Ne aflăm în plină perioadă de mercato, transferurile reprezintă cuvîntul de ordine al acestor zile. Vara e momentul culminant al acestui carusel de nume ce include cluburi, fotbaliști, impresari, ziariști. Și care, ca un montagne russe, aduce după sine o sumedenie de informații ce pot bulversa pe oricine, mai ales pe cei mai creduli din fire, care sînt convinși că tot ce zboară se mănîncă și tot ce apare e adevărat. La finalul acestei perioade, la începutul lui septembrie, vom trage linie și vom observa că procentul operațiunilor finalizate e undeva spre 10 la sută din cel al operațiunilor vehiculate. Am mai spus-o, sfatul meu atunci cînd apar astfel de bombe e să stabiliți o marjă de eroare proprie și, eventual, să treceți prin filtrul rațiunii orice informație.
Manipularea prin presă e în floare în această perioadă. Prin presă înțelegînd prin intermediul jurnaliștilor. Ea a existat dintotdeauna, să nu cumva să vă imaginați că ea există doar în zona transferurilor de fotbaliști. Atunci cînd sînt interese, apare și manipularea. Un club vrea să cumpere un jucător, s-a înțeles cu clubul care vinde, dar întîmpină dificultăți din partea impresarului, care, evident, vrea ceva beneficii pentru clientul lui și pentru sine. Apare imediat informația conform căreia un alt fotbalist, de la un alt club, e pregătit să accepte condițiile și să semneze. Ținta manipulării e impresarul pretențios, căruia i se flutură ideea că pe piață nu e doar jucătorul său, ci există și alte variante. Situația poate să difere, în sensul că din partea clubului care vinde intervin probleme, o sumă mai mare solicitată ori un interval de plată mai redus, sau clubul care vrea să cumpere caută să obțină o sumă mai mică decît cea soliciată, caz în care variantele de rezervă apar din nou în presă. Sînt lucruri care se întîmplă și nu țin de reaua voință a jurnaliștilor, care primesc informații, unele greu de verificat din mai multe surse, și preferă să le publice pentru a nu rămîne descoperiți. E un fel de joc din care toată lumea are de cîștigat pînă la urmă, inclusiv cel aflat la capătul firului, cititorul ori telespectatorul ce primește informația și are motive de dezbatere, subiecte de conversație, eventual la o bere, ca să aibă de cîștigat și sectorul serviciilor.
În afara transferurilor mai există și capitolul rezervat măririlor de salariu sau prelungirilor de contracte. Sînt importante și ele, astfel că și în aceste situații apar manipulări. În general, acestea se rezolvă în liniște, cu părțile așezate la masa negocierilor, pe o perioadă mai lungă de timp. De regulă, cluburile mari încep negocieri pentru prelungirea contractelor fotbaliștilor pe care își doresc să-i păstreze cam cu doi ani și jumătate înainte de expirare. Caută astfel să se evite situația delicată în care un fotbalist intră în ultimul an de contract fără să-i fie rezolvată situația. Daca se ajunge la granița celor doi ani rămași din înțelegere și fotbalistul e ferm pe poziția de a nu accepta prelungirea, în general cea mai bună variantă e vînzarea, cît încă se poate obține un preț bun. Cu un an înainte de expirare lucrurile deja se complică mult, vezi de exemplu situația lui Sami Khedira la Real Madrid.
Un exemplu de fotbalist căruia îi expiră contractul este doi ani, dar care nu s-a înțeles pentru prelungire este Sterling. A refuzat constant toate propunerile ce i s-au făcut dinspre Liverpool și, în mod normal, va fi vîndut. Probabil că impresarul său, Aidy Ward, un tip destul de obscur pe piață, care nu are în portofoliu nume foarte mari (poate cu excepția lui Oxlade-Chamberlain de la Arsenal) are ceva variante, căci altfel nu se explică refuzul. La 20 de ani, Sterling a devenit, cu ajutorul agentului, subiect al manipulărilor din presă, care duc spre un soi de licitație. Ward n-a ezitat să ofere jurnaliștilor informații concrete despre salariile oferite pe rînd lui Sterling, ceea ce nu prea se face. Intrat în acest malaxor mediatic, Sterling nu are decît de pierdut, căci cota lui crește în mod artificial, iar orizontul de așteptare în ceea ce-l privește va fi direct proporțional cu suma ce va fi plătită pentru el. Asta dacă nu cumva, în cele din urmă, jucătorul va accepta oferta ”cormoranilor”, care nu-i de ici de colo, 150.000 de euro pe săptămînă, 600.000 pe lună, 7,2 milioane pe sezon. Totuși, să fim serioși, Sterling o fi bun fotbalist, dar la 20 de ani n-a arătat încă foarte multe. Are viitorul în față, dar viitorul e incert pentru oricine.
O situație asemănătoare, dar și un pic diferită, este a lui Sergio Ramos. Aici vorbim despre o altfel de tactică a manipulării. Cum să obții mărire de salariu la capătul unui sezon slab pentru jucător și club. Actorii acestei piese sînt Sergio Ramos, cu contract scadent în 2017, Rene Ramos, fratele fotbalistului și impresarul său, care vrea pentru fundașul madrilen un salariu între 10 și 12 milioane de euro net pe sezon plus prelungire a contractului pînă în 2020, dar și, deloc în ultimul rînd, Florentino Perez, președintele Realului, care n-a ezitat de-a lungul timpului să se despartă de figuri emblematice ale clubului fără prea mult sentimentalism.
Spre deosebire de Sterling, vorbim despre o emblemă a Realului. Astfel că lupta între părți e de multe ori la baionetă. Informația că Ramos a fost oferit unui candidat la președinția Barcelonei, Jordi Majo, e veche și confirmată chiar de acesta. Neconfirmată e persoana care a făcut oferta, căci Majo nu vrea s-o dezvăluie. Se speculează fie că e din anturajul lui Ramos, pentru a forța mîna lui Florentino, fie din anturajul lui Florentino, pentru a strica imaginea fotbalistului în ochii fanilor și a face ca o eventuală despărțire să fie mai puțin traumatică. Eu unul înclin să cred că a doua varianta e cea corectă, căci nu văd cum Ramos se putea gîndi la o primire prea cordială la Barcelona.
Războiul mediatic e în plină desfășurare. Logic ar fi ca, pînă la urmă, părțile să se înțeleagă, căci e prea mare legătura între Sergio Ramos și club, impactul plecării sale ar fi mult mai mare decît al plecării lui Sterling de la Liverpool. E însă un război care afectează imaginea ambelor părți. Ramos cîștigă 5,5 milioane de euro pe sezon, sumă obținută în 2011, cînd a sărit de la 2,5 milioane la 5,5 milioane (în 2007, la doi ani de la transferul său de la Sevilla, sărise de la un milion pe an la 2,5 milioane), dar în momentul de față e depășit la bani de alte nume, mult mai noi ca el în echipă. Bale, Kroos, James Rodriguez, plus de Benzema, care tocmai a obținut o mărire pînă la 8 milioane. Rene Ramos cere pentru fratele său 12 milioane de euro, ceea ce l-ar situa pe a doua poziție a ierarhiei după Cristiano Ronaldo. Probabil însă că ar accepta și 10 milioane, mai puțin decît Bale care are 11 milioane, dar mai mult decît o parte din cei menționați mai sus.
