Așadar, Jose Mourinho nu mai e nici ”Special One”, nu mai e nici ”Only One”, începînd de azi e ”The Happy One”. De azi, de cînd a fost prezentat oficial la Chelsea, deși are toate motivele să fi fost ”happy” din prima zi de cînd legăturile sale cu Real Madrid au încetat.
Așa cum îl știm, ”The Happy One” n-a uitat să dea replică la înțepăturile pe care le primise din Spania. L-a atacat pe Iniesta, probabil singurul jucător al Barcelonei care se bucură de simpatie constantă în toată țara, dar, să recunoaștem, n-a făcut-o la modul agresiv ori arogant. Chestiune de feeling, probabil. Dacă nu s-ar fi simțit ”happy”, ar fi știut el să-i răspundă mai tăios. I-a spus totuși un adevăr. El, pe vremea cînd oscila între ”Special One” și ”Only One” a dat o mînă de ajutor la stoparea supremației Barcelonei în fotbalul spaniol și mondial. Eu un punct de vedere cu care am fost și sînt de acord. De altfel, am și scris despre asta.
Așa cum îl știm, Mourinho se va apuca imediat de treabă. A lăsat puține repere legate de viitor, ceea ce, cu siguranță, n-a convenit jurnaliștilor. Toată dimineața s-a speculat pe ideea că la respectiva conferință de presă va fi anunțat și transferul lui Cavani. Așa, ca un cadou de ”welcome” din partea lui Roman Abramovici. Nu s-a întîmplat așa. În schimb, Mourinho a anunțat că Lukaku e pregătit să revină la echipă după împrumutul la West Bromwich.
Pesemne nu din teama de a-l lăsa pe tînărul internațional belgian să împartă vestiarul cu Tamaș s-a gîndit Mourinho să-l readucă la bază. E un semn al filozofiei cu care va aborda noua lui etapă la Chelsea. Filozofie fotbalistică, evident.
La Real, Mourinho a jucat un 4-2-3-1 suficient de clar. Cu doi închizători și un singur vîrf, cu o bună densitate în zona centrală, dar și cu două benzi extrem de agresive și extrem de importante. Mergînd înapoi, în perioada Inter, Mourinho a luat Liga Campionilor cu 3 atacanți, dintre are doi ”exilați” în benzi, doi inchizători de meserie și un număr 10, în persoana lui Sneijder, ale cărui calități nu aveau nici o legătură cu omologul său din perioada Real, l-an numit pe Ozil. Așa cum nici Eto`o și Pandev n-aveau mari legături cu Cristiano și Di Maria. În teorie, s-ar putea vorbi tot de un 4-2-3-1, dar nu e chiar așa. Am mai spus-o, atunci cînd vorbim de așezări, trebuie să facem distincție între campionatele pe care le discutăm. Fotbalul italian e singurul în care așezarea în teren e citită pe faza de atac și nu pe faza de apărare, cum e în Spania sau Anglia. Un modul cu 3 fundași în Italia, vezi Juve sau Napoli, nu are nimic în comun cu apărarea în 3 a Barcelonei, de exemplu. De aceea, 4-3-3-ul lui Mourinho din perioada Inter nu are nimic în comun cu 4-2-3-1 de la Real.
Revenind la Lukaku, e posibil ca Mourinho să încerce să readucă în echipa sa modelul de atacant central pe care l-a apreciat cel mai tare. Și anume Drogba. Lukaku are multe calități care-l apropie de Drogba, la fel cum mai are mult de muncă pînă să ajungă la varianta de vîrf a ivorianului. E încă tînăr însă și are timp. Mourinho l-a plăcut mult pe Drogba. A încercat să-l aducă la Real de mai multe ori, ultima dată chiar vara trecută, dar nu a izbutit să impună ideea. În primul său sezon, dacă vă amintiți, a încercat varianta Adebayor, oarecum asemănătoare și ea, semn că în mintea lui tot acel modul fantastic pe care-l pusese în scenă la Chelsea era cel preferat.
Era acea echipă de dinaintea venirii lui Șevcenko și Ballack. Cei doi, impuși de Abramovici în primul ”11”, au stricat acea dinamică senzațională, acel fantastic joc de reacție pe care-l impusese Chelsea. Cu Drogba împins și două extreme de mare viteză și maximă agilitate, Robben și Duff, cu un singur închizător de mesrie, Essien, dar cu doi mijlocași de mare acoperire, Lampard și Gudjohnsen, ambii cu goluri multe în acele timpuri.
