Arsenal-Napoli mi se pare, am zis și în avancronica de la Steaua-Chelsea, meciul zilei de azi în Champions League. Vorbim de așa numita ”grupă a morții”, în care orice punct cîștigat e prețios și în care, în contrapartidă, orice punct pierdut îndepărtează ușor perspectiva calificării.
Că e o grupă tare nu mai încape dubiu. E suficient să vedem pozițiile pe care le ocupă Napoli, Arsenal, Borussia și Marseille în campionatele lor interne. Învinsă la Napoli, Borussia are un pic de șansă, căci dacă juca în această rundă cu Arsenal putea avea mari probleme, în condițile absențelor cu care se confruntă. Marseille e însă un etaj mai jos decît Dortmund, iar liderul din Bundesliga poate bifa azi primele trei puncte din Liga Campionilor.
La Londra în schimb e altă poveste. Napoli a arătat bine în acest început de sezon. Dacă nu era acel egal cu Sassuolo arăta perfect. Iar Rafa Benitez îl știe bine pe Wenger, din perioada Liverpool și din perioada Chelsea. Nu l-a bătut pînă acum pe terenul lui pe alsacian, iar asta sigur îl motivează extra. Dincolo de joc, Napoli a arătat în meciurile importante că poate să-și schimbe registrul în funcție de adversar. Benitez e cunoscut pentru felul în care pregătește astfel de meciuri, pentru felul în care stabilește tactica în funcție de calitățile și defectele adversarului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cu Borussia, în prima etapă a Ligii, Napoli a stat în terenul său, a înghesuit zona centrală și nu le-a permis nemților să intre pe acolo, pe unde ei prefereau, oferindu-le în schimb zonale laterale. Cu Milan, Benitez și-a urcat echipa cîteva zeci de metri mai sus, blocînd astfel faza de construcție a milanezilor, despre care toată lumea știe că-i greoaie. Normal ar fi ca la Londra să se repete tactica din meciul cu Borussia, poate nu atît de jos, dar nici atît de sus ca împotriva lui Milan. Pe undeva pe la jumătate, căci dacă-i lași pe mijlocașii lui Wenger prea aproape de careul propriu se poate întîmpla orice, iar te duci prea sus în pressing echipa devine lungă și apar spațiile între linii, pe care abia le așteaptă Ozil.
În jurul germanului e construit noul joc al lui Arsenal. În condițiile numeroaselor absențe din lot, Wenger va apela din nou la tînărul Serge Gnabry, despre care am mai pomenit pe acest blog, în zona din dreapta, ocupată în mod normal de Walcott. Wilshere va fi tras spre stînga, căci lipsesc și Podolski și Santi Cazorla. Mai în spate, Arteta abia a revenit și nu cred ca va risca Wenger cu el, așa că logic ar fi să joace Flamini și Ramsey. Marea problemă a construcției la Arsenal e apărarea, unde Mertesacker și Koscielny nu au abilitatea tehnică de a începe cu pase curate fazele. Dacă vor reuși să-i preseze astfel încît să-i oblige să iasă cu pasă lungă sau, și mai rău, să greșească, oamenii lui Benitez pot da lovitura.
La Napoli, Higuain și Albiol sînt anunțați ca incerți. Nu cred însă că vor lipsi. Mă gîndesc dacă nu cumva Rafa Benitez va încerca să joace de la început așa cum a terminat meciul de campionat de la Genoa. Cu o linie de 3 mijlocași centrali, cei trei elvețieni, Inler, Behrami, Dzemaili, unul lîngă altul, pentru o densitate mai mare în raza de acțiune a lui Ozil. Caz în care, din formula de start ar pica Insigne sau Callejon. Lui Benitez îi va lipsi Maggio, va juca în locul lui Mesto, ceea ce poate fi o problemă pe faza ofensivă în acea zonă, astfel că acolo e nevoie de un om care să alerge mult, să coboare mult și să facă ambele faze.
Pentru ambele echipe, victoria e ideală. Ar face 6 puncte și ar privi mai liniștite duelurle ce vin. Pentru Arsenal, în special, victoria e vitală, căci urmează dubla cu Dortmund, în vreme ce pentru Napoli, care are de jucat cu OM, primul meci acasă, mi se pare că și un egal e foarte valoros.
