Nu știu cum a reacționat Arsene Wenger în ziua în care a aflat vestea că Sir Alex Ferguson se va retrage de la Manchester United și, implicit, din fotbalul mare. E posibil să nu-l fi luat foarte tare prin surprindere. La acest nivel, informațiile circulă mult mai repede, iar cei implicați nu au, de regulă, nevoie de dezvăluirile din presă sau de comunicate oficiale ca să afle ceea ce se întâmplă în jurul lor. Cred însă că măcar un zâmbet în colțul gurii tot i-a provocat. Din acel moment, Wenger devenea ”the last man standing”. Asta ca să preiau un titlu de film. Nu știu ce rol i-ar fi convenit lui Arsene în acest film, nici măcar nu știu dacă l-ar prinde scenariul. Știu doar că și în momentul ăsta, în dreptul său stă ștampila de cel mai longeviv antrenor în activitate la același club. Iar când spun ”în momentul ăsta” mă refer la ziua în care a anunțat că, la finalul sezonului, va pleca de la Arsenal. Citeste mai mult …
Am ezitat mult înainte să mă apuc să scriu acest text. Pentru că știam și știu că orice aș scrie, orice analiză aș încerca să fac, orice idee aș căuta să expun, totul se va reduce la eterna întrebare: A fost sau n-a fost? Și, pe undeva, e logic să fie așa, căci vorbim de o fază care se petrece în ultimele secunde, practic ultima fază a unui meci nebun, ce putea să intre și el în istorie. Un penalty controversat dictat în minutul 70 nu are același impact emoțional ca unul dictat la ultima fază, atunci când tensiunea este maximă. Am zis totuși să încerc să scriu. Chit că pe acest blog am căutat cât am putut să evit discuțiile legate de arbitraj, de data asta n-o s-o fac. De altfel, imediat după moment, am punctat ceva pe Facebook și nu mi-am schimbat prea mult părerea de atunci. Dar voi încerca, pentru cei care chiar doresc asta, să și depășesc un pic faza cu pricina, ca să vedem cum a fost posibil ca Juve să întoarcă un 0-3 de pe teren propriu și să fie la un pas de o surpriză care ar fi fost mult mai mare decât cea de la Roma, de marți. Citeste mai mult …
La 33 de ani, un bărbat e în floarea vârstei. E chiar în cea mai frumoasă bucată a existenței sale. E în plin proces de maturizare, chit că există voci care spun că unii bărbați nu se maturizează niciodată, vede altfel viața, își cunoaște interesele, își știe limitele și nu se mai lasă dus de val așa ușor. La 33 de ani, un fotbalist e pe ultima turnantă a existenței sale sportive. Unii chiar și-au încheiat această existență, gen Michel Platini (sau Ilie Dumitrescu de la noi), căutând să lase în memoria colectivă imaginea lor din perioada de glorie, nu din acele momente în care corpul nu te mai ascultă ca-n tinerețe. Cristiano Ronaldo a împlinit 33 de ani în februarie și nu lasă absolut deloc senzația că se pregătește de ieșirea din scenă. La el nu mai încape îndoială, maturizarea s-a produs, iar asta îl ajută să-și mențină un tonus formidabil. Dacă nu cumva a descoperit un elixir al tinereții, ceea ce mă îndoiesc sincer, asistăm la unul dintre momentele de vârf ale istoriei sportului. Citeste mai mult …
Sau ”Ici C’est fini” ar putea să fie titlul acestui text. Depinde din ce perspectivă priviți problema. Din perspectivă pariziană, da, s-a terminat! Încă un sezon în care eșecul din Champions League nu prea poate fi cosmetizat de succesele din fotbalul intern. E un fard destul de subțire, care nu poate să acopere cearcănele cu care, în mod sigur, s-au trezit francezii în dimineața zilei de miercuri, imediat după demonstrația de fotbal oferită de Real Madrid pe ”Parc des Princes”. De ce am spus francezii și nu parizienii o să încerc să explic imediat. Pentru că și francezii, indiferent dacă sunt fani ai PSG-ului ori nu, au motive suficiente de tristețe constatând că liderul autoritar din Ligue 1 nu face față concurenței din Champions League. Revenind la titlu, care pleacă, probabil ați înțeles, din sloganul celor de la PSG, atât de vizibil și cu care ei se mândresc suficient de mult, revenind la titlu deci am ales varianta cu Zidane. Pentru că, mi se pare, el este, una peste alta, eroul acestei duble manșe. Iar poziția sa, cine știe dacă nu cumva chiar pentru banca Parisului, e mai întărită ca oricând. Citeste mai mult …
Madrid, ”Santiago Bernabeu”. 14 februarie 2018, ”Valentines Day”, care de ceva vreme a devenit ziua îndrăgostiților de fotbalul din Champions League. Real Madrid și PSG sunt la egalitate, 1-1, după o oră și un pic de joc foarte frumos, în care se vedea cu ochiul liber câtă calitate există în ghetele fiecăruia dintre cei 22 de oameni din teren. Un astfel de meci de obicei se decide la detalii, o eroare de arbitraj, o greșeală de marcaj, o doză de șansă ori o schimbare. La acest ultim detaliu aș vrea să ajung. În minutul 65, Unai Emery face o modificare: iese Cavani și intră Meunier. O modificare ce avea să schimbe tot modulul inițial al parizienilor într-un 4-4-2, menit, probabil că așa gândea Unai, să asigure dominația totală asupra centrului terenului, dominație ce se întrezărea de câteva minute, pe fondul oboselii evidente a unor fotbaliști madrileni. Schimbarea, criticată de mulți ulterior, nu iese din sferele logicii. Dani Alves nu se apără la fel de bine ca Meunier, în schimb poate fi foarte util la mijlocul terenului, alături de Verratti, Rabiot și prea puțin expertul Lo Celso. Următoarele minute au fost cele mai bune ale Parisului pe ”Bernabeu”, practic fiecare acțiune lăsa impresia că se poate termina cu gol. Citeste mai mult …
Nu mai e mult până la prima manșă a dublei cu PSG, iar la Madrid starea de anxietate crește pe măsură ce nisipul din clepsidră se scurge. Pentru campioana Europei și a Spaniei această confruntarea cu multimilionara trupă a lui Neymar și ceilați poate reprezenta momentul de maximă cotitură al acestui sezon. Iar motivele sunt vizibile și nu-s deloc greu de palpat. Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!