E posibil ca pe Mourinho să-l încerce aceleași idei și acum. Cu toate astea, cred că va trebui să se și adapteze la ceea ce are la dispoziție. Aducerea lui Lukaku cred că-i deschide serios ușa de plecare lui Fernando Torres. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu alți jucători. Essien și Lampard încă există în lot, dar nu mai sînt la nivelul de atunci, e clar. Mata, Eden Hazard, Oscar, Ramires, iată 4 nume care vor fi nevoite să coabiteze cu noua filozofie tactică.
Se tot vorbește de Cavani. Se vorbește cam mult totuși. E o strategie în fotbal și asta, se vorbește insistent despre un jucător, se lansează un soi de cortină de fum, în timp ce interesul real e pentru altul, iar negocierile decurg în liniște. Sînt multe tertipuri, multe strategii care se utilizează în această perioadă. Dacă-l va aduce pe Cavani, Mourinho ne va da un semnal cît se poate de clar asupra gîndirii sale.
Și ar mai rămîne un mijlocaș la închidere. Nu-s convins că-l apreciază Mourinho prea tare pe David Luiz în această poziție. Mai degrabă pe Obi Mikel, pe care el l-a adus la Chelsea, furîndu-l de sub nasul celor de la Manchester United. Atenție la pista De Rossi, unul dintre peferații portughezului, dispus, pentru prima dată, să accepte o plecare de la Roma.
Deocamdată, Mourinho e ”happy”. Cît de curînd vom începe să avem vești despre ce înseamnă, de fapt, această fericire. Cum se traduce ea în termeni fotbalistici.
Dacă la nivel de jucători, piața de mercato se miscă parcă mai rapid decît în alți ani, vezi transferurile lui Neymar și Radamel Falcao, realizate într-un moment în care campionatul Spaniei încă nu s-a încheiat, nici la nivel de antrenori lucrurile nu sînt mai calme. Două nume importante, Rafa Benitez și Walter Mazzarri, au schimbat extrem de repede echipele, deși măcar în cazul primului se aștepta o surpriză.
Rafa Benitez a învățat probabil ceva din perioada de pauză competițională pe care a avut-o după ce a plecat de la Inter. Și anume că în fotbal nu e bine să aștepți. Pentru că nu se știe niciodată. Așa că a acceptat oferta celor de la Napoli fără prea mult timp de gîndire și fără prea multe condiții. Revine în Serie A un antrenor cu un CV excelent, dar în care în campionatul italian a rămas dator, căci perioada Inter, chit că a avut particularitățile și dificultățile ei post-Mourinho, n-a fost deloc grozavă.
Această mutare trebuie privită și din punctul de vedere al lui Napoli. Ca și club, ca entitate ce tinde să devină un reper important în ”Il Calcio”. Conștient că plecarea lui Mazzarri a adus clubul la o intersecție, Aurelio De Laurentis n-a vrut să transforme totul într-un film prost. Pesemne că la viața lui a produs și filme proaste, destule ar zice cîrcotașii, astfel că știe ce rețetă poate aduce un astfel de eșec comercial. Astfel că a mers pe mîna unui regizor de primă mărime, consacrat, cu multe premii la activ, a se citi trofee. Rămîne de văzut acum dacă va putea să-i satisfacă pretenșiile la nivel de distribuție, de actori.
Prin aducerea lui Benitez, De Laurentis nu doar că și-a făcut un cadou, căci chiar de ziua lui a semnat cu tehnicianul iberic. Dar a reușit să impună ideea că Napoli nu e un club oarecare, ci o forță. Un club care izbutește să-l aducă pe cîștigătorul Europa League, fără să se întindă prea mult la negocieri, nu poate fi oarecare. Cîtă diferență, iată, în gîndirea sa față, de exemplu, de ideea năstrușnico-penibilă a Interului de a-l aduce pe Gasperini, acum doi ani.