”Vedi Napoli e puoi mori”. E o expresie celebră, plecată dintr-un film devenit și el celebru, realizat în 1951. A mai fost unu fil, cu același titlu, în 1924, însă pe acesta nu-l prea mai ține minte nimeni. Se spune totuși că expresia provine de la poetul antic Vergilius, care acum 2000 de ani se referea la frumusețea locurilor, pe care, vă invit cu maximă sinceritate și prietenie să încercați să le descoperiți! Costa Amalfitană e una dintre cele mai frumoase regiuni ale Europei.
Dar nu despre turism vreau să vorbesc în cele ce urmează. Aș putea s-o fac, căci dacă un îndrăgostit de Spania ca mine recomandă Italia (nu doar coasta amalfitană ci și multe alte locuri) înseamnă că e ceva la mijloc. Vreau să vorbesc despre Napoli. Și despre schimbarea la față a acestei echipe, pe care eu o văd principala urmăritoare a campioanei Juventus în noua ediție de Serie A ce mi se pare extrem de atractivă.
E poate un paradox. Napoli și-a pierdut principala vedetă, pe Cavani, asta după ce vara trecută îl pierduse și pe Lavezzi, dar, cu toate astea, mie mi se pare că a progresat. În primul rînd prin aducerea lui Rafa Benitez. N-am ascuns-o, mi-e simpatic Rafa. Întotdeauna l-am considerat un antrenor mare. De altfel, prima postare pe acest blog a fost despre el, dar asta doar dintr-o coincidență. Era, atunci, împotriva furtunii londoneze. Acum beneficiază de clima amalfitană. Prin aducerea lui Rafa, Napoli a trecut în rîndul echipelor cu pretenții. Benitez e un antrenor cu CV, cu trofee europene, cu campionate cîștigate. Să-i întrebăm pe suporterii lui Liverpool dacă n-ar semna imediat o petiție prin care să-l reinstaleze pe Rafa ca antrenor principal. Fie și numai pentru că a izbutit, cît a fost la echipa ”cormoranilor”, să-i facă zile amare lui Jose Mourinho.
O echipă care-l pune pe Benitez antrenor, și-și asumă statutul acestuia, inclusiv din punct de vedere financiar, arată că e potentă. Iar Napoli a devenit. Mișcările ulterioare realizate de Aurelio De Laurentis, aproape sigur în consens cu Benitez, arată o strategie bine pusă la punct, dar și niște pretenții mai mari ca pînă acum.
Gonzalo Higuain e ultimul pe lista achizițiilor. Un transfer de marcă. Să aduci un jucător de la Real Madrid nu-i simplu, mai ales că Higuain nu se afla în situația lui David Villa, pe final de contract. A pleca de la Real Madrid înseamnă să renunți la anumite privilegii, din toate punctele de vedere, nu doar financiar. Dar mai ales financiar. Dacă Napoli a putut să-și asume și salariul unui jucător important din lotul Realului, căci Higuain nu era pe același etaj cu Albiol și Callejon, alte două incorporări via Madrid, înseamnă că a făcut un mare pas înainte.
Pe Benitez trebuie să-l analizăm în funcție de etapa Liverpool. Scriam atunci cînd a fost numit la Napoli, că Hamsik ar putea deveni un soi de Steven Gerrad al napoletanilor. Păstrînd proporțiile, evident, căci Steven Gerrad e unic. Vorbind strict la nivel de joc. Ar însemna deci că Higuain să primească rolul lui Fernando Tores. Despre ”El Nino” s-a vorbit ca despre o posibilă țintă a lui Benitez, dar dacă nu s-a făcut înseamnă fie că Mourinho nu vrea să-l dea, fie că el are deja cărțile făcute în altă parte. Eu mizez pe a doua variantă și zic să așteptăm finalul de mercato. Higuain, în ciuda contestatarilor săi, și are destui, e un fobalist de prim-plan. Iar faptul că Real i-a prelungit contractul în vara trecută confirmă asta. Vrea însă altceva, un soi de protagonism pe care la Real nu-l găsea. Vrea să se simtă important, iar cu acest confort psihic să-i poată demonstra calitățile și valoarea.
Rămîne de văzut acum. În Italia, fotbalul e altul. Apărările sînt altele. I-am văzut pe Tevez și Llorente contra Milanului, în ”TIM Trophy”. N-au ieșit foarte mult în evidență, ba Llorente s-a și accidentat. Nu sînt spațiile din Spania, fundașii nu sînt de profilul englezilor, iar din punct de vedere tactic se descurcă excelent și compensează anumite lipsuri. Higuain are însă o mare mobilitate, mai rămîne să găsească mai lesne drumul spre gol.
