Ne aflăm în plină perioadă de mercato, transferurile reprezintă cuvîntul de ordine al acestor zile. Vara e momentul culminant al acestui carusel de nume ce include cluburi, fotbaliști, impresari, ziariști. Și care, ca un montagne russe, aduce după sine o sumedenie de informații ce pot bulversa pe oricine, mai ales pe cei mai creduli din fire, care sînt convinși că tot ce zboară se mănîncă și tot ce apare e adevărat. La finalul acestei perioade, la începutul lui septembrie, vom trage linie și vom observa că procentul operațiunilor finalizate e undeva spre 10 la sută din cel al operațiunilor vehiculate. Am mai spus-o, sfatul meu atunci cînd apar astfel de bombe e să stabiliți o marjă de eroare proprie și, eventual, să treceți prin filtrul rațiunii orice informație.
Manipularea prin presă e în floare în această perioadă. Prin presă înțelegînd prin intermediul jurnaliștilor. Ea a existat dintotdeauna, să nu cumva să vă imaginați că ea există doar în zona transferurilor de fotbaliști. Atunci cînd sînt interese, apare și manipularea. Un club vrea să cumpere un jucător, s-a înțeles cu clubul care vinde, dar întîmpină dificultăți din partea impresarului, care, evident, vrea ceva beneficii pentru clientul lui și pentru sine. Apare imediat informația conform căreia un alt fotbalist, de la un alt club, e pregătit să accepte condițiile și să semneze. Ținta manipulării e impresarul pretențios, căruia i se flutură ideea că pe piață nu e doar jucătorul său, ci există și alte variante. Situația poate să difere, în sensul că din partea clubului care vinde intervin probleme, o sumă mai mare solicitată ori un interval de plată mai redus, sau clubul care vrea să cumpere caută să obțină o sumă mai mică decît cea soliciată, caz în care variantele de rezervă apar din nou în presă. Sînt lucruri care se întîmplă și nu țin de reaua voință a jurnaliștilor, care primesc informații, unele greu de verificat din mai multe surse, și preferă să le publice pentru a nu rămîne descoperiți. E un fel de joc din care toată lumea are de cîștigat pînă la urmă, inclusiv cel aflat la capătul firului, cititorul ori telespectatorul ce primește informația și are motive de dezbatere, subiecte de conversație, eventual la o bere, ca să aibă de cîștigat și sectorul serviciilor.
În afara transferurilor mai există și capitolul rezervat măririlor de salariu sau prelungirilor de contracte. Sînt importante și ele, astfel că și în aceste situații apar manipulări. În general, acestea se rezolvă în liniște, cu părțile așezate la masa negocierilor, pe o perioadă mai lungă de timp. De regulă, cluburile mari încep negocieri pentru prelungirea contractelor fotbaliștilor pe care își doresc să-i păstreze cam cu doi ani și jumătate înainte de expirare. Caută astfel să se evite situația delicată în care un fotbalist intră în ultimul an de contract fără să-i fie rezolvată situația. Daca se ajunge la granița celor doi ani rămași din înțelegere și fotbalistul e ferm pe poziția de a nu accepta prelungirea, în general cea mai bună variantă e vînzarea, cît încă se poate obține un preț bun. Cu un an înainte de expirare lucrurile deja se complică mult, vezi de exemplu situația lui Sami Khedira la Real Madrid.
