Pe cît sună el de apetisant pentru coperțile ziarelor de sport, duelul din seara asta de pe ”Parc des Princes” nu este unul dintre Ibrahimovici și Messi. Vorbim totuși de două echipe formate din fotbaliști extraordinari chiar dacă, da, cei doi reprezintă punctele de referință. Dar într-un sport colectiv cum este fotbalul, niciodată rezultatul nu depinde doar de duelul particular dintre două personaje.
Venirea Barcelonei la Paris a stîrnit în ”Orașul luminilor” o frenezie greu de anticipat totuși. Biletele la meci au ajuns la cote de finală de Champions League, nu la cota unui ”sfert”, iar cozile la case au amintit de alte locuri și de alte vremuri. Chit că le-a văzut pe toate, Parisul nu și-a văzut echipa niciodată atît de aproape de glorie. Cu o istorie ce n-are nici măcar jumătate de secol, PSG a cochetat cu fericirea, dar nu atît de preganant ca astăzi. Erau alte competiții, chiar dacă vorbim de finale europene, astăzi dimensiunea globală a acestui șoc fotbalistic o depășește pe cea din 1996.
Apropo de 1996. Se spune că rolul cel mai important în acea finală l-a avut un anume Jose Mourinho. Pe atunci secund al lui Sir Bobby Robson, Mourinho i-a pregătit englezului în cele mai mici detalii informațiile despre adversarul din acel joc de la Rotterdam, făcînd ca totul să fie mai simplu. Atunci Barcelona, cu Gică Popescu titular și căpitan, a cîștigat Cupa Cupelor.
Acum nu e vorba de așa ceva. La mijloc e doar o calificare mai departe, în semifinale, încă un pas așadar în drumul spre finală. Barcelona e favorită certă, iar faptul că revine Tito Vilanova contrastează cu aspectele mai puțin plăcute, absențele lui Puyol și Pedro, precum și lipsa de prospețime a lui Xavi și Jordi Alba, abia reveniți după accidentări. 
Condiționat de aceste absențe, Tito Vilanova n-are cu ce să suprindă în linia de apărare. Alves, Pique, Mascherano și Alba sînt pregătiți să aștepte contraatacurile unei echipe pe care o voi analiza puțin mai jos. Să rămînem deocamdată la Barcelona! Există două curente de opinie în Spania. Unul care merge pe ideea clasicului 4-3-3, cu Alexis si Villa alături de Messi, celălalt pune în discuție oportunitatea vechiului modul adoptat de Tito Vilanova încă din toamnă, cel cu Fabregas prezent alături de Xavi, Iniesta și Messi. În ambele situații vorbim de avantaje și dezavantaje. Fabregas în teren asigură o circulație mai bună, o posesie mai bună, dar cu el Barcelona pirde într-un fel benzile, care cam sînt factorul nevralgic al parizienilor. Cum la PSG nu cred să joace altcineva decît Jallet, în dreapta, și Maxwell în stînga, introducerea lui Cesc limitează jocul Barcelonei pe acele zone. Alexis, în schimb, oferă posibilitatea de intra exploziv pe zona celui mai slab dintre cei doi laterali, Maxwell. Problema e că Alexis, ca și Fabregas de altfel, traversează un moment de formă deloc fericit, chiar dacă în cazul chilianului acest lucru se referă la faza de finalizare și nu la cea de demarcare, pe care o face exemplar. 
Mai e varianta Tello, foarte bun în deplasarea de la Vigo și cu conexiuni surprinzător de coerente cu Messi. Ăsta ar fi un argument puternic în favoarea sa, căci pentru Barcelona ar fi fantastic să-i poată alătura lui Messi doi oameni, Tello și Villa, cu care argentinainul să se înțeleagă foarte bine. Apropo de Villa. Deși în meciul ”naționalelor” de săptămîna trecută, poziția nu i-a convenit, e de presupus că va fi din nou așezat între fundașii centrali adverși. Astfel că, din acest punct de vedere, coabitarea cu Tello, mult mai periculos în banda stîngă, ar fi posibilă. Villa îl poate fixa pe Thiago Silva în preajma sa, brazilianul fiind un fundaș central clasic de marcaj, cu școală bine făcută în Italia, astfel că poate evita prezența lui în zona de mijloc, la construcție.
Ar mai fi un aspect. Barcelona e într-un brutal dezavantaj la fazele fixe. Mai exact la centrările în careul lui Valdes. A cărui prestație azi poate fi decisivă. Revine în poarta Barcelonei și revine la Paris, unde a apărat magnific în Franța-Spania 0-1. Pique și Sergio Busquets sînt singurii capabili să se opună supremației aeriene a parizienilor, ceea ce face ca pentru catalani să fie mai utilă acordarea loviturilor libere perpendiculare decît a celor din lateral.