Se pare însă că Florentino Perez nu-i prea convins. Deocamdată așteaptă și probabil caută să înțeleagă ce impact ar avea o plecare a lui Ramos, urmată de cea mult mai probabilă a lui Casillas. Dinspre cealaltă tabără apar informații conform cărora Manchester United i-ar oferi 12 miloane de euro pe sezon și contract pînă în 2020. Ca un făcut, fix ceea ce solicită Ramos și de la Real Madrid. Dacă informația e adevărată, vezi discuția despre manipulări de mai sus, United are un as în mînecă din dorința aproape obsesivă a lui Florentino Perez de a-l lua pe De Gea. Un soi de schimb, cu ceva bani oferiți dinspre Manchester (30 de milioane vorbea ”AS” în numărul de marți) ar face ca toate părțile să fie mulțumite. Inclusiv cea de-a patra parte, apărută pe parcurs, De Gea, care ar izbuti astfel să-și mulțumească logodnica, solista Edurne, cea pe care ați văzut-o concurînd pentru Spania la recentul Eurovision. E un subiect care cu siguranță va continua în următoarele săptămîni și al cărui final e greu de descifrat.
Două vorbe despre cîteva dintre transferurile deja făcute. Destul de puține, dar există explicații și pentru asta. În primul rînd cluburile așteaptă data de 30 iunie, dată la care se închide exercițiul bugetar în fotbal, dar și o primă lovitură de mercato, care să provoace un soi de efect de domino. Juventus mi se pare că s-a mișcat din nou bine cu Mandzukic, Dybala, Khedira. Deocamdată. Se așteaptă decizia lui Tevez și probabil că vor urma și alte mutări, inclusiv în sens invers, de plecare.
Inter a arătat în sfîrșit că există pe piață luîndu-l pe Kondogbia. Un transfer bun, pe o sumă cam mare însă, dar e prețul plătit unei perioade destul de lungi de absență. Dacă va veni și Miranda (probabil va fi anunțat după Copa America) echipa lui Mancini se întărește.
Foarte bun mi se pare transferul lui Cech la Arsenal. Wenger pare să se fi decis în sfîrsit asupra liniei pe care o urmează, renunțînd la tineri de perspectivă, scumpi dar incerți, în favoarea unor nume consacrate. După Ozil și Alexis, Petr Cech e mare realizare. De văzut ce va reuși Mourinho să scoată din Falcao și ce va putea face Firmino la Liverpool. Mi se pare cam mare prețul plătit pentru el, 40 de milioane, în condițiile în care, din ce știu, ar trebui să intre în lot din această vară și belgianul Origi.
Ne aflăm în plină perioadă de mercato, transferurile reprezintă cuvîntul de ordine al acestor zile. Vara e momentul culminant al acestui carusel de nume ce include cluburi, fotbaliști, impresari, ziariști. Și care, ca un montagne russe, aduce după sine o sumedenie de informații ce pot bulversa pe oricine, mai ales pe cei mai creduli din fire, care sînt convinși că tot ce zboară se mănîncă și tot ce apare e adevărat. La finalul acestei perioade, la începutul lui septembrie, vom trage linie și vom observa că procentul operațiunilor finalizate e undeva spre 10 la sută din cel al operațiunilor vehiculate. Am mai spus-o, sfatul meu atunci cînd apar astfel de bombe e să stabiliți o marjă de eroare proprie și, eventual, să treceți prin filtrul rațiunii orice informație.
Manipularea prin presă e în floare în această perioadă. Prin presă înțelegînd prin intermediul jurnaliștilor. Ea a existat dintotdeauna, să nu cumva să vă imaginați că ea există doar în zona transferurilor de fotbaliști. Atunci cînd sînt interese, apare și manipularea. Un club vrea să cumpere un jucător, s-a înțeles cu clubul care vinde, dar întîmpină dificultăți din partea impresarului, care, evident, vrea ceva beneficii pentru clientul lui și pentru sine. Apare imediat informația conform căreia un alt fotbalist, de la un alt club, e pregătit să accepte condițiile și să semneze. Ținta manipulării e impresarul pretențios, căruia i se flutură ideea că pe piață nu e doar jucătorul său, ci există și alte variante. Situația poate să difere, în sensul că din partea clubului care vinde intervin probleme, o sumă mai mare solicitată ori un interval de plată mai redus, sau clubul care vrea să cumpere caută să obțină o sumă mai mică decît cea soliciată, caz în care variantele de rezervă apar din nou în presă. Sînt lucruri care se întîmplă și nu țin de reaua voință a jurnaliștilor, care primesc informații, unele greu de verificat din mai multe surse, și preferă să le publice pentru a nu rămîne descoperiți. E un fel de joc din care toată lumea are de cîștigat pînă la urmă, inclusiv cel aflat la capătul firului, cititorul ori telespectatorul ce primește informația și are motive de dezbatere, subiecte de conversație, eventual la o bere, ca să aibă de cîștigat și sectorul serviciilor.
În afara transferurilor mai există și capitolul rezervat măririlor de salariu sau prelungirilor de contracte. Sînt importante și ele, astfel că și în aceste situații apar manipulări. În general, acestea se rezolvă în liniște, cu părțile așezate la masa negocierilor, pe o perioadă mai lungă de timp. De regulă, cluburile mari încep negocieri pentru prelungirea contractelor fotbaliștilor pe care își doresc să-i păstreze cam cu doi ani și jumătate înainte de expirare. Caută astfel să se evite situația delicată în care un fotbalist intră în ultimul an de contract fără să-i fie rezolvată situația. Daca se ajunge la granița celor doi ani rămași din înțelegere și fotbalistul e ferm pe poziția de a nu accepta prelungirea, în general cea mai bună variantă e vînzarea, cît încă se poate obține un preț bun. Cu un an înainte de expirare lucrurile deja se complică mult, vezi de exemplu situația lui Sami Khedira la Real Madrid.