Un exemplu de fotbalist căruia îi expiră contractul este doi ani, dar care nu s-a înțeles pentru prelungire este Sterling. A refuzat constant toate propunerile ce i s-au făcut dinspre Liverpool și, în mod normal, va fi vîndut. Probabil că impresarul său, Aidy Ward, un tip destul de obscur pe piață, care nu are în portofoliu nume foarte mari (poate cu excepția lui Oxlade-Chamberlain de la Arsenal) are ceva variante, căci altfel nu se explică refuzul. La 20 de ani, Sterling a devenit, cu ajutorul agentului, subiect al manipulărilor din presă, care duc spre un soi de licitație. Ward n-a ezitat să ofere jurnaliștilor informații concrete despre salariile oferite pe rînd lui Sterling, ceea ce nu prea se face. Intrat în acest malaxor mediatic, Sterling nu are decît de pierdut, căci cota lui crește în mod artificial, iar orizontul de așteptare în ceea ce-l privește va fi direct proporțional cu suma ce va fi plătită pentru el. Asta dacă nu cumva, în cele din urmă, jucătorul va accepta oferta ”cormoranilor”, care nu-i de ici de colo, 150.000 de euro pe săptămînă, 600.000 pe lună, 7,2 milioane pe sezon. Totuși, să fim serioși, Sterling o fi bun fotbalist, dar la 20 de ani n-a arătat încă foarte multe. Are viitorul în față, dar viitorul e incert pentru oricine.
O situație asemănătoare, dar și un pic diferită, este a lui Sergio Ramos. Aici vorbim despre o altfel de tactică a manipulării. Cum să obții mărire de salariu la capătul unui sezon slab pentru jucător și club. Actorii acestei piese sînt Sergio Ramos, cu contract scadent în 2017, Rene Ramos, fratele fotbalistului și impresarul său, care vrea pentru fundașul madrilen un salariu între 10 și 12 milioane de euro net pe sezon plus prelungire a contractului pînă în 2020, dar și, deloc în ultimul rînd, Florentino Perez, președintele Realului, care n-a ezitat de-a lungul timpului să se despartă de figuri emblematice ale clubului fără prea mult sentimentalism.
Spre deosebire de Sterling, vorbim despre o emblemă a Realului. Astfel că lupta între părți e de multe ori la baionetă. Informația că Ramos a fost oferit unui candidat la președinția Barcelonei, Jordi Majo, e veche și confirmată chiar de acesta. Neconfirmată e persoana care a făcut oferta, căci Majo nu vrea s-o dezvăluie. Se speculează fie că e din anturajul lui Ramos, pentru a forța mîna lui Florentino, fie din anturajul lui Florentino, pentru a strica imaginea fotbalistului în ochii fanilor și a face ca o eventuală despărțire să fie mai puțin traumatică. Eu unul înclin să cred că a doua varianta e cea corectă, căci nu văd cum Ramos se putea gîndi la o primire prea cordială la Barcelona.
Războiul mediatic e în plină desfășurare. Logic ar fi ca, pînă la urmă, părțile să se înțeleagă, căci e prea mare legătura între Sergio Ramos și club, impactul plecării sale ar fi mult mai mare decît al plecării lui Sterling de la Liverpool. E însă un război care afectează imaginea ambelor părți. Ramos cîștigă 5,5 milioane de euro pe sezon, sumă obținută în 2011, cînd a sărit de la 2,5 milioane la 5,5 milioane (în 2007, la doi ani de la transferul său de la Sevilla, sărise de la un milion pe an la 2,5 milioane), dar în momentul de față e depășit la bani de alte nume, mult mai noi ca el în echipă. Bale, Kroos, James Rodriguez, plus de Benzema, care tocmai a obținut o mărire pînă la 8 milioane. Rene Ramos cere pentru fratele său 12 milioane de euro, ceea ce l-ar situa pe a doua poziție a ierarhiei după Cristiano Ronaldo. Probabil însă că ar accepta și 10 milioane, mai puțin decît Bale care are 11 milioane, dar mai mult decît o parte din cei menționați mai sus.