Să mergem și la PSG. Ancelotti a tot schimbat sistemul în acest sezon. A început cu 4-3-2-1 atît de drag lui la Milan, cu Verratti pe post de Pirlo, Matuidi și Motta (sau Chantome) pe post de Gatusso și Ambrosini, cu Pastore și Lavezzi pe post de Seedorf și Kaka și cu Ibrahimovici pe… postul său. Căci pe Ibrahimovici greu îl poți compara cu altcineva. După venirea lui Lucas Moura, a schimbat în 4-4-2, clasicul italian de acum vreo 20 și ceva de ani.
Azi are problema Lucas Moura. Dacă e apt de joc, trebuie să joace, căci calitățile îl recomandă pentru un astfel de șoc. L”Equipe n-are dubii în privința brazilianului, dar pare a avea în privința celui care-l va însoți pe Thiago Silva în apărare, Alex sau Sakho. Din punctul ăsta de vedere, puține se schimbă. Din punctul de vedere al lui Lucas Moura se pot schimba multe. Să plecăm de la ideea că va juca. Poziția lui e în dreapta, pe zona lui Jordi Alba ce vine după 10 zile de pauză. Însă, dacă joacă Lucas Moura în deapta, rămîne de văzut cine joacă în stînga. Aici apare Pastore, dar mi se pare greu de crezut că Ancelotti nu-i va oferi nici un fel de sprijin lui Maxwell, în condițiile în care, scriam mai sus, Barcelona are acolo un Dani Alves în bună formă, pe faza de atac mai ales. Pastore nu-i un bun jucător pe faza defensivă, mai degrabă n-o prea face, iar asta poate fi o problemă, căci ar fi al doilea, după Ibrahimovici. Mult mai corectă e plasarea acolo a lui Lavezzi, mai dispus la efortul de coborîre, plus mai util pe eventualele zone lăsate libere de Alves și neacoperite de Xavi și Busquets. Dacă există o parte de teren pe care Barcelona s-o lase de obicei liberă, ei bine este exact asta, zona din dreapta, în spatele lui Alves și Xavi.
Eu unul n-aș fi însă deloc mirat să văd din nou un 4-3-2-1. Motta nu e, dar e Chantome, care alături de Verratti și Matuidi poate fi extrem de important. Ancelotti știe ce știe toată lumea. Dacă te aperi bine cu Barcelona și recuperezi mingi ai șanse bune. Matuidi centru-stînga, în zona lui Xavi, așa cum a jucat și la ”națională”, și Chantome centru-dreapta, în zona lui Iniesta, plus Verratti în mijloc, iată o formulă pe care eu o văd posibilă. Cu Lucas Moura în dreapta și Lavezzi în stînga.
Iar în față Ibrahimovici. Nu se poate o avancronică a acestui meci fără a se vorbi despre el. În lipsa lui Puyol, în apărarea Barcelonei va fi Mascherano, iar jocul direct pe vîrf e un aspect ce nu-i convine deloc lui ”El Jefecito”, a cărui intuiție e mai importantă decît prezența fizică. Probabil că aici va fi rolul lui Busquets, căci Sergio se poate bate și fizic cu Zlatan. Cu suedezul în teren, are și Ancelotti o problemă. În primul rînd nu face pressing, ceea ce înseamnă o primă zonă de presiune depășită de catalani. În al doilea rînd, e limpede predilecția sa către jocul direct pe el, iar Barcelona are mari probleme întotdeauna cu rivali care, după ce recuperează mingea, construiesc cotraatacul din pase rapide, la firul ierbii, nu pe sus. Ibrahimovici e cel mai bun din campionatul Franței, dar nu e pe deplin fericit, căci Ligue 1 l-a obișnuit în multe meciuri cu un ritm lent, ceea ce cu Barcelona nu-i profitabil.
Fiind meci în două manșe, e posibil să nu avem azi acel duel electric pe care-l dorim. Deja sîntem în ”sferturi”, orice eroare lasă urme vizibile, iar strategia e tot mai prezentă. Nu va fi însă nici un meci oarecare. E prea multă calitate în teren pentru o partidă mediocră.
