă că orice contract nou va primi ca jucător al catalanilor va trebui să-l împartă cu clubul. O concesie pe care Cristiano nu vrea s-o facă, pe ideea, poate corectă, că el e un nume consacrat, în vreme ce Neymar e încă la stadiul de promisiune.
Presa nu decide, dar influențează. E simplu să lansezi zvonul, posibil bazat pe intenții reale, că PSG oferă contract pe 5 ani, 17 milioane salariu net, drepturile de imagine sută la sută în posesia jucătorului, plus o primă de instalare de 20 de milioane de euro dacă vine în calitate de jucător liber, peste doi ani adică. Posibil să existe și ceva semnat cu Jorge Mendes în acest sens. La fel de simplu e să lansezi un alt zvon, cum că Monaco oferă chiar acum un salariu de 20 de milioane, contract pe 5 ani, plus 100 de milioane sumă de transfer.
Cam acestea sînt datele. Madridul nu stă însă cu mîinile încrucișate și aruncă pe piață numele lui Gareth Bale. Ale cărui detalii de contract le-am oferit acum cîteva zile, împreună cu cele ale lui Neymar și Falcao. Coincidență, aceeași sumă, 100 de milioane.
Situația e un pic diferită, cred eu. Totul se leagă de bani, e limpede. Însă eu cred că Florentino Perez are mai multă nevoie acum de Cristiano Ronaldo decît are ristiano de Florentino Perez. Cristiano poate să facă bani și din alte părți, Florentino nu prea văd cum poate obține rezultate fără cel mai bun jucător din lot.
Iar acum, revin la îtrebarea cu care am început: EXISTĂ OARE ÎN ACEST MOMENT UN FOTBALIST CARE SĂ VALOREZE 100 DE MILIOANE DE EURO?
P.S.
Nu vreau să mă refer deocamdată la situația lui Messi și presupusa fraudă fiscală pe care ar fi comis-o. Nu cred că el știe de așa ceva, de altfel sînt ferm convins că el habar n-are cîți bani are de fapt. Alții se ocupă de treburile astea, el are altele de făcut. Dacă se va dovedi adevărată povestea, cred că se poate spune, parafrazînd o vorbă celebră, că lăcomia nu ține cont de numărul banilor.
Fotbalul e în vacanță, însă asta nu înseamnă că se trag jaluzelele, se închid geamurile, se oprește alimentarea cu apă și toată lumea din birouri pleacă la plajă. Sau la munte, pentru cei care nu suportă soarele. Vacanța e pentru fotbaliști, au și ei dreptul la odihnă, căci urmează un sezon extrem de agitat și aglomerat, cum sînt toate de dinaintea campionatelor mondiale. Cei din jurul echipelor însă muncesc și încă din greu, căci acum e perioada lor. În perioada de vară, fotbalul adevărat se mută din iarbă spre birouri, spre mesele de negocieri, oriunde și oricum s-ar consuma ele.
Priviți titlul acestui text! Este adevărul absolut ÎN ACEST MOMENT. Sublinierea e obligatorie în lumea fotbalului unde o schimbare poate interveni cînd nimeni nu se așteaptă și totul poate lua o altă întorsătură.
Deocamdată, însă, Real Madrid nu are antrenor. După Mourinho scapă cine poate, scriam eu în urmă cu vreo lună și ceva. Nu mă așteptam atunci ca găsire unui înlocuitor pentru portughez să devină o operațiune atît de complicată. În fond, vorbim despre Real Madrid, locul unde oricine și-ar dori să ajungă, să joace sau să antreneze. A zis-o de curînd Luis Suarez, au zis-o și alții. Între timp, Mourinho a devenit ”The Happy One”, continuă să atace Barcelona, dintr-o inerție a declarațiilor din care se iese mai greu, dar locul lăsat liber de el încă n-a fost ocupat. Iar asta, indiferent din ce punct de vedere privim problema, nu e normal. Ceva se întîmplă, căci nu e Florentino Perez omul care să fie prins chiar atît de nepregătit. Chit că a mai îmbătrînit și, poate, și-a mai pierdut din vitalitate.