Un exemplu de fotbalist căruia îi expiră contractul este doi ani, dar care nu s-a înțeles pentru prelungire este Sterling. A refuzat constant toate propunerile ce i s-au făcut dinspre Liverpool și, în mod normal, va fi vîndut. Probabil că impresarul său, Aidy Ward, un tip destul de obscur pe piață, care nu are în portofoliu nume foarte mari (poate cu excepția lui Oxlade-Chamberlain de la Arsenal) are ceva variante, căci altfel nu se explică refuzul. La 20 de ani, Sterling a devenit, cu ajutorul agentului, subiect al manipulărilor din presă, care duc spre un soi de licitație. Ward n-a ezitat să ofere jurnaliștilor informații concrete despre salariile oferite pe rînd lui Sterling, ceea ce nu prea se face. Intrat în acest malaxor mediatic, Sterling nu are decît de pierdut, căci cota lui crește în mod artificial, iar orizontul de așteptare în ceea ce-l privește va fi direct proporțional cu suma ce va fi plătită pentru el. Asta dacă nu cumva, în cele din urmă, jucătorul va accepta oferta ”cormoranilor”, care nu-i de ici de colo, 150.000 de euro pe săptămînă, 600.000 pe lună, 7,2 milioane pe sezon. Totuși, să fim serioși, Sterling o fi bun fotbalist, dar la 20 de ani n-a arătat încă foarte multe. Are viitorul în față, dar viitorul e incert pentru oricine.
O situație asemănătoare, dar și un pic diferită, este a lui Sergio Ramos. Aici vorbim despre o altfel de tactică a manipulării. Cum să obții mărire de salariu la capătul unui sezon slab pentru jucător și club. Actorii acestei piese sînt Sergio Ramos, cu contract scadent în 2017, Rene Ramos, fratele fotbalistului și impresarul său, care vrea pentru fundașul madrilen un salariu între 10 și 12 milioane de euro net pe sezon plus prelungire a contractului pînă în 2020, dar și, deloc în ultimul rînd, Florentino Perez, președintele Realului, care n-a ezitat de-a lungul timpului să se despartă de figuri emblematice ale clubului fără prea mult sentimentalism.
Spre deosebire de Sterling, vorbim despre o emblemă a Realului. Astfel că lupta între părți e de multe ori la baionetă. Informația că Ramos a fost oferit unui candidat la președinția Barcelonei, Jordi Majo, e veche și confirmată chiar de acesta. Neconfirmată e persoana care a făcut oferta, căci Majo nu vrea s-o dezvăluie. Se speculează fie că e din anturajul lui Ramos, pentru a forța mîna lui Florentino, fie din anturajul lui Florentino, pentru a strica imaginea fotbalistului în ochii fanilor și a face ca o eventuală despărțire să fie mai puțin traumatică. Eu unul înclin să cred că a doua varianta e cea corectă, căci nu văd cum Ramos se putea gîndi la o primire prea cordială la Barcelona.
Războiul mediatic e în plină desfășurare. Logic ar fi ca, pînă la urmă, părțile să se înțeleagă, căci e prea mare legătura între Sergio Ramos și club, impactul plecării sale ar fi mult mai mare decît al plecării lui Sterling de la Liverpool. E însă un război care afectează imaginea ambelor părți. Ramos cîștigă 5,5 milioane de euro pe sezon, sumă obținută în 2011, cînd a sărit de la 2,5 milioane la 5,5 milioane (în 2007, la doi ani de la transferul său de la Sevilla, sărise de la un milion pe an la 2,5 milioane), dar în momentul de față e depășit la bani de alte nume, mult mai noi ca el în echipă. Bale, Kroos, James Rodriguez, plus de Benzema, care tocmai a obținut o mărire pînă la 8 milioane. Rene Ramos cere pentru fratele său 12 milioane de euro, ceea ce l-ar situa pe a doua poziție a ierarhiei după Cristiano Ronaldo. Probabil însă că ar accepta și 10 milioane, mai puțin decît Bale care are 11 milioane, dar mai mult decît o parte din cei menționați mai sus.
Se pare însă că Florentino Perez nu-i prea convins. Deocamdată așteaptă și probabil caută să înțeleagă ce impact ar avea o plecare a lui Ramos, urmată de cea mult mai probabilă a lui Casillas. Dinspre cealaltă tabără apar informații conform cărora Manchester United i-ar oferi 12 miloane de euro pe sezon și contract pînă în 2020. Ca un făcut, fix ceea ce solicită Ramos și de la Real Madrid. Dacă informația e adevărată, vezi discuția despre manipulări de mai sus, United are un as în mînecă din dorința aproape obsesivă a lui Florentino Perez de a-l lua pe De Gea. Un soi de schimb, cu ceva bani oferiți dinspre Manchester (30 de milioane vorbea ”AS” în numărul de marți) ar face ca toate părțile să fie mulțumite. Inclusiv cea de-a patra parte, apărută pe parcurs, De Gea, care ar izbuti astfel să-și mulțumească logodnica, solista Edurne, cea pe care ați văzut-o concurînd pentru Spania la recentul Eurovision. E un subiect care cu siguranță va continua în următoarele săptămîni și al cărui final e greu de descifrat.
Două vorbe despre cîteva dintre transferurile deja făcute. Destul de puține, dar există explicații și pentru asta. În primul rînd cluburile așteaptă data de 30 iunie, dată la care se închide exercițiul bugetar în fotbal, dar și o primă lovitură de mercato, care să provoace un soi de efect de domino. Juventus mi se pare că s-a mișcat din nou bine cu Mandzukic, Dybala, Khedira. Deocamdată. Se așteaptă decizia lui Tevez și probabil că vor urma și alte mutări, inclusiv în sens invers, de plecare.
Inter a arătat în sfîrșit că există pe piață luîndu-l pe Kondogbia. Un transfer bun, pe o sumă cam mare însă, dar e prețul plătit unei perioade destul de lungi de absență. Dacă va veni și Miranda (probabil va fi anunțat după Copa America) echipa lui Mancini se întărește.
Foarte bun mi se pare transferul lui Cech la Arsenal. Wenger pare să se fi decis în sfîrsit asupra liniei pe care o urmează, renunțînd la tineri de perspectivă, scumpi dar incerți, în favoarea unor nume consacrate. După Ozil și Alexis, Petr Cech e mare realizare. De văzut ce va reuși Mourinho să scoată din Falcao și ce va putea face Firmino la Liverpool. Mi se pare cam mare prețul plătit pentru el, 40 de milioane, în condițiile în care, din ce știu, ar trebui să intre în lot din această vară și belgianul Origi.
Despe Manchester United am scris destul de puțin în ultima vreme pe acest blog. De fapt, mi se pare că absența din competițiile europene a determinat pentru clubul de pe ”Old Trafford” și o ușoară retrogradare în planul secund al comentariilor generale ce vizează fotbalul din Anglia. Dacă adăugăm aici și perioada de incertitudine la nivelul jocurilor și rezultatelor din Premier League, plus eliminările mai mult sau mai puțin premature din cupele naționale, găsim anumite explicații ale acestei ”ostracizări”.