A fost una dintre știrile acestei perioade de întrerupere a campionatelor, o știre ce a trecut oarecum neobservată în vîrtejul informațiilor ce vizau echipele naționale. Zlatan Ibrahimovici a fost iertat de UEFA și va putea juca ambele manșe din ”sferturile” Champions League cu FC Barcelona. Inițial era suspendat pentru prima manșă de la Paris, un handicap suficient de mare pentru PSG, acum poate fi folosit și în partida de marțea viitoare, un handicap ce se mută în tabăra catalanilor, unde accidentarea lui Pedro și posibila absență a lui Xavi se alătură unei liste de probleme cu care a fost întîmpinat Tito Vilanova la întoarcerea sa din America.
Dar nu PSG-Barcelona e subiectul acestor rînduri. Ci Zlatan Ibrahimovici. În vreme ce toată lumea așteaptă să vadă prestațiile sale împotriva unei echipe la care a jucat și de la care n-a plecat în cele mai liniștite condiții, prin Paris se vorbește că Ibrahimovici nu e fericit.
Deschid o paranteză. De unde provine fericirea unui fotbalist? și cît de importantă este ea pentru prestațiile sale?, iată două întrebări la care noi, cei care nu sîntem implicați în fenomen, nu prea știm să răspundem. Ne gîndim mereu la fotbaliști și la banii pe care-i cîștigă și tragem concluzia că trebuie să fie fericiți. Nu-i tot timpul așa, banii nu aduc fericirea, parcă așa se spune, sînt mulți alți factori ce trebuie să se alăture banilor ce intră în cont lunar.
Un exemplu e Balotelli. Nu era fericit la Manchester, e fericit la Milan, iar asta se vede. Antrenorul, colegii, anturajul, prietenii pe care-i ai sau pe care îi faci, singurătatea în unele cazuri, clima, mîncarea, starea de spirit a soției, a copiilor, iată factori de care vorbeam mai sus și care sînt esențiali în fericirea unui fotbalist. Se spune, de exemplu, că De Gea nu suportă vremea de la Manchester. S-a spus că soția și copii lui Tevez au fost în aceeași situație. Acum se pare că s-au mi obișnuit. Se știe că soția lui Zidane a fost cea care l-a convins să accepte oferta lui Real Madrid, la fel cum soția lui Șevcenko l-a determinat să plece la Londra. E celebrul cazul lui Kezman, a cărui ședere la Londra era să-l falimenteze, căci făcuse imprudența să-și ia casă fix lîngă Harrods iar so’ia sa, de plictiseală, își omora timpul în respectivul stabiliment. Cu consecințe de rigoare asupra contului bancar al familiei. Și ar mai fi cazuri, suficiente, care-mi scapă mie acum, dar pe care, dacă le știți, vă invit să le povestiți.
Mă întorc la Ibrahimovici. Mino Raiola, impresarul său, a aruncat o vorbă, așa, ca să se afle în treabă, cum că Zlatan ar putea pleca în vară. Mino Raiola nu-i un impresar oarecare, iar metodele lui sînt de genul ăsta. Mai întîi agită apele, cu astfel de declarații, apoi acționează. Dacă ar fi să parafrazăm un proverb, ar trebui să zicem: ”spune-mi pe cine impresariezi, ca să-ți spun cine ești”. Mino Raiola impresariază, printre alții, 3 superfotbaliști, Ibrahimovici, Balotelli și Pogba, dar 3 caractere ce cu greu pot fi caracterizate.
Ce motive ar avea Zlatan să plece? Se spune că are mari dificultăți în a învăța limba franceză, se spune că nu s-a acomodat cu stilul de viață din Paris, se spune că nu-i mulțumit de nivelul campionatului francez. Se mai spune că soția sa, o frumoasă suedeză mai mare cu 10 decît el, dar de care e foarte legat, fiind, zice-se, singura capabilă să-l îmblînzească pe capriciosul Zlatan, nu e fericită la Paris. E posibil așa ceva? Ei bine, se pare că da, mai ales că ea a și fost victima unei tentative de jaf, iar perechea și-a schimbat de două ori pînă acum locuința. Există și o reacție ostilă a oamenilor față de el, urmare a salariului stratosferic ce i se plătește, ostilitate ce nu-l însoțește doar pe stadioanele unde se deplasează, ci și în locurile publice pe care le frecventează.
Acest salariu este însă o mare problemă. Suma de transfer, în principiu, n-are trebui să fie. 23 de milioane a costat Zlatan, ceea ce nu reprezintă deloc o sumă de speriat. Ba chiar ea ar putea fi lejer mai mare de 30 de milioane. Ibrahimovici e unul dintre cei mai buni fotbaliști ai lumii în bacest moment și o astfel de sumă s-ar justifica pentru achiziționarea lui. Însă 12,5 milioane de euro net pe sezon, plus bonusuri de alte două milioane, ce duc veniturile sale stagionale la 14,5 milioane de euro, iată o un handicap important. Puține cluburi își pot permite o astfel de sumă ca salariu.