Se pare însă că Florentino Perez nu-i prea convins. Deocamdată așteaptă și probabil caută să înțeleagă ce impact ar avea o plecare a lui Ramos, urmată de cea mult mai probabilă a lui Casillas. Dinspre cealaltă tabără apar informații conform cărora Manchester United i-ar oferi 12 miloane de euro pe sezon și contract pînă în 2020. Ca un făcut, fix ceea ce solicită Ramos și de la Real Madrid. Dacă informația e adevărată, vezi discuția despre manipulări de mai sus, United are un as în mînecă din dorința aproape obsesivă a lui Florentino Perez de a-l lua pe De Gea. Un soi de schimb, cu ceva bani oferiți dinspre Manchester (30 de milioane vorbea ”AS” în numărul de marți) ar face ca toate părțile să fie mulțumite. Inclusiv cea de-a patra parte, apărută pe parcurs, De Gea, care ar izbuti astfel să-și mulțumească logodnica, solista Edurne, cea pe care ați văzut-o concurînd pentru Spania la recentul Eurovision. E un subiect care cu siguranță va continua în următoarele săptămîni și al cărui final e greu de descifrat.
Două vorbe despre cîteva dintre transferurile deja făcute. Destul de puține, dar există explicații și pentru asta. În primul rînd cluburile așteaptă data de 30 iunie, dată la care se închide exercițiul bugetar în fotbal, dar și o primă lovitură de mercato, care să provoace un soi de efect de domino. Juventus mi se pare că s-a mișcat din nou bine cu Mandzukic, Dybala, Khedira. Deocamdată. Se așteaptă decizia lui Tevez și probabil că vor urma și alte mutări, inclusiv în sens invers, de plecare.
Inter a arătat în sfîrșit că există pe piață luîndu-l pe Kondogbia. Un transfer bun, pe o sumă cam mare însă, dar e prețul plătit unei perioade destul de lungi de absență. Dacă va veni și Miranda (probabil va fi anunțat după Copa America) echipa lui Mancini se întărește.
Foarte bun mi se pare transferul lui Cech la Arsenal. Wenger pare să se fi decis în sfîrsit asupra liniei pe care o urmează, renunțînd la tineri de perspectivă, scumpi dar incerți, în favoarea unor nume consacrate. După Ozil și Alexis, Petr Cech e mare realizare. De văzut ce va reuși Mourinho să scoată din Falcao și ce va putea face Firmino la Liverpool. Mi se pare cam mare prețul plătit pentru el, 40 de milioane, în condițiile în care, din ce știu, ar trebui să intre în lot din această vară și belgianul Origi.
Nu știu dacă Rafa Benitez a fost prima opțiune pentru Florentino Perez de înlocuire a lui Carlo Ancelotti. Tind să cred că nu, dacă e să ma iau după istoricul numirilor de antrenori pe care Florentino le-a făcut de-a lungul timpului, la începutul unui sezon. Fie și numele celor instalați în al doilea mandat de președinte al lui Perez sunau, la vremea respectivă, un pic altfel decît sună azi Benitez. Pellegrini venea cu aura omului care a făcut aproape miracole la Villarreal, dincolo de fotbalul frumos pe care-l propunea, Mourinho era Mourinho, iar Ancelotti era un nume la fel de mare, ce avea în spate titluri și la Milan și la Chelsea și la PSG. Florentino e tipul de președinte, cred că deja îl cunoaște toată lumea, extrem de aplecat spre lovituri de imagine, rar se asociază cu personaje care sînt de plan secund.
Rafa Benitez nu e un un personaj de plan secund. Sub nici o formă n-aș vrea să se înțeleagă asta. Am spus de multe ori că e unul dintre antrenorii pe care-i simpatizez, pentru felul său de a-și face meseria. De altfel, prima postare pe acest blog l-a avut pe Rafa Benitez ca subiect. Se numea ”Rafa împotriva furtunii”, un titlu care ar merge destul de bine și azi. Revenind la ideea de mai sus, nu știu însă cît de apetisantă a fost pentru Florentino ideea numirii unui antrenor care a terminat cu Napoli pe locurile 3 și 5 în Serie A, deși toată lumea toată lumea vedea echipa de lîngă Vezuviu drept principala contracandidată a lui Juventus. Mai degrabă nu, dar în orice caz mai apetisantă decît ideea păstrării lui Carlo Ancelotti, pe care trei sferturi din vestiar, jumătate dintre suporteri și un sfert din conducere i-o tot propuneau. Florentino n-a vrut să se spună despre el că a cedat presiunilor, mesajul a fost clar: ”Aici conduc eu!”.