Din punct de vedere fotbalistic, Benitez pare a se plia perfect pe structura fotbalului italian, Mai degrabă defensiv și mult orientat pe latura tactică, Benitez e un antrenor de tip italian. La Napoli însă are o problemă, căci orașul e fierbinte, zona întreagă arde în general, iar lumea parcă e mai amatoare decît în alte părți de spectacol, nu doar de puncte. Într-un fotbal în care rezultatul ideal e 1-0 și meciul perfect e 0-0, căci nimeni nu greșește, Napoli e un teritoriu aparte. În schimb, la nivel de echipă, Benitez găsește un lot bine structurat. Parcă mai legat decît cel pe care l-a găsit la Liverpool, în 2004. Rămîne necunoscuta Cavani, care mai degrabă va pleca decît va rămîne. Vor fi însă bani de pe urma acestui transfer, și nu puțini, pe care Benitez i-ar putea folosi pentru a mai implementa, pe ici pe colo cîte o piesă.
Celălalt nume, Walter Mazarri, are o misiune infinit mai grea decît Benitez. Găsește la Inter un grup debusolat, un lot ciuruit și o echipă care nu are echipă. Intrată într-o dinamică periculos de negativă (dacă Serie A mai dura cîteva luni se înscria cu șanse considerabile la retrogradare) Inter are nevoie de ceva mai mult decît un antrenor bun. Mazzari e un antrenor bun, fie și dacă luăm în considerare că modelul impus de el, cel cu 3 fundași centrali, e acum cel mai la modă în Italia. Spre deosebire de alte campionate, în Serie A atunci cînd se vorbește de așezări se pleacă de la faza de atac, nu de la faza de apărare. Astfel că acest modul cu 3 fundași centrali pe care și Antonio Conte îl folosește la Juve e complet diferit de cel pe care, de exemplu, îl mai utiliza Guardiola la Barcelona.
Probabil că Mazzarri va rămîne fidel acestui sistem și la Inter. Va fi ultima sa problemă, căci echipa a jucat așa în destule meciuri cu Stramaccioni. Marea sa problemă derivă din umplerea golurilor din acest modul. Din punct de vedere al imaginii, Massimo Moratti a procedat excelent aducîndu-l pe Mazzarri, căci era unul dintre tehnicienii la modă în fotbalul italian. Mai departe rămîne de văzut dacă-i va oferi antrenorului la modă și jucători la modă, căci ce are acum Inter în lot reprezintă, cu cîteva excepții, o comuniune de oameni blazați, erodați, cu salarii mari și obiective mici.
Înlocuirea lor însă costă, și nu puțin. Moratti plătește acum factura greșelilor făcute imediat după plecarea lui Mourinho, atunci cînd Benitez i-a propus să vîndă ce e de vînzare și să aducă altceva în loc. Julio Cesar, Maicon, Sneijder, Milito, Eto`o, poate Chivu erau nume atunci pe care se puteau scoate bani mulți, căci erau în plină efervescență. Un tip mult prea atașat și atașabil de persoanele cu care lucrează, Moratti n-a vrut să-și calce pe inimă. A continuat cu acel grup sătl și extrem de bine plătit, iar încasările s-au redus. Anul trecut echipa a lipsit din Champions League, acum va lipsi din Europa cu totul. Sînt niște bani ce veneau automat, dar nu mai vin, iar găurile trebuie acoperite. Iar Moratti lasă impresia ori că nu mai are cu ce, ori că nu mai vrea.
Nici nu știu cu ce să încep. Cu succesul lui Rafa Benitez, cu copleșitorul ghinion al lui Jorge Jesus sau cu blestemul ce pare a nu se mai termina al celor de la Benfica? Sau poate cu Fernando Torres? Sau poate cu gestul splendid făcut de Terry și Lampard, unul față de celălalt? Ori cu performanțele pe care Chelsea izbutește să le adune în urma unui fotbal nu întotdeauna generos.
O sa încep totuși cu Benfica. Lacrimile au curs și cred ca mai curg încă la Lisabona. Destinul a fost din nou crud cu Benfica și pare că blestemul lui Bela Guttmann nu poate fi nicicum îmblînzit. Pentru cine nu știe, și e posibil ca foarte mulți să fie în situația asta, Bela Guttmann a fost antrenorul maghiar cu care Benfica a cîștigat de două ori consecutiv Cupa Campionilor Europeni. Născut la Budapesta, Guttmann a antrenat pentru o scurta perioadă, în 1946, într-o perioadă de foamete crîncenă ce cuprinsese România, echipa Ciocanul București, grupare din care se va crea, ulterior, Dinamo București. Cu Bela Guttmann antrenor, Benfica a învins în 1961 pe FC Barcelona, în finala de la Berna, iar în 1962 pe Real Madrid, la care străluceau Di Stefano și Puskas, cu 5-3 în finala de la Amsterdam. Atunci, la Amsterdam, după două Cupe ale Campionilor cîștigate, Guttmann a cerut o mărire de salariu. A primit în schimb o demitere din partea conducerii clubului, care a considerat că avîndu-l pe Eusebio în lot e suficient. ”Nici în 100 de ani Benfica n-o să mai cîștige o cupă europeană”, a sunat atunci profeția-blestem a ungurului. Iar Benfica a pierdut, din acel moment, toate finalele în care a jucat. Și au fost 7, din care 5 de Cupa Campionilor. Ultima, miercuri seară, coincidență, la Amsterdam.