Aici intervine însă noțiunea de fericire. Dacă într-adevăr nu e fericit la Paris și vrea să simtă acest sentiment în altă parte, Zlatan ar trebui să accepte o reducere. Jucător și agent insinuează că lucrul ăsta e posibil. Nu vă imaginați însă o reducere drastică, mai degrabă una rezonabilă, poate un salariu ceva mai mic și un contract ceva mai mare. Cel cu PSG expiră în 2015.
Care ar fi posibile destinații? Sigur, deja intrăm în zona speculațiilor, dar nefiind competiții în desfășurare ne putem permite. Raiola și-a tot făcut declarații de dragoste cu Juventus, a și apărut ceva în ziarele sportive din Italia apropiate de torinezi cum că s-ar putea întîmpla ceva la vară, dar e greu de crezut că după ce l-a luat pe Llorente, Juve ar plăti acum pentru Zlatan. Mai degrabă Inter, unde a mai fost și unde Moratti, vezi și telefoanele pe care le tot schimbă cu Mourinho, pare decis să investească din nou.
Totuși, Anglia mi se pare destinația perfectă. City, Chelsea, două echipe cu bani, dispuse să-i cheltuie pe un atacant de mare valoare. Poate și United, deși nu-i un post prioritar. Și ar mai fi un nume. Nu știu dacă neașteptat ori nu. Real Madrid. În momentul ăsta, Ibrahimovici = Benzema + Higuain. La nivel de salarii. E posibil să fie o ecuație bună, căci o alăturare Cristiano-Zlatan ar fi de un impact brutal, care ar acoperi chiar și plecarea lui Mourinho.
M-am numărat printre cei care credeau că PSG nu va avea un meci ușor la Valencia. Am și scris-o, tot aici, pe acest blog Mizam pe ”Mestalla”, pe capacitatea de luptă a Valenciei pe care am văzut-o cu Barcelona, pe absența lui Thiago Silva din apărarea parizienilor, dar și pe eventuale carențe pe faza defensivă ale echipei lui Ancelotti, plină de fotbaliști ofensivi.
În general mi-a ieșit avancronica. Un singur aspect mi-a scăpat. Nu m-am gîndit că Ancelotti va forța cu tripleta Pastore-Lavezzi-Lucas Moura de la început, toți 3 împreună. Mă gîndeam că Menez nu trebuie să lipsească, pentru că era într-o formă deosebită. Ei bine, uite că a lipsit. Iar lui Ancelotti i-a ieșit perfect. Cei trei de care vorbeam au făcut o partidă fenomenală, au destabilizat continuu o apărare greoaie, mult mai imobilă decît cea a francezilor, de la care se aștepta această caracteristică, mai ales că lipsea Thiago Silva.
Valencia a avut mingea în acest meci. A se citi posesia. Dar asta nu garantează rezultatul positiv. PSG-ul a avut spațiile oferite de adversar. Cu generozitate, căci deplasarea în teren a băieților lui Valverde a fost lentă și, în unele momente, greu de înțeles. Valencia a avut și posesie, dar a și alergat mai mult. PSG a avut mai puțin mingea, a alergat mai puțin, dar a făcut-o cu mult folos.
Rezultatul e, la cum s-a jucat, bun pentru Valencia. Și asta pentru că, la pauză, Valverde l-a scos pe Banega, cel mai slab de pe tern în prima parte. L-a mai scos și pe Jonas, care n-a produs nici el mai nimic și a schimbat sistemul. Valdez lîngă Soldado și Canales pe zona lui Lucas Moura. Ancelotti a înțeles mișcarea și a mutat la rîndu-i cu Chantome în locul lui Moura, ca să echilibreze terenul.
Ibrahimovici și-a făcut numărul. E un fotbalist colosal. Are însă carențe evidente la nivel disciplinar. Aș îndrăzni să spun că are carențe la nivel de educație, o educație cam precară primită, după cum chiar el a recunoscut, în copilărie. E absolut anormal să faci ceea ce a făcut el, într-un moment în care nervii nu-și aveau justificare. Va lipsi la retur, dar mai rău pentru PSG e că va lipsi și Verratti. A jucat iar senzațional și este un jucător de care vom mai auzi. PSG-ul a pus mîna pe o bijuterie și a plătit destul de puțin pentru ea. Juventus l-a vrut, Conte a fost convins că va semna și, se spune, s-a enervat teribil cînd a auzit că pleacă la Paris. Fără Verratti și fără Ibra, cu acest 1-2 final, meciul retur oferă o oarecare doză de neprevăzut.