Se spune că Rafa Benitez a venit pentru că Joachim Low, marea obsesie a lui Florentino, n-a vrut sub nici o formă să plece din fruntea ”naționalei” Germaniei înainte de European. Explicabil, dacă mă întrebați pe mine. La ce echipă are Germania, poate reuși dubla Mondial-Euro, așa cum a făcut Spania. Se pare totuși că Florentino a obținut promisiunea lui Low că în vara viitoare e dispus la negocieri. Se mai spune că Jurgen Klopp, o altă idee susurată la urechea lui Perez, a refuzat din start stilul de lucru de la Real. Klopp își dorea o echipă pe care să o deseneze el, în funcție de ideile sale de joc, nu una creată din considerente de marketing, plus că nici Florentino nu era prea convins că un vulcan pe două picioare așa cum e Klopp nu și-ar fi ciocnit personalitatea cu a lui. Unii zic că și Mourinho ar fi fost apelat, alții că Unai Emery i-ar fi sunat bine, ba chiar și Valverde ori Lopetegui. Ultimele nume par însă destul de fanteziste, așa că nu prea merită mai mult decît această enumerare.
Una peste alta, că a fost sau că n-a fost opțiunea numărul unu a lui ”el presidente”, Rafa Benitez este, începînd din această zi de 3 iunie, noul antrenor al Realului. Tot pe 3 iunie începea și aventura sa de la Liverpool, asta ca o coincidență. Contract pe 3 ani, deși se auzise inițial că pe doi, dar salariu destul de mic, 4 milioane de euro net pe sezon, puțin mai mare decît la Napoli, dar departe de Ancelotti , 7,5 milioane, ori Mourinho, 9 milioane.
De aici încolo încep semnele de întrebare. Rafa e cunoscut drept un admirator al disciplinei, un fanatic al pregătirii tactice, un tip meticulos, care nu scapă din vederi nici cel mai mic detaliu. Pe unde a fost, Valencia, Liverpool, Inter, Chelsea, Napoli (numai nume mari, trebuie recunoscut asta) a avut conflicte cu unii jucători din pricina acestei discipline de fier pe care încerca să o impună. Acest stil se va ciocni frontal cu felul în care erau obișnuiți fotbaliștii din vestiarul Realului să fie tratați de Ancelotti, chiar și de Mourinho, a cărui faimă de dur e vehiculată de presă, dar nu e confirmată de fotbaliști. Cea a lui Rafa, în schimb, da. Adept al rotațiilor, Benitez va avea ceva treabă în a-l convinge pe Cristiano Ronaldo de această necesitate, de a se menaja, de a-și consuma energia metodic, conform unui plan bine elaborat.
Dincolo de asta, formula pe care el a propus-o pe unde a fost, 4-2-3-1, ridică și ea anumite semne de întrebare. Cine vor fi cei doi din linia mijlocașilor închizători, căci perechea Kroos-Modric nu pare a fi pe placul unui tehnician care juca, de exemplu, cu Xabi Alonso și Mascherano în tandem în acea zonă. Nici folosirea jucătorilor pe picior schimbat nu pare a fi pe gustul lui Benitez, adept al poziției naturale. Asta ar însemna Bale în stînga, Cristiano în dreapta, cu consecințele de derivă de aici.