Nu știu dacă latura mistico-religioasă trebuie apropiată atît de tare de fotbal. Știu însă că Benfica nu merita să piardă finala cu Chelsea. Sau, cel puțin, nu merita s-o piardă în astfel de circumstanțe. Dacă intra șutul lui Lampard, cu doar cîteva zeci de secunde înainte, poate ar fi fost privit altfel eșecul. Ar fi fost un gol de autor, o execuție magică. Dar așa! Benfica a căzut victimă propriilor erori, căci un astfel de marcaj la o fază fixă, petrecută în ultimul minut, împotriva lui Chelsea, recunoscută ca extrem de tare în astfel de momente ale jocului, e o curată sinucidere. N-o să insist pe latura tehnico-tactică a fazei. A fost suficient de bine analizată la Euro Fotbal. Ideea e limpede, Benfica s-a cam bătut singură.
Pentru că Benfica a fost echipa care a pus fotbalul pe masă la această finală. În avancronica partidei, anticipam că Nicola Gaitan va juca în banda stîngă. Așa a fost, deși grafica de început îl plasa în dreapta. Mai mult, Gaitan a terminat meciul ca fundaș stînga și el era cel care trebuia să țină acea bară pe lîngă care s-a prelins în plasă mingea trimisă cu capul de Ivanovici. N-a ținut-o și consecința a venit imediat. Foarte bine a jucat Matici, pe care sigur cei de la Chelsea îl privesc acum cu alți ochi, care s-a multiplicat pur și simplu la mijlocul terenului, transformîndu-l aproape într-un anonim pe David Luiz.
Benfica are însă o mare problemă. Un mare dezechilibru între atac și apărare. Chelsea dădea senzația că nu are nevoie de prea multe oportunități pentru a da un gol și părea că așteaptă această oportunitate. Chelsea a jucat cam la fel pe tot parcursul meciului. La fel de prost. Cu mici excepții, pe cîteva tronsoane ale partidei, Benfica a avut inițiativa. I-a lipsit însă instinctul de asasin, pe care, spre exemplu, l-a avut Torres.
O să revin la Torres. Deocamdată vreau să mă refer la Jorge Jesus. Să te cheme Jesus și să primești două lovituri aproape identice în interval de 5 zile, iată o cruzime, zău că intolerabilă, a destinului. A căzut în genunchi la Porto, acum n-a mai avut puterea să facă nici măcar asta. Părea înghețat, vaporizat, părea un organism fără materie, ce se prelingea încet-încet spre pămînt. Va trebui să treacă multă vreme pentru ca această ”manita” blestemată să poată fi uitată.
Primul articol pe acest blog s-a numit ”Rafa împotriva furtunii”. A fost despre Rafa Benitez. Si scriam asa: ”E injust să-i fie aplicată lui Rafa Benitez ștampila de antrenor slab doar pentru nereușita de la Inter. Hai să ne gîndim repede și să spunem ce antrenori au facut performanță la Inter după razboi!? Herrera și Mourinho. Sau pentru că nu a luat titlul cu Liverpool? Dar ce s-a ales din Liverpool după plecarea lui se vede!”.
Rafa a muncit exemplar. Inclusiv în momentele cînd toate îi erau împotrivă. În mintea lui Rafa Benitez cred că au fost mii de gînduri. A reușit să treacă peste ele, a depășit toate obstacolele și a reușit, iată, să cîștige încă un trofeu european. Una din mizele numirii sale a fost relansarea pe orbită a starului numit Fernando Torres. La 29 de ani, ”El Nino” e departe de a mai fi un copil, are el însuși ”ninos”, dar rămîne unul din marii atacanți ai fotbalului. E unicul jucător din istorie care a jucat și cîștigat toate finalele importante, Mondial, European, Champions League, Europa League. Blocajul mental în care intrase Torres, poate tot un soi de blestem, asta apropo de Benfica, dar dinspre Liverpool, a fost depășit. La 29 de ani, Torres și-a reactivat opțiunile de a fi și în sezonul viitor atacantul numărul unu al celor de la Chelsea.