Am un bun prieten care, cred, e cel mai mare fan român al celor de la Manchester United. Nu mă pretind a fi obiectiv în această caracterizare, posibil că se vor simți destui lezați de ea. Îi rog să nu se supere. Cel despre care vorbesc are marele avantaj de a locui în Londra de mai bine de 20 de ani și de a avea posibilitatea de merge la toate meciurile lui Manchester United dorește, inclusiv cele din străinătate, inclusiv la cele amicale, inclusiv la ”nebunii” de genul unor turnee de pregătire peste mări și țări. Pentru că reușim rar să ne vedem în România, imi tot spune să vin la un meci al lui Manchester United pe ”Old Trafford”. Aș merge cu drag, e de fapt ceea ce i-am și răspuns, dar aștept să fie un meci important, eventual decisiv, la care United să se lupte pentru ceva palpabil, nu doar pentru simple 3 puncte în clasamentul din Premier League. Pe ”Old Trafford” am fost (și am fost impresionat la vremea respectivă de această colosală arenă), orașul Manchester nu prea mă atrage, problema e că și meciurile cu adevărat importante au lipsit. Absența din Champions League e, din acest punct de vedere, un mare handicap. Un duel de genul celui cu Real Madrid de acum doi ani ori chiar și cu Bayern de anul trecut ar fi fost un bun prilej de vizită, din păcate va trebui să mai aștept pentru asta.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Trecînd peste această paranteză, să revenim la Manchester United. În curînd se va face un an de la demiterea lui David Moyes, cu care șefii de pe ”Old Trafford” au fost destul de drastici, atitudine oarecum invers proporțională cu modul de lucru din fotbalul englez, dar și cu contractul extrem de larg, 6 ani, pe care scoțianul îl semnase în momentul în care se lăsase convins să devină succesor al lui Sir Alex Ferguson. Moyes n-a avut șansa lui Van Gaal de a cheltui sume colosale pe fotbaliști. Pesemne că e în mare parte vina lui, din nou revin la modul de lucru din fotbalul englez și rolul managerului, pesemne că a crezut prea mult în capacitățile sale și în posibilitatea de a scoate la fel de multe rezultate precum Ferguson cam cu același lot de jucători. Am spus-o la momentul retragerii lui Sir Alex, la Manchester United n-a fost o domnie obișnuită, ci un soi de dictatură, iar după orice dictatură lucrurile reintră greu în normal. Moyes n-a știut sau n-a crezut asta și a plătit.
În momentul ăsta, mi se pare destul de greu de făcut un bilanț al celor 9 luni de cînd Louis van Gaal e în fruntea echipei. În 9 luni, din păcate pentru Van Gaal și United, n-a fost zămislit nimic concret, doar ceva perspective și destul de multe semne de întrebare. În momentul ăsta, echipa pare inclusiv implicată în lupta pentru titlu, dar cred că sînt puțini cei care chiar cred în această posibilitate. Revenirea în Champions League e văzută ca marele trofeu din acest sezon, iar o calificare directă, ceea ce ar însemna locul doi sau trei, fără bătăile de cap impuse de turul preliminar, ar deveni chiar un succes major dacă rivala din oraș, City, ar termina pe un loc inferior în clasament. Spre deosebire de Moyes, Van Gaal a fost un pic mai deștept și nu și-a asumat mai nimic pentru primul sezon. Era și destul de greu să promită marea cu sarea, căci el însuși s-a alăturat tîrziu noului proiect Manchester United, din cauza (sau datorită, depinde din ce punct de vedere privim lucrurile) parcursului Olandei de la Mondial. În acele zile în care un manager muncește pentru definitivarea lotului, iar un manager nou instalat caută să-și cunoască noul loc de muncă, Van Gaal muncea în Brazilia. De aici proabil și senzația că transferurile au fost făcute destul de bizar, destul de tîrziu unele, extrem de scumpe altele, ba chiar și oarecum nefirești în anumite situații, vezi de exemplu Radamel Falcao. Van Gaal a transferat scump, mult și cu destulă calitate, dar parcă n-a făcut-o în urma unui plan, așa cum face de regulă un antrenor tipicar. Partea bună a acestor transferuri e că respectiva calitate l-a ajutat să rezolve unele partide în care echipa nu funcționa, dar apărea valoarea individuală.
Cînd a fost numit la Bayern, într-o situație oarecum similară, după degringolada lăsată de gestiunea lui Jurgen Klinsmann, Louis van Gaal spunea în ”Bild”: ”Jucătorii au nevoie de cîteva luni pentru a se adapta la ideile mele, pentru a mă cunoaște, pentru a înțelege ce pretind de la ei. S-a întîmplat asta și la Barcelona, și la Alkmaar, așa va fi și la Bayern”. Și așa a fost. La United, cînd a fost instalat, n-a mai zis asta, deși n-a promis nimic imediat. Dar se vede că a avut dreptate, căci a fost nevoie de cîteva luni pentru ca, de exemplu, Ander Herrera, să priceapă ceea ce vrea de la el Van Gaal. Bascul a recunoscut într-un interviu dat acum vreo lună în ”El Pais” că-n primele luni traversa o stare vecină cu depresia fiindcă era în mod constant certat de Van Gaal. Acum, Ander Herrera pare element de bază în noul desen tactic al olandezului.
Am spus noul desen tactic. Asta e o altă problemă. În mai anul trecut, atunci cînd a fost oficializată numirea sa, scriam pe acest blog: ”nu cred că sistemul 4-3-3 e negociabil la Van Gaal”. M-am înșelat. Eram înainte de Mondial. Acolo a apărut acel sistem cu 3 fundași centrali al Olandei, zice-se pregătit special doar pentru meciul inaugural cu Spania, de care Van Gaal s-a îndrăgostit subit. Și pe care l-a folosit în primele săptămîni la United, cu rezultate mai mult decît discutabile. De fapt, senzația lăsată în acea perioadă era de continuu experiment. Au apărut apoi alte sisteme, pînă ce astăzi Van Gaal pare să fi revenit la prima sa dragoste, acel 4-3-3 pe stil olandez. E importantă această idee, a stilului olandez, care e un pic diferit de 4-3-3-ul folosit de Barcelona în ultimii ani ori de Ancelotti într-o bună parte a sezonului trecut. De aici, din acele diferențe, apar și problemele lui Di Maria, excelent la Real în 4-3-3, cu multe dificultăți la United în acest sistem. Van Gaal nu e adeptul paselor între linii și nici al permanentei mișcări, mai degrabă preferă triunghiuri poziționale cu care echipa să avanseze.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Au fost 3 meciuri consecutive, cu 3 victorii, în care Van Gaal a trecut de la un 4-2-3-1 la un 4-3-3, cu Carrick punct fix în fața apărării, cu Ander Hererra și Fellaini lîngă el. Cazul belgianului poate fi discutat separat, dintr-un jucător ce nu-și găsea locul nici pe bancă, a devenit un punct fix, cam cum s-a întîmplat și cu Herrera. Mata și Rooney se simt și ei foarte bine în acest desen, problema e că Di Maria nu se simte la fel de bine, iar el costat 75 de milioane și nu e de colo. De văzut ce se va întîmpla cînd va reveni Van Persie, căci Van Gaal nu l-a jucat pe Falcao în această perioadă cu probleme pentru atacantul olandez, ci l-a mutat acolo pe Rooney, care mai are puțin și acoperă toate posturile în cîmp la United.