Și ar mai fi stilul ușor defensiv cu care echipele lui Benitez abordează partidele. Nu e un entuziast al jocului de construcție, dar nici nu-l refuză. e mai degrabă adept al jocului de reacție, bazat de disciplină tactică, bună așezare în cîmp, pressing avansat și feroce. Nu e un stil care să convină neapărat oamenilor din tribună, dar nici Mourinho nu era prea diferit și a reușit un 2011-2012 fantastic din punct de vedere al golurilor marcate. Aici e o problemă mai largă, pe care a punctat-o excelent Gică Craioveanu la ”Fotbal European”. Real Madrid nu a reușit, sub domnia lui Florentino Perez, să adopte un stil propriu. Ceea ce, de exemplu, a reușit Barcelona, unde Benitez sau Mourinho n-ar putea să ajungă prea ușor antrenori. De altfel, această identitate în joc l-a împiedicat pe Mourinho să devină antrenor al catalanilor, în 2008, atunci cînd a fost preferat, la sugestia lui Cruyff, debutantul Guardiola. Nici în primul său mandat n-a fost Perez foarte coerent în ceea ce privește stilul tehnicienilor pe care i-a numit, dar în cel de-al doilea mandat nici atît. Pellegrini a propus un fotbal, Mourinho un altul, total opus, Ancelotti un altul, iarăși opus, acum vine Benitez și iar se sucește totul. Nu e simplu nici pentru fotbaliști, cît ar fi ei de valoroși, să joace azi într-un fel, mîine în altul, pomîine în altul, iar răspoimîine să revină la prima variantă.
Dincolo de toate astea, Rafa Benitez merită această oportunitate. E primul madrilen adevărat, de la Del Bosque încoace, care o primește. E un om de-al casei, e cel care l-a oferit Madridului pe Raul, e cel care a stat lîngă Del Bosque într-o perioadă, destul de scurtă, pe banca primei echipe, e cel care l-a învins mai apoi, la Valencia fiind, pe Del Bosque aducînd titlul pe Mestalla împotriva celei mai galactice echipe a Realului din cîte existaseră pînă atunci. Un antrenor cu atîtea trofee cîștigate nu poate fi unul de duzină. Iar emoția și lacrimile ce l-au copleșit la momentul prezentării vorbesc de la sine despre sentimentele sale. Nimic nu e întîmplător pe lumea asta. La 55 de ani a ajuns pesemne la înțelepciunea de a înțelege că orgoliile nu fac casă bună cu performanța. Și-a dorit prea mult acest scaun ca să-l transforme singur într-unul electric.
Nu știu dacă Rafa Benitez a fost prima opțiune pentru Florentino Perez de înlocuire a lui Carlo Ancelotti. Tind să cred că nu, dacă e să ma iau după istoricul numirilor de antrenori pe care Florentino le-a făcut de-a lungul timpului, la începutul unui sezon. Fie și numele celor instalați în al doilea mandat de președinte al lui Perez sunau, la vremea respectivă, un pic altfel decît sună azi Benitez. Pellegrini venea cu aura omului care a făcut aproape miracole la Villarreal, dincolo de fotbalul frumos pe care-l propunea, Mourinho era Mourinho, iar Ancelotti era un nume la fel de mare, ce avea în spate titluri și la Milan și la Chelsea și la PSG. Florentino e tipul de președinte, cred că deja îl cunoaște toată lumea, extrem de aplecat spre lovituri de imagine, rar se asociază cu personaje care sînt de plan secund.
Rafa Benitez nu e un un personaj de plan secund. Sub nici o formă n-aș vrea să se înțeleagă asta. Am spus de multe ori că e unul dintre antrenorii pe care-i simpatizez, pentru felul său de a-și face meseria. De altfel, prima postare pe acest blog l-a avut pe Rafa Benitez ca subiect. Se numea ”Rafa împotriva furtunii”, un titlu care ar merge destul de bine și azi. Revenind la ideea de mai sus, nu știu însă cît de apetisantă a fost pentru Florentino ideea numirii unui antrenor care a terminat cu Napoli pe locurile 3 și 5 în Serie A, deși toată lumea toată lumea vedea echipa de lîngă Vezuviu drept principala contracandidată a lui Juventus. Mai degrabă nu, dar în orice caz mai apetisantă decît ideea păstrării lui Carlo Ancelotti, pe care trei sferturi din vestiar, jumătate dintre suporteri și un sfert din conducere i-o tot propuneau. Florentino n-a vrut să se spună despre el că a cedat presiunilor, mesajul a fost clar: ”Aici conduc eu!”.