Pe care, de exemplu, nu o oferă celălalt joc. Juventus a bătut cu 3-0 la Glasgow, așa că returul e doar un fel de obligație de serviciu. E o diferență prea mare între cele două echipe, dar mai ales între cele două campionate! Rămași fără rivalul de la Rangers (acum federația scoțiană studiază posibilitatea de a o reprimi pe Rangers în prima ligă, tocmai pentru că și-a dat seama că a distrus o competiție ce se menținea doar grație acestui duel) cei de la Celtic n-au obișnuința torinezilor de a juca la nivel înalt de concentrare aproape meci de meci. Și nici n-au lotul lui Juve.
S-a văzut de altfel din modul în care a fost făcut primul ”11” la unii și la ceilalți. La Celtic a jucat Ambrose, deși venise de cîteva ore de la Cupa Africii, la Juve n-a jucat Asamoah, deși el venise un pic mai devreme. În rest, cum anticipam și în avancronică, Juve și-a impus plusul de viteză pe benzi și în zona greoilor fundași centrali scoțieni, dar și știința jocului pe care o oferă o linie de mijloc foarte bună, Pirlo-Vidal-Marchisio.
Nici măcar atmosfera, extrem de frumoasă, ca de obicei pe ”Celtic Park” n-a mai contat.
P.S. A fost și Beckham la meci. Ceea ce a stîrnit o întreagă nebunie la Valencia. Cred că Beckham foloseste mai mult în afara terenului decît pe teren.
După o toamnă lipsită un pic de protagonism, căci grupa de Liga Campionilor în care a fost repartizată a avut prea puțin ”glamour”, PSG are prim-plan-ul la momentul revenirii Champions League. V-am spus deja, în opinia mea, Liga Campionilor se ține din septembrie pînă în decembrie, iar din februarie pînă în mai avem Champions League. Valencia-PSG e meciul zilei, Celtic-Juve vine imediat după.
Se joacă pe ”Mestalla”. Teren greu pentru orice echipă oaspete. Tribune apropiate, public cald, presiune. PSG nu-i totuși o echipă oarecare. E o colecție de staruri pentru care pare să fi venit momentul adevărului. În Ligue 1, deocamdată, lucrurile s-au mai liniștit, căci Lyon a făcut doi pași greșiți consecutiv și a dat Parisului șansa de a aborda cu mai multe liniște dubla cu Valencia.
Carlo Ancelotti pare, într-un fel, în situația lui Mancini de la City. Bani mulți cheltuiți, așteptări onorate parțial. Șansa lui Mancini a fost că-n Anglia mentalitatea e alta, proiectele se fac pe termen mai lung, astfel că el a reușit să cîștige un titlu. În Franța e un pic altfel, chiar dacă nu la fel ca-n Italia, unde ”Carletto” era dat afară de mult la lotul ce i-a fost confecționat. După multe încercări a găsit formula de joc. Un 4-4-2, derivat din Milan-ul lui Sacchi, cu el jucător, nu din Milan-ul său de antrenor, cu acel 4-3-2-1, bradul de Crăciun ce a ucis cu sînge rece pe Manchester United, într-o semifinală în care Kaka a fost magistral în ploaie.
Sînt cîteva semne de întrebare, dar și o certitudine. Una nefericită pentru Ancelotti, absența lui Thiago Silva. În Italia devenise cel mai bun fundaș central din lume, dorit de Barcelona pentru capacitatea de a da pase calitative, dorit de Manchester United și City pentru contondență în marcaj. Fără brazilian, Ancelotti va desena apărarea pentru Sakho și Alex, foate buni pe plan fizic, puternici ca doi luptători, dar greoi și imobili la acțiuni rapide. Avantaj Soldado, dar și Jonas sau Banega, al cărui joc excelent cu Barcelona, după o noapte febrilă de discotecă, reprezintă un punct de referință. Banega e omul cu pasele filtrante, iar insinuările lui Jonas, din linia a doua, pot provoca destule daune.