Apropo de sezonul viitor. Am scris nu de mult ca aș vrea să știu ce e în mintea lui Roman Abramovici. Și acum aș vrea. Abramovici e într-un moment fericit. Roata destinului s-a întors, iar ghinioanele ce l-au însoțit de-a lungul timpului la Chelsea s-au transformat acum în noroc. E o lege a vieții nu doar a fotbalului. Ceea ce se va întîmpla la Chelsea în sezonul viitor e un mare semn de întrebare. Această echipă pare predestinată să facă performanțe europene doar cu antrenori interimari.
Cu siguranță, nici pentru Chelsea și nici pentru Benfica, finala Europa League de la Amsterdam nu era un obiectiv la începutul sezonului. Ambele erau în grupele Ligii Campionilor și ambele erau implicate în lupta pentru cîștigarea titlului în campionatul intern.
Lucrurile s-au schimbat între timp. Finala Europa League nu mai e acum un obiectiv, e mai degrabă o necesitate. Mai ales pentru Benfica. Lusitanilor le bate la ușă un coșmar. Să conduci campionatul de la început și să pierzi, în prelungirile penultimei etape, mare parte din opțiunile de a cîștiga titlul, asta mi se pare aproape o tragedie. În sens fotbalistic, evident. Benfica a venit la Amsterdam traumatizată după deplasarea de la Porto, iar aici poate fi o problemă. Starea psihică e într-o mare legătură cu starea fizică. De fapt, creierul comandă mușchii, iar atunci cînd creierul nu e în regulă, nici mușchii nu-ți mai stau alături.
Jorge Jesus e cu totul alt tip de antrenor decît Rafa Benitez. Benfica va căuta probabil să aibă controlul partidei, să aibă posesia, să dicteze ritmul. Rămîne de văzut dacă va și reuși. Lipsește Maxi Pereira, căpitanul, dar și un notabil element de pericol pentru adversari. Construcția atacurilor se derula, de regulă, pe partea lui Maxi Pereira. Fără el va fi mai greu, căci Salvio, cel care va juca în locul său pe banda dreaptă, nu are aceleași calități. Normal ar fi ca rolul lui Maxi să se translateze spre banda cealaltă, la Nico Gaitan, un număr 11 reconvertit în mijlocaș de bandă. Gaitan e puternic, destul de tehnic, crează o bună asociere cu fundașul Malgarejo, astfel că se presupune că această parte stîngă va fi principala armă a portughezilor.
Problema lui Gaitan, dar și a lui Salvio, e slaba participare defensivă. Se presupune că într-o finală, ambii vor fi mult mai concentrați, mult mai determinați. De încercat vor încerca, asta e limpede, rămîne de văzut cît vor putea să ducă din punct de vedere fizic.
Pentru Rafa Benitez, absența lui Eden Hazard poate rezolva mai multe dileme. Cu belgianul apt, era aproape obligatorie tripleta Hazard-Oscar-Mata în spatele lui Torres. Rămînea în aer Lampard, căci Ramires pare destul de sigur de locul său în primul 11. Ramires e cel care trebuie să asigure ordinea, din punctul de vedere al lui Chelsea, în teritoriul lui Gaitan. Dacă va reuși să stopeze fluxul ofensiv al perechii Gaitan-Malgairejo, atunci Benfica va suferi mult.
Rafa Benitez, spuneam mai sus, e un antrenor diferit de Jorge Jesus. E mai degrabă unul de profil defensiv, de școală italiană să zicem, paradoxal, căci trecerea lui prin Serie A a fost un fiasco. Aduce într-un fel cu Diego Simeone. Ambițiile creative ale echipelor lui Benitez sînt de multe ori trecute în plan secund, mai ales dacă există avantaj pe tabelă și în special după ce există acest avantaj. Atunci cînd Chelsea e în avantaj, îl apără mai degrabă, nu caută să-l dubleze, să-l mărească. Echipa se strînge mult, coboară spre propriul teren, ține de minge, forțează recuperări și contraatac, pe fondul calității excepționale a jucătorilor din față.