span style=”color: #000080;”>BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se spune că Rafa Benitez a venit pentru că Joachim Low, marea obsesie a lui Florentino, n-a vrut sub nici o formă să plece din fruntea ”naționalei” Germaniei înainte de European. Explicabil, dacă mă întrebați pe mine. La ce echipă are Germania, poate reuși dubla Mondial-Euro, așa cum a făcut Spania. Se pare totuși că Florentino a obținut promisiunea lui Low că în vara viitoare e dispus la negocieri. Se mai spune că Jurgen Klopp, o altă idee susurată la urechea lui Perez, a refuzat din start stilul de lucru de la Real. Klopp își dorea o echipă pe care să o deseneze el, în funcție de ideile sale de joc, nu una creată din considerente de marketing, plus că nici Florentino nu era prea convins că un vulcan pe două picioare așa cum e Klopp nu și-ar fi ciocnit personalitatea cu a lui. Unii zic că și Mourinho ar fi fost apelat, alții că Unai Emery i-ar fi sunat bine, ba chiar și Valverde ori Lopetegui. Ultimele nume par însă destul de fanteziste, așa că nu prea merită mai mult decît această enumerare.
Una peste alta, că a fost sau că n-a fost opțiunea numărul unu a lui ”el presidente”, Rafa Benitez este, începînd din această zi de 3 iunie, noul antrenor al Realului. Tot pe 3 iunie începea și aventura sa de la Liverpool, asta ca o coincidență. Contract pe 3 ani, deși se auzise inițial că pe doi, dar salariu destul de mic, 4 milioane de euro net pe sezon, puțin mai mare decît la Napoli, dar departe de Ancelotti , 7,5 milioane, ori Mourinho, 9 milioane.
De aici încolo încep semnele de întrebare. Rafa e cunoscut drept un admirator al disciplinei, un fanatic al pregătirii tactice, un tip meticulos, care nu scapă din vederi nici cel mai mic detaliu. Pe unde a fost, Valencia, Liverpool, Inter, Chelsea, Napoli (numai nume mari, trebuie recunoscut asta) a avut conflicte cu unii jucători din pricina acestei discipline de fier pe care încerca să o impună. Acest stil se va ciocni frontal cu felul în care erau obișnuiți fotbaliștii din vestiarul Realului să fie tratați de Ancelotti, chiar și de Mourinho, a cărui faimă de dur e vehiculată de presă, dar nu e confirmată de fotbaliști. Cea a lui Rafa, în schimb, da. Adept al rotațiilor, Benitez va avea ceva treabă în a-l convinge pe Cristiano Ronaldo de această necesitate, de a se menaja, de a-și consuma energia metodic, conform unui plan bine elaborat.
span style=”color: #000080;”>BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dincolo de asta, formula pe care el a propus-o pe unde a fost, 4-2-3-1, ridică și ea anumite semne de întrebare. Cine vor fi cei doi din linia mijlocașilor închizători, căci perechea Kroos-Modric nu pare a fi pe placul unui tehnician care juca, de exemplu, cu Xabi Alonso și Mascherano în tandem în acea zonă. Nici folosirea jucătorilor pe picior schimbat nu pare a fi pe gustul lui Benitez, adept al poziției naturale. Asta ar însemna Bale în stînga, Cristiano în dreapta, cu consecințele de derivă de aici.