La mijloc e limpede că ar trebui să joace Verratti. E o bijuterie în formare și cred că lui Antonio Conte nu i-au trecut nici acum nervii pentru ratarea achiziționării sale. E însă o problemă la el, căci a făcut cam repede saltul din liga a doua către glorie, iar asta obosește psihicul și, pe cale de consecință, fizicul. N-ar fi exclus ca, ținînd cont de condițiile meciului, Ancelotti să-l țină la început pe bancă. Probabilitatea e mică, dar există. Cine nu cred că va lipsi e Matuidi. De fapt, n-are cum să lipsească. E într-un moment de formă excelent, face faza defensivă perfect, acoperă bine și gîndește repede în timp și spațiu în situații de urgență. Care, pentru un mijlocaș închizător, sînt baloanele pierdute de cei din față.
Și acum ajungem la cei din față. Ibrahimovici e de neclintit. E omul care face diferența. De lîngă el nu cred că poate lipsi Menez, aflat și el într-o formă foarte bună. El e generatorul acțiunilor pentru Ibra, are un unu contra unu devastator în regim de viteză și mai dă și goluri, căci e primul care profită de ieșirile lui Zlatan din zona careului. Mai avem două locuri și 3 posibilități. Lavezzi, Pastore, Lucas Moura. Împreună, pesta suta de milioane de euro. Cred că Lavezzi va fi, dar depinde pe ce bandă va juca. În stînga, pe picior schimbat, înseamnă diagonale, contraatacuri devastatoare, șuturi. Și logic ar fi să apară Moura pe dreapta, într-o asociere bestială cu Menez. Dacă joacă Pastore, atunci Lavezzi trece în dreapta, căci Pastore e un jucător care se asociază mai ușor cu Ibrahimovici, pentru că e mai combinativ, în vreme ce Lavezzi e mai direct.
Problema celor trei și, deci, a lui Ancelotti e slaba participare la fazele defensive. E de presupus că Valencia va încerca să atace benzile, undeva în spatele acestor mijlocași, pe încercări de superioritate doi contra unu la lateralii parizienilor, Jallet, probabil, sau Van der Wiel și, dincolo, Maxwell. Ernesto Valverde are la dispoziție ambii fundași laterali, Joao Perreira și Guardado, a revenit și Feghouli, deci e un front deschis acolo.
Sîntem în faza optimilor, mai e deci și un meci retur, nu vă așteptați ca toate gloanețele să fie trase din această seară.
Ne-am luat cu una, cu alta, cu El Clasico, cu Balotelli la Milan, cu Rooney, cu surprizele sfîrșitului de săptămînă, și am uitat să comentăm aici o mutare la prima vedere surprinzătoare: David Beckham la PSG.
De ce spun surprinzătoare? Pentru că, la 37 de ani, va împlini 38 în mai, David Beckham e mult mai aproape de vîrsta retragerii decît de vîrsta unui transfer la o echipă de Liga Campionilor și implicată în lupta pentru titlu într-unul din campionatele de top ale Europei. Ligue 1 e cam după Primera, Premier League, Bundesliga și Serie A într-un soi de clasament, cu o certă doză de subiectivism, al campionatelor din Europa, dar tot e în Top 5 și e foarte puternic.
Mie mi-a plăcut întotdeauna Beckham. Și l-am considerat un exemplu de cum poți să reușești în fotbal fără să ai talentul lui Messi, Cristiano sau alți jucători exponențiali. Beckham e un fotbalist mai degrabă limitat din punct de vedere tehnic. Rar l-am văzut driblînd. Are un mare atu, felul în care lovește mingea cu piciorul drept, un atu însă pe care l-a folosit din plin. E foarte disciplinat din punct de vedere tehnic, un ajutor mare pentru orice antrenor. Mi-amintesc de perioada sa la Real Madrid cînd, cu Capello, juca inclusiv în centrul liniei de mijloc și o făcea foarte bine. Și e un profesionist adevărat. Poate nu la nivelul lui Cristiano Ronaldo, care se masacrează pur și simplu din punct de vedere al pregătirii fizice, dar nici foarte departe. Altfel n-ar fi rezistat pînă la vîrsta asta.
Asta îmi arată că e un tip dotat. Intelectual mă refer, capitolul celălalt pe mine nu mă interesează. Mobilat intelectual să zicem. Se vede asta și din felul în care și-a construit imaginea. Ar trebui să fie un exemplu pe care l-ar putea luat toți figuranții din fotbalul românesc, de care trebuie să te rogi pentru a scoate două vorbe de la ei, vorbe care și-așa mustesc de banalitate. Beckham n-a refuzat niciodată un ziarist, iar presa a fost marele său aliat. Cînd ați citit sau auzit ultimul comentariu negativ la adresa lui? Vă amintiți să fi fost vreodată făcut pilaf în ziare? Nu prea cred, pentru că David a fost suficient de deștept să-și aleagă aliații acolo unde trebuie. Și i-a folosit asta la imagine, o imagine de pe urma căruia a scos zeci de milioane de euro. Sigur, e important și felul în care arată, dar am mai văzut destui fotbaliști prezentabili și poate mai talentați decît el care n-au beneficiat de același tratament din partea jurnaliștilor.