Di Maria e o problemă, Falcao e o altă problemă. Ambele vor trebui rezolvate în vară. Cred că Falcao va pleca. Pentru un fotbalist proaspăt ieșit dintr-o gravă accidentare (ruptura de ligamente încrucișate e o mare pacoste, căci necesită un timp lung de pauză și apoi de recuperare) a fost o mare greșeală venirea la Manchester United, într-un campionat pretențios și într-un oraș cu o climă imposibilă. Cu Di Maria lucrurile se mai pot schimba, deși pare și el, astăzi, pe picior de plecare. Mai sînt cîteva săptămîni în care, vezi situația lui Ander Herrera, Di Maria poate prinde ideile tehnicianului olandez. În fond, el era un soi de extremă la Benfica.
Probabil că Manchester United va cheltui enorm și în această vară. Cred însă c-o va face cu mai mult discernămînt. Plecînd eventual de la această așezare 4-3-3 ce pare să prindă contur. Apărarea are urgențele ei, în special în centru. Hummels ar veni perfect acolo. Van Gaal are în față un campionat, 2015-2016, în care scuzele nu-i vor mai fi acceptate. Întrebare e dacă va reuși el însuși să-și gestioneze ego-ul, care s-a ciocnit de cîteva ori cu al jucătorilor în această perioadă. Sir Alex își permitea multe, dar în spatele său stăteau trofeele cîștigate. Moyes n-a avut timp să-și permită nimic. În dreptul lui Van Gaal stau zecile de milioane cheltuite, care-și cer dreptul la rentabilizare. Cu umbra lui Sir Alex și amintirea lui Moyes, Van Gaal e în fața celui mai complex sezon din întreaga lui carieră.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cred că mulți dintre cei care au fost miercuri seară pe ”Emirates”, dar și cei care au urmărit meciul la televizor, s-au simțit destul de straniu. Cam ca acum vreo 30 de ani, cînd internetul încă nu exista la nivelul de azi, iar televiziunile nu pătrundeau în casele și viețile oamenilor cu forța de acum. Și mergeau la meci, ca să-și vadă echipa favorită, o forță totuși în campionatul intern și pe continent, și se trezeau că adversarul, despre care nu știau mare lucru, vine, joacă, dă trei goluri, cîștigă meciul și face o demonstrație de fotbal concis, cu care devine favorită la calificare. Să nu se înțeleagă de aici că AS Monaco e o necunoacută. Nici vorbă de așa ceva, nici nu cred că ar avea cum într-o perioadă în care, spre deosebire de timpurile de care-mi aminteam mai sus, accesul la informație este extrem de facil. Dar nici nu reprezintă AS Monaco o grupare pe care lumea s-o urmărească frecvent, mai ales în Anglia, dar și la noi, de exemplu. În campionatul Franței de azi, PSG este echipa pe care toți o cunosc, grație lotului și mediatizării implicite. Marseille și Lyon au devenit echipe urmărite și ele, prin ricoșeu, căci se află în luptă cu PSG pentru titlul în Ligue 1. Ieșind din această luptă, Monaco a ieșit un pic și din prim-plan. Dar a avut grijă să-l recupereze cu victoria obținută pe ”Emirates”. De acum înainte, dacă se va califica, Monaco nu va mai fi lăsată prea ușor în plan secund.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cine ești dumneata domnule Leonardo Jardim? E întrebarea pe care o puneam, retoric firește, miercuri seară la Euro Fotbal. Aducîndu-l în locul lui Claudio Ranieri, Monaco a dat senzația unui pas înapoi, căci Ranieri, cu toate eșecurile sale, era mult mai cunoscut, public vorbind, decît Jardim. Și totuși cine e acest Leonardo Jardim? Un portughez de 40 de ani, născut la Barcelona. Dar nu la Barcelona din Catalunya, dacă era așa sigur ar fi avut parte de o expunere mediatică mai profundă, ci în orașul Barcelona din Venezuela. Stabilit de mic împreună cu familia lui în Insulele Maderira. Unde și-a și început cariera de antrenor, foarte tînăr fiind, la 27 de ani, ca ”secund” la o echipă minusculă de acolo. Mai apoi, devenind principal, a promovat pe Chaves (echipă care a eliminat pe Universitatea Craiova din Cupa UEFA, în 1987) din liga a treia în liga a doua. Apoi a promovat pe Beira Mar în prima divizie. Apoi a plecat în Grecia, la Olympiakos, unde a cîștiat campionatul și cupa. Apoi s-a întors în Portugalia, la Sporting Lisabona, cu care a terminat pe locul doi, performanță destul de mare de vreme ce Sporting traversa ceva probleme în eterna luptă cu FC Porto și Benfica. Și apoi a plecat la Monaco, pe care scos-o lider în grupa de Champions League din care plecase cam cu șansa a patra, după Leverkusen, Benfica și Zenit, calificînd-o în ”optimi” și fiind acum la un pas de ”sferturi”.
Așadar, Leonardo Jardim nu e chiar un oarecare. E un antrenor bun, care a avut însă ghinionul să nimerească la Monaco într-o perioadă ușor incertă. Nu pentru Principat, ci pentru finanțatorul grupării, Dmitri Ribolovlev. La Monaco se preconiza să apară un nou ”El Dorado” fotbalistic. Se preconiza doar, pentru că în cele din urmă n-a mai apărut, un divorț cu balamuc și mușchii pe care Putin și-i arată în ultimul timp reprezentînd factorii ce au dus la diluarea aproape dramatică a averii oligarhului rus. Sau, mai degrabă, a disponibilității sale de a băga bani cu nemiluita în echipa de fotbal a orașului ce-l găzduiește. Nu știu ce ar fi făcut Monaco cu James Rodriguez și Radamel Falcao, dar și cu transferuri de genul celor făcute în vara lui 2013. Poate că s-ar fi luptat și pentru titlu în Ligue 1. Știu însă că după victoria de la Londra, avînd la dispoziție o echipă cu mulți tineri, Jardim a intrat abrupt pe etajul destinat antrenorilor cu personalitate.