Și ar mai fi stilul ușor defensiv cu care echipele lui Benitez abordează partidele. Nu e un entuziast al jocului de construcție, dar nici nu-l refuză. e mai degrabă adept al jocului de reacție, bazat de disciplină tactică, bună așezare în cîmp, pressing avansat și feroce. Nu e un stil care să convină neapărat oamenilor din tribună, dar nici Mourinho nu era prea diferit și a reușit un 2011-2012 fantastic din punct de vedere al golurilor marcate. Aici e o problemă mai largă, pe care a punctat-o excelent Gică Craioveanu la ”Fotbal European”. Real Madrid nu a reușit, sub domnia lui Florentino Perez, să adopte un stil propriu. Ceea ce, de exemplu, a reușit Barcelona, unde Benitez sau Mourinho n-ar putea să ajungă prea ușor antrenori. De altfel, această identitate în joc l-a împiedicat pe Mourinho să devină antrenor al catalanilor, în 2008, atunci cînd a fost preferat, la sugestia lui Cruyff, debutantul Guardiola. Nici în primul său mandat n-a fost Perez foarte coerent în ceea ce privește stilul tehnicienilor pe care i-a numit, dar în cel de-al doilea mandat nici atît. Pellegrini a propus un fotbal, Mourinho un altul, total opus, Ancelotti un altul, iarăși opus, acum vine Benitez și iar se sucește totul. Nu e simplu nici pentru fotbaliști, cît ar fi ei de valoroși, să joace azi într-un fel, mîine în altul, pomîine în altul, iar răspoimîine să revină la prima variantă.
Dincolo de toate astea, Rafa Benitez merită această oportunitate. E primul madrilen adevărat, de la Del Bosque încoace, care o primește. E un om de-al casei, e cel care l-a oferit Madridului pe Raul, e cel care a stat lîngă Del Bosque într-o perioadă, destul de scurtă, pe banca primei echipe, e cel care l-a învins mai apoi, la Valencia fiind, pe Del Bosque aducînd titlul pe Mestalla împotriva celei mai galactice echipe a Realului din cîte existaseră pînă atunci. Un antrenor cu atîtea trofee cîștigate nu poate fi unul de duzină. Iar emoția și lacrimile ce l-au copleșit la momentul prezentării vorbesc de la sine despre sentimentele sale. Nimic nu e întîmplător pe lumea asta. La 55 de ani a ajuns pesemne la înțelepciunea de a înțelege că orgoliile nu fac casă bună cu performanța. Și-a dorit prea mult acest scaun ca să-l transforme singur într-unul electric.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Ceea ce era de așteptat s-a întîmplat. Ancelotti a fost dat afară de la Real Madrid. Cred că destul de puțini ar fi pariat pe continuitatea italianului, în ciuda mesajelor extrem de clare transmise de jucătorii importanți din lot, care-și declarau fără echivoc susținerea față de tehnician, ori a sondajelor din presa spaniolă, la care fanii chestionați se declarau și ei în favoarea lui Ancelotti. Cei care au crezut totuși că Ancelotti va rămîne antrenorul Realului și-n sezonul viitor nu-l cunosc pe Florentino Perez.
Florentino Perez e omul care a schimbat radical fața Realului. Aș îndrăzni să spun chiar că a revoluționat, într-un fel, stilul de a face fotbal. Florentino e cel care a introdus conceptul de fotbal-marketing, pe care majoritatea cluburilor importante îl urmează astăzi. Înainte de anul 2000, doar Manchester United avea un program asemănător, dar mult mai ”light”. Agresivitatea cu care Florentino Perez a implicat marketingul în strategia clubului trebuie căutată, probabil, în stilul său de a face business. Fiind om de afaceri și nu om de fotbal, Perez a adus în fotbal elemente noi. Și a ajutat clubul madrilen să devină primul în ierarhia ”Money League” ani de-a rîndul, să dezvolte afaceri în cele mai exotice colțuri ale lumii, să implementeze brandul Real Madrid în locuri altădată neexplorate și să transforme entitatea într-o fabrică de produs bani. Ingineriile sale financiare, felul în care reușea să convingă băncile să-i finanțeze transferurile, sumele pe care a ajuns să le plătească pentru a aduce anumiți fotbaliști, toate astea ar merita să fie studiate la un curs de economie. Sigur, tot acolo ar merita studiat și felul în care Florentino a izbutit să-și multiplice cifra de afaceri a concernului său ACS, ajuns dintr-o firmă de importanță medie în anul 2000 într-un colos cu 150.000 de angajați, cu sute de milioane de euro plătite anual ca dividende și cu afaceri în zeci de țări. Despre cum ”s-a reales” Florentino ca președinte al Realului aveți AICI toate datele. Florentino a știut să lege fotbalul de afaceri într-un mod aproape genial. Ce nu prea a reușit în acesti ani a fost să priceapă că fotbalul nu se conduce la fel ca o firmă de construcții.