Priviți imaginea de mai jos!
PSG a făcut o mutare excelentă. L-a alăturat pe David Beckham, cu a sa imagine decupată parcă din pauzele de publicitate de la filme, brandului pe care încearcă să-l creeze. Ce vreți alăturare mai bună decît cea a lui Beckham lîngă orașul Paris? Glamour în stare pură, ca să folosesc un termen decupat din industria soției lui David Beckham. Ca brand, PSG-ului îi lipsea această ștampilă. Era mai degrabă o jucărie a unui șeic plictisit de banii pe care-i are, vorba expresiei ”are la bani de-l enervează”, un teritoriu cam arid peste care s-a abătut o binefăcătoare ploaie de petro-dolari.
E lesne de observat cît de mare e scris Paris Saint-Germain. Asta ca nu cumva zîmbetul comercial al lui David Beckham să preia prim-planul. Și-au îndeplinit obiectivul francezii. În 5 luni, cît e contractul englezului, dacă nu cumva, cine știe?, decide să-l prelungească, alăturarea Beckham-PSG va face ca imaginea clubului să primească un plus cît se poate de limpede. David Beckham posedă capacitatea de a pătrunde cu imaginea sa pe zone interzise PSG-ului ca și club de fotbal.
Priviți și filmulețul de mai jos! Reacția ziariștilor, a fanilor, îmbrînceala fotografilor, eleganța ce a caracterizat toate momentele. Nimic din toate astea nu s-a văzut la prezentarea lui Ibrahimovici. Fiecare însă cu treaba lui. Zlatan a fost adus să de goluri, și le dă, Beckham a fost adus pentru imagine. Și a început deja să o creeze.
Din punct de vedere sportiv, o să ne lămurim repede. Cît mai poate Beckham? Asta e o întrebare pe care și-o pun toți, căci campionatul din SUA e puțin popularizat în Europa și nici nu pare prea vioi. După Manchester United, Real Madrid și AC Milan, PSG se alătură pe CV-ul lui Beckham pentru un plus de lumină. Iar lumina din ”Orașul Luminilor” parcă e și mai puternică acum cu David Beckham integrat în ea.
Puțini jucători în istoria fotbalului au mișcat mai mulți bani decît a făcut-o Nicolas Anelka. De fapt, din ce știu eu, doar unul singur a reușit să-l depășească, și asta abia în ultimii ani: Zlatan Ibrahimovici. Dacă suedezul ar fi fost un pic mai statornic, atunci Anelka ar fi deținut recordul financiar al sumelor vehiculate cu transferurile sale. Și, mare atenție!, nu discutăm aici despre salariile sale și nici despre comisoanele plătite la fiecare tranzacție. Nu știu cine e impresarul lui Anelka, dar îmi imaginez că i-a fost tare bine în toți acești ani.
Începînd de azi e jucătorul lui Juventus. La 33 de ani, va împlini 34 în martie, Nicolas mai bifează un nume mare în CV-ul său. Relația sa cu ”Bătrîna Doamnă” e, deocamdată, pînă în vară, dar așa cum îl știm, omul rămîne deschis la negocieri și nu e exclusă o prelungire.
Născut la Versaille, zonă nobilă a Franței, ce i-a adus pesemne gustul pentru bani mulți și lux, Anelka s-a format la celebra școală Clairefontaine, celebră mai degrabă pentru antrenori decît pentru fotbaliști. A ajuns la PSG, cu care a debutat în fotbalul mare. La 17 ani, Arsene Wenger semnează primul cec al unui transfer de-al său: 760.000 de euro pentru trecerea la Arsenal. Două sezoane la ”tunari”, 23 de goluri în 65 de meciuri, campion al Angliei, idol deja pe ”Highburry” în acel ”french Arsenal”, care, spre deosebire de ”baby Arsenal” de pe Emirates, mai și cîștiga trofee. Și a început mișcarea banilor. Nu-i prima mare operațiune financiară marca Wenger.
