Grele sînt serile astea de Champions League cînd ai de ales între trei meciuri și nu știi la care să te uiți mai întîi! La fel de grea este, vă rog să mă credeți, și varianta de a privi la toate 3 meciurile în același timp. Cam așa încercăm noi să facem la Euro Fotbal, însă dacă nu-ți propui să te concentrezi pe un singur monitor din cele 3 montate unul lîngă altul riști să nu mai înțelegi nimic.

Marți seară îmi propusesem să văd PSV-Milan. Am și văzut cîte ceva, destul de puțin totuși, căci am rămas mult mai mult fixat pe partida de la Lyon. Vorbisem mult cu Gică Craioveanu despre Real Sociedad și m-a contaminat cu optimismul său în legătură cu această echipă. Voiam să văd dacă are dreptate, parcă pe undeva mă încerca și senzația de a-l contrazice într-un fel. Nu mă gîndeam că Lyon, la experiența sa și la avansul de o partidă oficială în campionat față de basci, va fi subordonată în asemenea mod, asta ca să folosesc o expresie favorită a altui invitat permanent al emisiunii, Ilie Dumitrescu.

Lyon a fost surpiza negativă. O echipă previzibilă, cu un Gonalons primind aproape mereu cu spatele la poartă, cu un Grenier, care mie mi se pare că joacă pe altă poziție decît ar trebui, și cu un Gurcouff ce reprezintă din ce în ce mai mult esența metaforii cu trenul succesul care trece o singură dată prin gara vieții tale, iar dacă l-ai pierdut, altă șansă greu va mai veni. Pentru Gurcouff, trenul succesului s-a numit Milan, din care a decis, prost inspirat sau prost sfătuit, să coboare. De la AC Milan nu pleci decît dacă vrea AC Milan cu tot dinadinsul să te dea, dacă nu mă credeți întrebați-l pe Contra, care consideră și acum că pecarea de la Milan a fost greșeala vieții sale.

Lyon a jucat puțin în acest meci, atît timp cît a avut timp permisiunea celor de la Sociedad. O porțiune din repriza a doua, cînd rezultatul final a stat un pic sub semnul întrebării. A venit însă golul de 2-0, o operă de artă a lui Seferovici, care a pus ordine în lucruri. Putea fi mai rău, căci în 10 oameni Lyon a riscat mult, însă chiar și așa, cu această rentă, plus absența lui Bisevac în retur, foarte importantă într-un angrenaj ca al francezilor destul de puțin populat în efectiv față de alți ani, ar trebui să fie decisiv. Nu e sută la sută, căci un gol al Lyon-ului ar pune multă presiune pe o echipă bască încă neexperimentată, dar e limpede acum cine e marea favorită.

Și asta nu neapărat din pricina rezultatului. Real Sociedad a jucat admirabil, neașteptat de bine pentru o echipă care și-a pierdut antrenorul, și-a pierdut reperul la mijlocul terenului, pe Illaramendi, și-l avea accidentat pe un alt jucător important, Mikel Gonzales. Mi-a plăcut Seferovici, Gică Craioveanu mă avertizase că s-a integrat perfect în jocul Realului însă l-am bănuit de un ușor subiectivism. Nici vorbă însă, Seferovici, al cărui trecut fotbalistic e departe de a fi spectaculos, a părut că face parte din angrenaj de cînd lumea. Nu-i fotbalist de atac pozițional, de aceea jocul în viteză al bascilor îi vine de minune.

Mi-a mai plăcut Inigo Martinez. Fix în naționala de tineret a Spaniei, tinde să devină unul dintre fundașii de clasă ai fotbalului iberic. Și mi se pare ciudat că Barcelona, de exemplu, nu se gîndește la el în tentativa deja plicticoasă, de ani buni, de a găsi un fundaș care să-l înlocuiască pe Puyol. Griezman a fost și el remarcabil, un gol de tipul celui dat de el se vede rar, dar a fost mult mai util în jocul fără minge francezul decît acea reușită, care ia ochii.

Și mi-a mai plăcut Vela. E un talent pur, pe care Arsenal l-a scăpat printre degete. Nu i-aș face proces de intenție lui Wenger și-n acest caz, are alsacianul destule reproșuri pe cap, căci atunci cînd Vela era pe la Arsenal concurența în zona lui de acțiune era feroce, iar era foarte tînăr. La Sociedad s-a regăsit, și-a redescoperit calitățile și a beneficiat și de o conjunctură favorabilă, căci are libertatea de a ieși, uneori, din rigorile tactice.

În concluzie, mi-a plăcut Real Sociedad în întregime. A arătat ca o trupă cu multă personalitate, avînd un antrenor bine pregătit și informat, ale cărui mutări au părut urmare a unui studiu bine făcut al adversarului. Inclusiv introducerea lui Granero, care mie iniția nu mi-a plăcut, dar apoi am înțeles-o, căci Granero face parte din acea categorie de fotbaliști importanți prin experiența și știința jocului de care dispune.

Două vorbe și despre PSV-Milan. Atît cît am apucat să văd. Remarcabilă politica olandezilor de a merge pînă la obsesie pe mîna tinerilor. Cred că e țara din Europa care are cel mai mult curaj, fotbalistic vorbind, de a arunca tinerii în luptă. Tinerii au dezavantajele lor, vezi golul Milanului, care în fața unei echipe cu experiența milanezilor n-avea cum să nu se vadă, însă au de partea lor entuziasmul și acea putere de a o lua de la capăt, pe care doar tinerețea ți-o oferă. Presa italiană, cu stilul său pragmatic de a analiza fotbalul, tratează egalul ca pe o mare izbîndă, ceea ce poate și e, căci Milan n-a jucat nici un meci oficial pînă marți. Returul nu-i deloc simplu pentru Milan, căci puștii lui Cocu par și sînt capabili de multe suprize. Pînă miercurea viitoare, Milanul va mai acumula cîte ceva, căci începe și Serie A, dar Allegri va trebui să facă apel cu multă asiduitate la experiența băieților lui pentru a gestiona un meci ce poate oricînd aluneca pe o pantă complicată.