Întorcîndu-ne la Benitez, mai trebuie spus că și-a păstrat echipa tehnică, ba mai mult, și-a recuperat principalul colaborator de la Liverpool, pe Mario Gomez, care după plecarea din Anglia a încercat să schimbe direcția și să înceapă o aventură ca principal. Nu i-a ieșit prea bine, așa că a revenit la ceea ce știa să facă mai bine, să urmărească și să analizeze pentru Benitez. L-a adăugat pe Fabio Pecchia în staff, pe poziția obișnuită a omului de casă așezat lîngă tehnicianul străin.
Dinspre Napoli se aude că ar fi o întreagă nebunie în jurul echipei. Mișcările de piață, cu care napoletanii nu s-au prea întîlnit în ultima vreme, au creat o emulație fantastică în rîndul fanilor. Asta dacă mai era nevoie. Dar și în dreptul lui De Laurentis, care, pentru prima dată, stă non-stop lîngă echipă și e primul responsabil cu starea de spirit. Pentru un om de film așa cum e el nici nu e greu să facă atmosferă.
Mai rămîne ca regizorul să fie inspirat, iar actorii să-și joace rolurile. Pînă la urmă, dacă mingea nu intră în poartă, efortul e zadarnic. La momentul actual însă, cu aproape o lună înaintea debutului, premizele sînt dintre cele mai bune.
P.S.
Serie A a crescut foarte mult în această vară. Am dat mai sus deja cîteva nume importante, adăugați aici un Mario Gomez, un Reina, un Joaquin, poate și un Honda, iar lista se poate lărgi pînă la începutul lui septembrie. Italienii nu-s mulțumiți că și-au pierdut poziția a treia în ierarhia europeană, implicit un loc în Champions League și, implicit, bani sufiecient de mulți de vehiculat. E însă greu să urci înapoi pe treapta de pe care ai căzut și e nevoie de timp. Norocul lor s-a numit, dacă e să privim atenți, PSG, clubul parizian devenind un soi de creditor pentru ”Il Calcio!”.
Să adăugăm aici și numărul mai mare de fotbaliști români, un punct în plus pe harta interesului.
O finală e mai mult decît un derby. Un derby are structura sa, mai ales atunci cînd vorbim de un derby adevărat, în noțiunea sa de dicționar, căci în ultima vreme cuvîntul s-a extins și către alte partide. Cînd se întîlnesc două rivale din același oraș, senzația e cu totul alta, pentru că și rivalitatea, am evitat să folosesc cuvîntul ”dușmănie”, e mult mai mare. Iar cînd acest derby se transformă într-o finală, cu trofeul la cîțiva metri, toate calculele de dinainte devin incoerente.
Cîte finale ați văzut în care echipa considerată cu șansa a doua a făcut surpriza și a plecat acasă cu cupa mult dorită? Destule probabil. Ultimul exemplu putea fi miercuri, în finala Europa League de la Amsterdam. Benfica era sub Chelsea la calculele hîrtiei și poate că ar fi meritat să cîștige. N-a făcut-o, dar ideea rămîne.
Atletico n-a mai bătut pe Real Madrid de 14 ani. 25 de meciuri. Timp în care s-a dezvoltat un complex de inferioritate ce se manifestă în mod vizibil, indiferent de locul în care se joacă partida, ”Bernabeu” sau ”Calderon”. Un blocaj mental ce transformă în coșmar și meciurile aparent mai ușor de cîștigat. Cum a fost cazul ultimului duel din Primera Division, pierdut de Atletico, pe propriul teren, după ce a avut un timpuriu 1-0, în fața unui Real doar cu gîndul la returul cu Dortmund.
Dacă e să vorbim totuși de finale, au fost patru între cele două rivale. În trei a cîștigat Atletico. Și toate s-au disputat pe ”Bernabeu”. E adevărat, de la ultima au trecut mai bine de 20 de ani, dar mesajul transmis mai sus rămîne valabil. Într-o finală e posibil orice.