Să admitem că a fost un pic ocupat, căci au fost alegeri pentru scaunul suprem de la Real. Alegeri pe care le-a cîștigat, căci mai rar se vede un alergător care să concureze de unul singur și să termine pe locul doi. Poate doar în bancurile proaste. Florentino Perez s-a reales cu destulă ușurință în fruntea Realului, iar manevrele pe care le-a făcut nu te duc cu gîndul la un om care să-și fi pierdut abilitățile. Cine nu înțelege termenul ”s-a reales”, să citească articolul și va pricepe.
S-a vorbit și se vorbește în continuare despre Ancelotti. În mod normal, el ar fi trebuit să fie anunțat de ceva veme, chiar și prezentat. Cifra de 4 milioane cît reprezintă, se spune, clauza de reziliere a contractului tehnicianului italian nu e una care să sperie un club de talia Realului. Cred totuși că la mijloc e altceva. Pare un joc de șah între Florentino Perez și șeicii ce stăpînesc Parisul. Un joc de șah unde fiecare mutare e gîndită foarte foarte mult.
Nimeni nu știe exact ce fel de contract are Ancelotti. Dacă 4 milioane de euro e cifra exactă. Dacă nu cumva e una mult mai mare. Știu asta doar italianul, agentul său, șefii PSG-ului și Florentino Perez. Între Real Madrid și Ancelotti totul e clar. Părțile s-au pus de acord, salariu, durata contractului, echipă tehnică. Mai rămîne ca Ancelotti să se poată dezlega de PSG.
Iar aici cred că e o problemă. Născută din acea suspendare pe care a primit-o Leonardo, sancțiune la care puțini se așteptau, mai bine zis puțini se așteptau să fie atît de dură. Și se aude că 9 luni nu e pedeapsa finală, ea ar putea fi chiar mai drastică. Cu Leonardo apt, exista o variantă. Pentru că, în momentul ăsta, ce antrenor ar putea prelua PSG?
Se spune tot mai apăsat că visul șeicilor a fost, mai întîi, Jose Mourinho. Pe care l-au sondat, unii zic că au și negociat cîte ceva. Atunci s-a instaurat un soi de război între PSG și Real Madrid, căci francezii au intrat în discuții cu un antrenor sub contract, ceea cee interzis. În discuții mai erau implicați Cristiano Ronaldo și Di Maria, avînd și ei, ca și Mourinho, același impresar, Jorge Mendes. Madridul a fost extrem de deranjat de acest amestec, deși nu-s manevre care să-i fie străine lui Florentino Perez. Pe principiul, ușor modificat față de original, ”ce mie nu-mi place, altora le mai fac”.
Parisul răspunde acum cu aceeași monedă. Ancelotti e sub contract, e interzis, conform regulilor, să încerci măcar o apropiere de el. În paranteză fie spus, aceste reguli sănt flagrant încălcate de toată lumea, dar asta e o altă discuție.
Se mai spune că al doilea vis al șeicilor parizieni se numește Arsene Wenger. Doar că și contractul acestuia expiră în 2014, iar Wenger nu pare dispus să părăsească pe Arsenal acum. Pînă în vara viitoare însă e timp destul, iar șeicii au destule argumente cu care să-l poată convinge pe alsacian să schimbe, în sfîrșit, campionatul.
Pentru asta însă au nevoie de un antrenor în sezonul acesta. Iar Ancelotti e ideal, dovadă și declarațiile de dragoste trimise de jucători. Rafa Benitez s-a dus la Napoli, Laurent Blanc nu pare dispus a accepta un contract pe un an, Antonio Conte nu vrea să plece de la Torino, Villas Boas stă bine la Tottenham. Pe cine să pui în condițiile astea, astfel încît să-i dai drumul lui Ancelotti?
E posibil ca asta să fie cheia. E la fel de posibil ca totul să se schimbe în interval de cîteva ore. Deocamdată, e anunțată o întîlnire între Florentino Perez și Zinedine Zidane. Într-un fel, Zizou e Leonardo al Madridului, cu deosebirea că el nu e suspendat. În ultimele zile, timid sau mai puțin, s-a vehiculat numele lui Zidane ca posibil antrenor. Nu prea e o mișcare de tip Florentino, dar nu cred că ar fi chiar atît de surprinzătoare.
Pînă una alta, Real Madrid n-are antrenor.
P.S.
În aceeași situație e și Manchester City. Oficializarea trecerii lui Pellegrini la City întărzie la fel de suspect. A spune că există o legătură cu povestea de mai sus e ușor hazardat, dar în nici un caz nu e SF.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!