Dacă admitem că va juca Ramires, rezultă că Lampard va fi lîngă David Luiz în rol de dublu pivot. Lampard merită această finală, pentru felul în care s-a pregătit și jucat în acest sezon. Nu știu cîți ar fi arătat un asemenea profesionalism în condițiile în care viitorul său este încă incert. Mai e și opțiunea Victor Moses, dar cred că nigerianul va intra mai degrabă pe parcurs, căci caracteristicile sale îl fac util în orice situație.
Chiar dacă e un pic în umbra finalei Champions League, meciul din seara asta e totuși o finală. Iar o finală, cu trofeul la cîțiva metri, are farmecul său. E prima dintr-o serie de patru cu care vom încheia această lună mai și nu cred că nu vom avea parte de un spectacol agreabil.
Nu ascund că am o oarecare simpatie pentru Rafa Benitez. Încă de pe vremea cînd era la Valencia și reușea să cîștige campionatul în Spania, într-un moment în care Madridul ”galactic” și Barcelona lui Ronaldinho erau punctele de atracție ale Primerei Division. Coincidența a făcut ca primul meu articol după un soi de furtună pe care am fost nevoit s-o traversez s-a numit ”Rafa împotriva furtunii” . Problemele pe care le-a avut la Inter, unde a dat peste o echipă stoarsă ca un burete de energii fizice și psihice în perioada Jose Mourinho, nu m-au făcut să-mi schimb impresia. Am scris-o de mai multe ori, Benitez a fost considerat, în perioada Liverpool, cel mai bun tactician din fotbalul european, poziție pe care și-o disputa cu Mourinho. Căruia, nu întîmplător, a izbutit să-i barezez de două ori drumul spre finala Ligii Campionilor.
Rafa Benitez este foarte aproape de a doua semifinală cu Chelsea în acest sezon. Un sezon care a început mizerabil pentru campioana Europei, cu acel 0-4 în fața lui Atletico în Supercupa de la Monte Carlo, a continuat sinusoidal și se poate termina rezonabil. Cupa Angliei și Europa League nu-s primele obiective pentru Chelsea, dar ele pot salva un campionat în care, la un moment dat, echipa de pe ”Stamford Bridge” părea capabilă să concureze.
Joi seară, cu Rubin Kazan, Chelsea chiar a făcut un meci bun. Într-un scenariu destul de straniu, cum de altfel s-a întîmplat și la meciul cu Steaua. Un stadion mai degrabă tăcut, asistînd destul de plat la tentativa jucătorilor de a depăși acest context. E greu să readuci senzația de mare meci cu Stea sau Rubin Kazan, în Europa League, pentru niște suporteri obișnuiți cu alte vizite pe ”Stamford Bridge”. Comportamentul lor mi se pare însă ciudat, mai ales pentru Anglia, căci vorbim totuși de o competiție europeană. Ranchiuna pe care acești fani o au față de Benitez continuă și n-are cum să nu se simtă în teren. Deși spaniolul a făcut o mișcare inteligentă anunțînd, înainte de dubla cu Steaua, că oricum pleacă.
Revenind la meci, merită menționată prestația timidă a celor de la Rubin. Copleșiți parcă de ce aveau în față, n-au reușit să imprime decît rareori viteză balonului și la fel de rar au izbutit să aducă mingea în mod organizat către vîrful Eremenko. Norocul lor s-a numit Terry, care s-a trezit punînd mîna pe minge, într-un moment în care echipa din Kazan era aproape de prăbușire.
3-1 nu-i un scor imposibil. Aparent. Se va juca la Moscova, pe ”Lujniki”, pe gazon artificial și pe un stadion cu amintiri enervante pentru Chelsea. Dar asta nu cred să conteze prea mult. Diferența de calitate e prea mare între Chelsea și Rubin, așa că mă hazardez să spun că doar un cataclism fotbalistic ar face ca echipa lui Benitez să nu meargă în semifinale.
Două vorbe despre Fernando Torres. A făcut cel mai consistent meci din acest an, poate chiar din întreg sezonul. A avut minute brutale, cînd a reamintit de ”El Nino” de acum cîțiva ani. De parcă masca pe care o poartă îl ajută să se ascundă de acele fantome ce par a-l urmări de la plecarea de pe ”Anfield”, de ce acele blesteme, poate, pornite dinspre Liverpool către idolul devenit peste noapte Iuda. Fernando Torres n-a uitat să joace fotbal, a fost implicat într-un blocaj mental ce nu i-a permis să se exprime. Dacă va reuși să-l readucă în prim plan pe ACEL Fernando Torres în acest final greu de sezon pentru Chelsea, misiunea lui Rafa Benitez va fi îndeplinită.