Real Madrid îl ia cu 34,5 milioane de euro. Lorenzo Sanz era președinte, sîntem în 1999, iar suma, o nebunie la acea vreme, nu mai fusese niciodată plătită de Real pentru un fotbalist. ”Una maravillosa locura”, așa a caracterizat Sanz transferul puștiului de 19 ani, care zăpăcise Anglia cu calitățile sale explozive. Nu s-a acomodat la Real, Vicente Del Bosque nu l-a prea înghițit, vestiarul nu l-a prea plăcut, căci crizele sale de personalitate se dovedeau deja ușor excesive. A și primit la un moment dat 45 de zile de suspendare pentru că, episodul e un pic neclar, a refuzat să se antreneze. Și-a pus cu toate astea semnătura pe Liga Campionilor cucerită în finala de la Paris, cu Valencia, în 2000, golul său marcat în semifinala cu Bayern Munchen rămînînd extrem de important. Pentru cine nu-și mai amintește, imaginile sînt mai jos:
În finală a jucat puțin, dar ”La Octava” îi aparține și lui. S-a întors la PSG, care a plătit 33 de milioane de euro, o altă nebunie, a francezilor de această dată. S-a certat cu Luis Fernandez, astfel că pentru sezonul 2001-2002 s-a dus la Liverpool, un împrumut pentru care ”cormoranii” au plătit 2 milioane de euro, o nimica toată în contextul dat.
În 2002 merge la Manchester City, pentru alte 20 de milioane de euro. A lăsat o bună impresie la echipa ”cetățenilor”, proaspăt revenită în Premier League, unde a împărțit zona de atac cu Fowler. Marchează 36 e goluri, astfel că Fenerbahce s-a gîndit că ar avea nevoie de el. Sîntem în ianuarie 2005, iar suma de 11 milioane de euro plătită de turci nu e nici ea o mare grozăvie. Nu i-a plăcut la Istanbul, deși a cîștigat un titlu cu Fener, se spune că nu ieșea din casă și se juca încontinuu PlayStation. În vara următoare, alt transfer, Bolton, 12 milioane de euro, alt record, de data asta pentru echipa engleză.
În ianuarie 2008, Chelsea plătește 21 de milioane de euro pentru el. Nu joacă rău, dă goluri, devine chiar golgeter al Angliei.
Dar de această perioadă se leagă ratarea penaltyului decisiv în finala Ligii Campionilor de la Moscova, cu Manchester United.
Cu Carlo Ancelotti, care l-a vrut la Juventus și în 1999, dar n-a putut plăti suma cerută de Arsenal, cîștigă un nou event, dar plecarea italianului a coincis cu începutul sfîrșitului. Marginalizat de Villas-Boas, se înțelege cu chinezii de la Shanghai Shenhua, evident pentru un alt record, al salariului pe care urma să-l încaseze, 12 milioane de euro pe sezon, contract pe două sezoane.
Problemele financiare au pătruns însă și-n economia fotbalistică a Chinei, astfel că, iată-l pe Nicolas în fața unei noi provocări. E prima sa mutare, de cînd a plecat de la Clairefontaine spre PSG, cînd nu se plătește nimic pentru el, ceea ce deja e o știre de presă.
Ce va face el la Juventus? E o întrebare fără răspuns deocamdată. Nu s-a mai antrenat de vreo două luni, vine într-o echipă ce nu suferea la nivel ofensiv, căci mai există un Matri, un Vucinici, un Quagliarela, chiar și un Giovinco (bine că s-a accidentat Bendtner, căci altfel apărea și danezul la numărătoare), iar Juve l-ar vrea acum și pe Lisandro Lopez, de la Lyon, infinit mai util decît Anelka. Poate fi bun în anumite momente conjuncturale, dar e greu de presupus că va fi un transfer care să revoluționeze jocul lui Juve.
Mai sînt și problemele sale de comportament. Nu de mult s-a contrat cu un ziarist, care-l întrebase ceva de salariul uriaș primit de la chinezi: ”Ocupă-te tu mai bine de salariul tău și lasă-mă pe mine să mă ocup de-al meu!”. Apoi și-a expus părerea despre cei care-l critică: ”Nu e suficient că ați citit kilometri de cărți, cultura generală nu servește la mare lucru. Eu vorbesc trei limbi și am învățat și puțină chineză, iar Teorema lui Pitagora nu mi-a folosit la nimic în viață”. Era un fel de răspuns la coperta din Le Parisien, unde titlul mare era: ”Mercenarul”.
Motto-ul său, ”cine n-are dușmani înseamnă că n-a făcut nimic în viață” e, în sine, o teoremă, care, pesemne, i-a folosit mai mult decît cea a lui Pitagora.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!