Nu se poate spune că Leonardo Jardim i-a aplicat o lecție din punct de vedere tactic lui Arsene Wenger. Ar fi cred prea mult. Wenger a avut și el probleme de lot și mari dificultăți în a crea o formulă de start echilibrată. I-au lipsit oamenii de la mijloc, oamenii de meserie, nu cei de conjunctură. Măcar cu unul dintre mijlocașii săi centrali disponibil, poate că jocul lui Arsenal s-ar fi legat altfel. Un joc care, paradoxal, n-a fost chiar atît de rău precum ar putea spune rezultatul final al primei manșe. Pînă la golul de 0-1, Arsenal și-a creat o sumedenie de ocazii, iar Monaco nu se arăta capabilă să iasă din propria jumătate. Ordonată în apărare, ca de obicei aș zice, gruparea monegască părea puțin preocupată de faza de atac. A venit însă golul lui Kondogbia și lucrurile au început să se precipite pentru Arsenal. Jucătorii lui Wenger, aș zice că și Wenger însuși, s-au prăbușit complet la acea ocazie imensă ratată de Giroud. De atunci, Arsenal a fost o harababură tactică, plecată și din schimbările antrenorului, dar și din dispariția completă a lui Ozil. Ceea ce se întîmplă cu acest băiat e un mister. De unde la momentul achiziției sale, în septembrie 2103, mă întrebam dacă această lovitură de forță dată de Wenger îl va ajuta să reintre în lupta pentru titlu în Premier League, acum mă întreb dacă nu cumva ar fi mai bine pentru Ozil să plece în vară, ca să nu se irosească definitiv. Se pare că Anglia și Londra nu-i priesc lui Ozil, din mai multe puncte de vedere, nu doar cel sportiv.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Revenind la Monaco, citeam pe twitter opinii în timpul meciului cum că ar fi un soi de Grecia de la Euro 2004. Aș zice că se apropie ca organizare, ca disciplină tactică, dar cred că Jardim are la dispoziție și ceva fotbaliști tehnici, pe care Otto Rehhagel nu-i prea avea la Grecia sa. Mă refer la Moutinho, al cărui joc a fost minunat și despre care, văzîndu-l, nu pot să nu mă întreb, ca pe vremuri, ce-a făcut el în ultimii 5 ani, pe unde a umblat? Apoi ar fi acest uluitor Anthony Martial, pe care Monaco a dat 5 milioane de euro ca să-l disloce de la Lyon (mare greșeală a celor de la Lyon) și despre care mulți spun că seamănă cu Henry, dar pe care eu l-aș asemui mai degrabă cu Kanoute, din epoca de aur a Sevillei. Plus Ferreira-Carrasco, Bernardo Silva și Kurzawa, toți cu probleme fizice înainte de Londra. Plus Toulalan, a cărui revenire în meciul retur e cea mai bună veste posibilă pentru Leonardo Jardim.
Despre Arsenal și Wenger prefer să vorbim după retur. Ca și despre evoluția generală a echipelor din Anglia în competițiile europene, extrem de bizară totuși. În precedentul editorial de pe aces blog scriam că Barcelona e capabilă, prin stilul de joc, prin stilul antrenorului și prin slăbiciunile evidente pe care le arată, să rateze calificarea în returul cu Manchester City. Aș zice că și Arsenal e într-o situație similară, dar cu consecințe inverse. prin stilul său de joc, prin stilul lui Wenger, inclusiv prin slăbiciunile pe care le are, Arsenal e unica echipă din Anglia capabilă să dea trei goluri în deplasare. Inclusiv pe terenul unui adversar care a luat doar două goluri în 7 meciuri de Champions League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
A fost un sfîrșit de săptămînă cu multe momente importante, ce ar merita semnalate și comentate pe larg, fiecare în parte. Fiind multe însă, iar spațiul și timpul limitate, o să încerc să punctez cîte ceva din ce mi s-a părut mie interesant, din punct de vedere fotbalistic, în acest week-end. Am spus din punct de vedere fotbalistic, pentru că din punct de vedere sportiv evenimentul a fost, e limpede, finala Campionatului Mondial de baschet. Am urmărit printre picături momente din SUA-Serbia, nu sînt un specialist în acest sport, dar mi se pare că atît timp cît SUA va participa la turneele importante, Mondial sau Olimpiadă, cu jucători ce vin din NBA, titlul e deja decis și mai rămîne de aflat cine sînt echipele ce vin pe locurile doi sau trei.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre fotbal acum. Încep cu Real Madrid-Atletico, de sîmbătă. Din nou Atletico a cîștigat și mi se pare că Real începe să dezvolte un soi de complex, de genul celui pe care l-a avut Atletico timp de atîția ani. Am remarcat un lucru după terminarea meciului. De fapt, mi l-am reamintit. Anume că memoria în fotbal nu există. Și că, din nou, se confirmă teoria pe care eu am auzit-o la Mircea Lucescu înainte de 1989 (într-un interviu pe care l-a dat unei reviste cum rar găseai pe atunci, care nu mai știu cum se numea dar parcă știu că era editată de clubul Sportul Studențesc) și care mi-a rămas de atunci în cap: ”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat!”. Teoria, în cazul de față, se referă la Carlo Ancelotti.
La finalul lunii mai, Ancelotti era un erou. Era ”cel mai cel” dintre antrenori, cea mai bună decizie luată de Florentino Perez, omul potrivit la locul potrivit, bla, bla, bla. Probabil vă reamintiți. Azi, brusc, nu mai e așa. E un incompetent, un antrenor cu decizii bizare, omul care nu l-a vrut pe Falcao și care nu știe să alcătuiască o echipă dintr-un lot de atîtea sute de milioane. Să fim serioși! Toți cei care-l contestă pe Ancelotti ar trebui privească mai atent lucrurile, să caute să înțeleagă ce se petrece acolo și de ce Real e în situația asta.
Eu am mai încercat să explic aici pe blog sau la emisiuni, multe din aceste lucruri. Ancelotti nu e mai prost antrenor azi decît era acum 4 luni. Și nici decît era acum 4 ani. Situația italianului la Real n-a fost niciodată una perfectă. Să ne amintim sezonul trecut. A venit, a semnat, a făcut ”pretemporada”, la care i-a lipsit Xabi Alonso, care era accidentat, iar despre Bale știa doar că e iminentă sosirea lui. Cînd să înceapă campionatul, și-a pierdut cel mai creativ om de la mijlocul terenului, principalul pasator. Pe Ozil. A fost extrem de aproape să-l piardă pe Xabi Alonso, ale cărui discuții cu Chelsea și cu Mourinho au fost la un pas mai mic decît vor unii să creadă să se materializeze (de ce credeți că a fost adus Illaramendi??). S-a trezit apoi cu Bale, care nu făcuse nici un fel de pregătire în vară, și cu problema portarului, aterizată din alte straturi ale clubului, pe care a reușit totuși s-o gestioneze. A fost nevoit să inventeze, căci jocul nu convingea peste măsură, și așa a ajuns să-i găsească lui Modric o poziție pe care nici Mourinho, ce insistase pentru el, n-o găsise și să-i descopere lui Angel Di Maria un loc în teren de care va beneficia echipa pe final de sezon și de care urmează să beneficieze, în viitor, Louis van Gaal.