Luni seară, la Fotbal European, am avut un soi de discuție-dezbatere cu Ilie Dumitrescu. Era emisiunea dedicată campionatului Angliei și ne întrebam, privind clasamentul din Premier League și constatînd, cu ceva dezamăgire trebuie să recunosc, că în proporție de 90 la sută titlul merge spre Manchester United, ne întrebam așadar dacă e Manchester United atît de bună încît să aibă un asemenea avans sau urmăritoarele sale sînt slabe?
Să lămuresc mai întîi problema dezamăgirii, care simt că poate stîrni suspicioni. Cînd am spus ”cu dezamăgire” nu m-am referit la acel sentiment de suporter, ci am vorbit prin prisma televiziunii care transmite un campionat și ar dori să aibă suspansul prezent pînă la final. Cam cum a fost în sezonul trecut. Ceea ce în Anglia nu prea mai există.
Înapoi la întrebarea din primul paragraf. E Manchester United foarte puternică sau vina e la adversare? Posibil ca adevărul să fie la mijloc. Manchester United e puternică, e limpede, dar mie nu mi se pare că diferențele dintre United și City sau Chelsea e atît de mare. Chiar aș merge mai departe și as spune că între cele 3 e o sensibilă egalitate la nivelul lotului.
Să mă explic. De fapt, am făcut-o și-n emisiunea de luni. Mi se pare că Manchester United are un singur compartiment unde e net superioară celor două contracandidate: atacul. Perechea Rooney-Van Persie nu are rival în celelalte două echipe, iar rezervele, să le zicem așa deși noțiunea de rezervă în fotbalul de azi e din ce în ce mai abstractă unde se tinde spre un lot cu 18 potențiali titulari, rezervele așadar sînt și ele de maximă calitate. Welbeck și Chicharito sînt doi jucători pe care te poți baza în orice moment. Chelsea și City nu oferă în această zonă oameni care să se ridice la nivelul celor de mai sus. Torres, la Chelsea, parcă nu mai iese din zodia neputinței, iar Demba Ba încă nu e pe deplin integrat, în vreme ce la City, Aguero parcă nu mi e la fel de efectiv ca anul trecut, Dzeko și Tevez sînt și ei în declin vizibil, ba a mai și fost pierdut Balotelli.
În schimb, la alte compartimente, Manchester United nu e chiar de speriat în comparație cu rivalele. Ba aș spune chiar că dimpotrivă. La portar e sub ambele, chiar dacă De Gea are o perioadă bune. Aș spune că și la linia de apărare, unde doar Evra se mai salvează. Rio Ferdinand și Vidici au îmbătrînit vizibil, iar Evans și Phil Jones nu au oferit prea multă siguranță, lucru vizibil dacă privim numărul de goluri încasat de United în acest sezon. Lescott-Kompany și Terry sau Cahill-David Luiz parcă sună mai bine. La mijloc, pe faza defensivă, United nu stă rău, dar nu are un Toure Yaya, de exemplu, iar între Carrick, Obi Mikel, Barry sau Ramires se poate face oricînd o discuție cu argumente pro sau contra. La partea de creație însă United e net defavorizată orice discuție am face. Aici Chelsea e net superioară, căci nu cred să existe în Anglia o echipă care să ofere o tripletă atît de explozivă și fantezistă precum Oscar-Mata-Hazard. La City există Silva-Nasri-Aguero, dar la United e destul de dificil de descoperit omul de ultimă pasă.
Unde într-adevăr United cîștigă toate bătăliile posibile e la nivelul băncii tehnice. Sir Alex Ferguson a adus acea stabilitate care la City n-a existat, iar la Chelsea nici atît. Mancini nu mai are aceeași relație cu unii jucători, am mai scris-o, se spune că nici nu vorbește cu Lescott și cu alții, în vreme ce situația lui Benitez e suficient de delicată. Aici cred că s-a făcut diferența, căci atmosfera are un rol extrem de important în obținerea marilor performanțe.
Sigur că e doar o părere. Altcineva poate să aibă o alta. Mie mi se pare că Manchester United de azi, de exemplu, e sub Manchester United din 2008, cînd a cîștigat Liga Campionilor. Voi ce părere aveți?
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!