Diego Simeone pare un antrenor pentru finale. Știe să-și mobilizeze echipa, vorbește pe limba jucătorilor, e de presupus că la lasă la o parte politețurile înainte de joc și dă drumul la limbajul de stadion. Ăsta e el, felul în care se comporta ca fotbalist s-a translatat în meseria de antrenor. Va încerca să lucreze la psihicul jucătorilor, să le agite personalitatea și să caute senzația de unitate, de grup. Știe perfect, căci a trecut și el prin episoade de genul ăsta cînd era jucător, că la Real apele nu-s calme, că vestiarul e divizat, că Mourinho e aproape pe picior de război cu ai săi. 
Probabil că va intra cu formula cunoscută. Mario Suarez, Gabi și Koke pe zona centrală. Arda Turan și Diego Costa cu libertate de a schimba pozițiile, plus Radamel Falcao. ”El Tigre” e speranța la gol, dar marea lui problemă e că are mare nevoie de susținere. Eu cred că mult mai util ar fi fost Adrian în teren, în locul unuia dintre cei trei din zona centrală. Să ne imaginăm un Atletico a la Borussia, cu Adrian, Diego Costa și Arda în spatele lui Falcao! Cu echipa avînd posesie, construind electric și sufocîndu-și adversarii. N-o vom vedea! Simeone e din școala italiană. Nu se lasă el sedus de astfel de exemple. Va merge pe un 4-1-4-1 suficient de flexibil. Va lăsa posesia Madridului pentru că știe că asta incomodează echipele lui Mourinho. Nu cred că va apela la un pressing foarte sus, căci asta ar însemna să-și lungească echipa, ceea ce lui Ozil și Cristiano le-ar conveni de minune. Mai degrabă se va apăra în propria jumătate, va invita fundașii centrali ai Madridului spre linia de centru și va încerca să contraatace, mizînd pe forța lui Diego Costa, tehnica lui Arda și viteza de reacție a lui Radamel.
Comportamentul lui Mourinho ar fi bizar dacă n-am cunoaște circumstanțele. Obișnuit să provoace, portughezul a fost peste măsură de liniștit. Nu știu dacă e cea mai bună manieră de a pregăti o finală, nu știu dacă autogestiunea vestiarului, noțiune pe care am auzit-o și în perioada în care Tito Vilanova lipsea de la Barcelona și vă amintiți care au fost rezultatele, e cea mai potrivită tactică de a cîștiga un trofeu ce ar putea salva un sezon.
Mourinho are și cîteva semne de întrebare. Plus o problemă. Cu ”P” mare, de la Pepe. Căci chiar Pepe e problema. Mourinho e pus în fața unei situații delicate. Accidentarea lui Varane e cauza. Ramos vine după o accidentare, iar Pepe n-a fost anul ăsta deloc la înălțimea pe care se situase în campionatul trecut. Logic ar fi să joace Raul Albiol, față de care Mourinho a manifestat, în acești trei ani, o ciudată reticență. Ar fi o mare surpriză să joace Pepe, chit că perechea Ramos-Pepe devenise o forță în sezonul 2011-2012. Lewandovski l-a făcut praf la Dortmund pe portughez, iar un duel cu Falcao n-ar fi deloc recomandabil. Plus că pe acolo mai e și Diego Costa, un jucător care provoacă mult, dă cu cotul, lovește, iar asta pentru un adversar aflat într-o situație psihică delicată nu-i tocmai bine.
Semnele de întrebare sînt Modrici, Khedira, Di Maria, plus redundanta deja dezbatere Higuain sau Benzema? Primii trei sînt în competiție pentru două locuri, iar dintre Benzema și Higuain se va alege atacantul. Probabil că va fi Benzema, mult mai bine primit de publicul de pe ”Bernabeu”. Cît despre Modrici, grea decizie! E unul dintre puținii jucători din lotul Madridului care mai sînt alături de Mourinho, pare în formă bună și cred că va juca. De văzut cum va gîndi Jose mai departe. Cu Khedira alături de Xabi Alonso, pentru mai multă siguranță la mijloc, căci Modrici fără minge arată destul de slabă participare, sau cu Di Maria, pentru destabilizarea zonei lui Filipe Luis.
Un factor extrem de important e cel al pregătirii fizice. Se aude că Simeone a derulat un plan bine pus la punct de pregătire a echipe special pentru această finală. Și-a permis să facă asta imediat după semifinală, de vreme ce nu prea mai avea pentru ce să se agite în campionat. Dacă e așa, Realul pleacă în flagrant dezavantaj, căci, dincolo că echipa pare obosită, Cristiano Ronaldo și Ramos vin cu destule probleme fizice la această finală.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!