Acum, Ancelotti trebuie să inventeze din nou. Din nou i-au plecat oameni de bază de la mijlocul terenului. I-au fost aduși alții, cu alte calități, cu alt stil, care durează pînă să se amestece cu cele deja existente în vestiar. A rămas fără Xabi Alonso, a cărui importanță la Bayern o vom descoperi la finalul sezonului, atunci cînd vom descoperi și importanța lui Fabregas la Chelsea, apropo de un alt articol de pe acest blog. Așa se explică frămîntările Realului din teren, permutările jucătorilor. Cu Atletico, i-am văzut de multe ori pe Cristiano și Bale foarte aproape unul de altul, în banda dreaptă, iar pe James Rodriguez spre stînga. Cred că ne vom mai întîlni cu astfel de experimente și nu-i exclus să-l vedem chiar pe Cristiano încercat pe poziția de vîrf de atac sau de ”9 fals”.
Așa cum spuneam și înainte de Real-Atletico de sîmbătă, Real Madrid e o echipă care poate bate pe oricine și încă la scor. Dar doar dacă are mingea. La ce jucători are, e imposibil ca ei să nu creeze ocazii de gol. Prima repriză cu Atletico a fost un exemplu. În ciuda criticilor, mie mi s-a părut că Real a jucat chiar bine. Atletico a dat un gol din corner, eterna discuție și de-o parte și de alta, dar apoi n-a mai contat pînă la pauză. Cred că Simeone, care stătea undeva sus și a văzut foarte bine jocul, a intuit ce se întîmplă. Iar schimbările pe care le-a făcut Mono Burgos, nu doar în efectiv ci și în joc, presupun că au fost indicate de Cholo. De la vestiare a apărut un Atletico mai decis să țină de minge, să construiască, renunțînd într-un fel la caracteristicile jocului său care i-au adus atîtea succese. Iar dupa ce au intrat Arda și Griezmann, jocul a aparținut campioanei Spaniei, Realul nereușind să-și creeze nici o ocazie de gol. Nici Falcao dacă era în teren nu cred că ar fi reușit mai multe, asta apropo de cei care-l fac răspunzător tot pe Ancelotti de faptul că ”El Tigre” a ajuns la Manchester United. Iar felul în care a dat gol Arda, fără nici un adversar, pe o rază de 3 metri, nici în față nici în spate, arată tuturor celor care înțeleg ceva din acest sport importanța mijlocașului închizător. Acolo ar fi trebuit să fie Xabi.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Ceva despre Manchester United acum. Am văzut în sfîrșit o victorie concludentă a echipei lui Van Gaal. S-a terminat perioada de mercato și începem să descifrăm cîte ceva din ceea ce are de gînd olandezul. Așa cum anticipau mulți, a schimbat sistemul, trecînd la un 4-4-2, în romb, cu Mata în spatele celor două vîrfuri. Van Gaal spune că a fost obligat de accidentări să recurgă la acest modul, dar eu cred că n-a mai vrut, căci putea să joace destul de simplu cu Rojo ca al treilea central, spre stînga, cu Valencia sau Rafael și Shaw în benzi, chit că, se pare, că nu-l prea place pe Shaw, și cu Blind și Ander Herrera în centru. Cred că, orgolios fiind, Van Gaal n-a vrut să pară că schimbă un sistem ce nu funcționa și a încercat să-și găsească alibiul accidentaților.
Sigur. QPR nu e un reper. Însă United a arătat chiar bine în multe momente, iar societatea pe care încep să o pună în funcțiune Blind și Ander Herrera în centru promite mult. Olandezul nu e un expert în această poziție, dar nici un novice. Știe cu mingea și are inteligență tactică, deși e un pic cam lent. Nu s-a complicat peste măsură, procentajul său de pase complete fiind foarte bun, 107 din 112, dar mai are de aprofundat într-o zonă extrem de importantă. Ander în schimb a jucat bine, avînd și multe apariții la finalizare.
M-a surprins un pic poziția lui Di Maria, spre stînga terenului. Așa cum scriam mai sus, Van Gal beneficiază de invenția lui Ancelotti, căci acum doi ani nimeni nu și l-ar fi imaginat pe Di Maria altfel decît un jucător liniar în partea dreaptă. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu Radamel Falcao. Mie mi se pare limpede că nu era omul de care avea neapărată nevoie Manchester United și că a ajuns la această echipă din anumite circumstanțe. Între Falcao, Van Persie și Rooney e greu să-l găsești pe cel care să stea pe bancă. Nici unul nu e Welbeck, care e al treilea pariu al meu pentru acest sezon, după Xabi Alonso și Cesc Fabregas, și care, mai tînăr fiind, accepta și rolurile secundare. Mizez pe pe retragerea lui Rooney în spatele lui Falcao și Van Persie, căci Rooney e obișnuit deja să tot fie plimbat pe tot terenul. Poate e și mai bine așa pentru United, care-și asigură prezența și-n linia a doua a unui ”killer”. Sacrificat ar trebui să fie Mata, deși a jucat foarte bine cu QPR. Sigur, vorbim de formule teoretice, căci nu știu dacă într-un meci cu un rival mai complicat, să zicem Chelsea, pe 26 octombrie, Van Gaal nu va căuta să tempereze jocul recurgînd la un al treilea mijlocaș defensiv. Repet o idee spusă mai demult, cei care văd pe United campioană în acest sezon cred că ar trebui să se tempereze un pic.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Ceva, pe final, despre Milan. Aștept totuși meciul cu Juventus, de săptămîna viitoare. Milan e însă e o echipă mult schimbată față de sezonul trecut. Și atmosfera pare alta, felul în care s-au sărbătorit golurile de la Parma și, în general, felul în care s-a trăit meciul arătînd cîteva semne că Inzaghi e bine primit de vestiar. Jeremy Menez a fost omul meciului și reprezintă un punct de plecare pentru cei care caută motive de optimism în viitor. Pare că poziția sa favorită e cea de ”fals 9”, dar atunci cînd va putea juca și Torres și își va reveni și El Shaarawy cred că va fi ușor retras, în spatele lor, undeva în zona de construcție. Menez a fost implicat, mai mult sau mai puțin, la toate cele 5 goluri, astfel că poziția sa în cîmp poate varia destul. Milan are nevoie de astfel de jucători, care să rezolve meciuri, căci mai sînt multe probleme în apărare, în special în zona fundașilor centrali, compartimentul care, deocamdată, mi se pare cel mai nesigur.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE MILANULUI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Manchester United a mai pus mîna pe un super-fotbalist, o țintă în această perioadă de mercato. Radamel Falcao a ales Manchester United (sau a fost obligat să aleagă, aici am niște dubii și eu cred că nu el a fost cel care a ales), iar cu asta s-a închis o posibilă telenovelă fotbalistică. Pîna în vara viitoare, cu voia lui Jorge Mendes, atotputernicul impresar, probabil cel mai influent agent de fotbaliști al acestor zile.
”El Tigre” Falcao poate fi subiectul mai multor analize. Mai multe analize într-una singură, ca la ofertă. Să le luăm pe rînd.
BILETE LA TOATE MECIURILE REALULUI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Mai întîi unele explicații. Am spus mai sus că eu cred că nu Radamel a fost cel care și-a ales clubul la care să joace. Pe cît de bun este ca fotbalist (sper că e la fel de bun și acum, după teribila accidentare din iarnă) pe atît de slab pare ca personalitate în raport cu impresarul său. Jorge Mendes l-a mutat pe Falcao pe unde a vrut și cum a vrut. Din Argentina la Porto, fieful său. Apoi la Atletico Madrid, cu o inginerie financiară de care s-a vorbit la vremea respectivă, un fond de investiții ce era, de fapt, proprietarul jucătorului. De la Atletico, deși era dorit de jumătate din Europa, Falcao a ajuns tocmai la Monaco, unde se preconiza să apară un nou ”El Dorado” fotbalistic. Se preconiza doar, pentru că în cele din urmă n-a mai apărut, un divorț cu balamuc și mușchii pe care Putin și-i arată în ultimul timp reprezentînd factorii ce au dus la diluarea aproape dramatică a averii oligarhului rus Ribolovlev. Iar de la Monaco, Falcao a fost mutat în ultimele ore de mercato, spre Manchester United, un transfer bizar căci nu se auzise nimic despre un posibil interes al lui United pentru columbian. Am toate motivele să cred că Jorge Mendes a așteptat pînă în ultima zi de mercato un semn de la Florentino Perez, pesemne conform unei înțelegeri anterioare, care n-a mai venit.
Luni seară, la postul de radio Cope, un jurnalist cunoscut în Spania, Paco Gonzales, pe care-l știu de pe vremea cînd ascultam emisiunea sa ”Carrusel Deportivo” pe Cadena SER (s-a ”transferat” în 2010 de la SER la Cope, iar evenimentul a fost mediatizat ca un transfer din fotbal), luni seară așadar acest jurnalist, ale cărui surse n-am nici un motiv să nu le consider foarte bune, vorbea despre o frază spusă de Florentino Perez ca justificare a faptului că Falcao n-a mai ajuns la Madrid. ”Dacă-l iau pe Falcao ar trebui apoi să plec și să-l las președinte pe Jorge Mendes”. Sigur că trebuie privit în spatele cuvintelor, căci evident Mendes n-ar avea cum să ajungă președinte la Real nefiind socio, dar un adevăr există. Anume că influența lui Jorge Mendes la Real este și-a așa foarte mare, grație fotbaliștilor aflați sub contract cu el, Cristiano în primul rînd, dar și Pepe, Coentrao, Varane, Marcelo și, ultimul pe listă, James Rodriguez. Posibil să fie în fraza de mai sus și un răspuns la misterul plecării lui Di Maria de la Real. La fel posibil este ca relațiile dintre Jorge Mendes și Real Madrid, care au stat la baza tranzacțiilor din ultimii 10 ani, tranzacții ce însumează mai bine de 200 de milioane de euro, să capete de acum o altă dimensiune.
În ultimul text de pe acest blog, în care am analizat eșecul Realului de la San Sebastian, scriam că Ancelotti nu trebuie în nici un caz pus în spatele faptului că Falcao n-a ajuns la Real. Mă gîndeam că Jorge Mendes căuta să țină deschise și alte uși importante, cum e Manchester United. Asta rămîne valabil, dar adăugați aici și informațiile de mai sus, pentru un tablou complet. Cineva, suporter al lui Liverpool, se întreba de ce Radamel n-a ajuns la Liverpool, care chiar avea nevoie de un înlocitor pentru Suarez. Altcineva, suporter al lui Arsenal, își punea aceeași problemă, căci și Arsenal avea nevoie de un atacant. Fanii Barcelonei se întreabă și ei de ce n-a fost adus Falcao înaintea lui Suarez. Și mai sînt exemple. La toate acest întrebări, răspunsul trebuie căutat la o singură adresă. Cea a lui Jorge Mendes. Uitați-vă cîți jucători de-ai lui Mendes există la Liverpool, la Arsenal, la Barcelona, la Bayern! Nu prea există, nu-i așa? În fotbalul de azi, relațiile sînt cele mai important capital al unui impresar, dar și al unui director sportiv.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Acum, că Falcao e înregimentat la Manchester United, toată lumea se întreabă cum va funcționa echipa de-aici încolo. ”El Tigre” asigură acea vivacitate în fața porții pe care Van Persie a cam pierdut-o și pe care Rooney a fost nevoit s-o treacă în plan secund, după nenumăratele permutări la care a fost supus. Întrebarea tuturor e dacă Van Gaal va renunța la acest modul 3-4-1-2 pe care l-a importat de la ”naționala” Olandei, dar care n-a prea funcționat la United pînă acum, sau va merge pe aceeași linie și-n continuare? O astfel de schimbare necesită săptămîni bune de acomodare a jucătorilor, căci pare simplu la televizor, dar nu-i deloc ușor să schimbi un sistem cu care ai fost obișnuit ani de zile.
Van Gaal a primit nu doar creditul șefilor lui United ci și foarte multe transferuri. Implicit, la fel de multe responsabilități. Di Maria și Falcao în primul rînd, dar și Ander Herrera, Rojo, Blind ori Shaw (cred totuși că și Mata ar putea rămîne tot în zona noilor veniți), iată nume ce, spre deosebire de ce a primit David Moyes, reprezintă un soi de minirevoluție în lot. Nu-l apăr pe Moyes, l-am criticat deseori aici, dar transferurile pe care le-a primit el nu se compară cu ce-a primit Van Gaal.
Rămînînd la United, logic ar fi ca Falcao și Van Persie (care cred că e de neatins pentru Van Gaal) să formeze linia de doi atacanți, cu Rooney în spatele lor. Presupun că Rojo a fost adus pentru a fi titular în meciurile importante, la fel cum Mata și Di Maria n-ar trebui să lipsească. Sînt curios dacă Blind va juca în spate sau în linia de mijloc, căci am văzut la Mondial, poate juca și acolo. Apărarea rămîne marele semn de întrebare, căci am văzut multe slăbiciuni în acest compartiment în acest debut de sezon și multe dificultăți de interpretare a sistemului propus de Van Gaal.
Manchester United are o superechipă. Din păcate n-o putem vedea și-n Europa, dar poate e mai bine asta pentru ei, căci Van Gaal are timp să implementeze. Cei care o văd deja pe United campioană ar trebui să se mai gîndească. Ideile lui Van Gaal nu-s simplu de înțeles, iar de pașii greșiți, care sigur vor mai apărea, vor profita ceilalți, care n-au probleme de omogenitate.
În ecuația titlului din Premier League, mare atenție la cel de-al doilea sezon al lui Mourinho! Chelsea mi se pare marea favorită a acestui sezon.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!