Carlo Ancelotti e exemplul perfect al acelei filozofii, de care am mai amintit pe acest blog, ”ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Anul trecut pe vremea asta, Ancelotti era cel mai bun. Adusese ”La Decima”, visul lui Florentino transformat atîția ani într-un coșmar, plus Cupa Spaniei, în finală cu Barcelona. Astăzi, Ancelotti nu mai e cel mai bun. N-a mai adus nimic, iar Florentino l-a dat afară fix ca pe un director de șantier care n-a respectat termenii de predare-primire. Probabil că pentru italian, ziua de 25 mai e una pe care o marchează cu negru în calendarul anual. Acum 10 ani, pe 25 mai 2005, pierdea la Istanbul acea uluitoare finală de Champions League cu Liverpool, după 3-0 la pauză, în 2015 e dat afară de la Real Madrid. Și, ca răul să fie complet, e posibil ca-n locul lui să vină Rafa Benitez, cel ce l-a învins în 2005.
Despre Ancelotti am comentat de foarte multe ori pe acest blog. Atunci cînd a fost instalat, acum aproape doi ani, scriam aici: ”Dupa 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care madrilismul în general avea nevoie”. Așa a fost. Ancelotti a readus acea imagine de care Madridul avea nevoie, acel cavalerism la victorii, dar mai ales la eșecuri. Am putut vedea în acești doi ani că se poate disputa un ”Clasico” și fără pistoale pe masă, cuțite-n jambiere ori degete în ochi. Fotbaliștii au simțit asta și au ținut de fiecare dată să meționeze această schimbare și nu e deloc întîmplătoare această aliniere a vestiarului în spatele antrenorului într-un soi de război civil ce se vede destul de rar la un club de asemenea calibru. Cînd cel mai important fotbalist al echipei, Cristiano Ronaldo, pune pe twitter o poză cu el și cu Ancelotti și scrie: ”sper să putem lucra împreună și anul viitor”, cînd liderii vestiarului, Sergio Ramos și Casillas, spun public același lucru, cînd vedete precum Kroos și James Rodriguez, își manifestă și ei, tot public, aprecierea, sînt semne clare ale unor tabere situate pe poziții antagonice. Florentino face un joc periculos aici, dar el știe, pe de altă parte, că Real Madrid e prea apetisant, din toate punctele de vedere, ca să-l părăsești doar dintr-un sentiment de solidaritate.
Greșelile lui Ancelotti, atunci cînd au existat, au fost și ele analizate pe acest blog. Ca și momentele sale bune. Rămîne totuși un mare mister cum această echipă, care în toamnă părea de neoprit, a intrat într-o asemenea spirală negativă. Mulți vorbesc acum despre proasta planificare a lotului, dar aici nu cred că-i putem face vreo culpă lui Ancelotti. Toată lumea știe că lotul e desenat după dorința lui Florentino Perez și sfaturile lui Jose Angel Sanchez, directorul general executiv, eminența cenusie de pe Concha Espina nr. 1, un personaj despre care vom mai vorbi. Lipsa soluțiilor de avarie în momentul în care au apărut accidentările, inerente în fotbal, căci fotbalistul nu e un excavator cu durată de funcționare garantată, au destabilizat jocul echipei și l-au obligat pe Ancelotti la variante mai puțin normale. Obligativitatea de a alinia anumite nume, chiar și-n momentele lor mai puțin bune, căci, din nou, fotbalistul nu e excavator și poate avea și zile mai puțin bune, pe principiul rentabilizării sumelor plătite, a fost un alt handicap al italianului. Sigur, și stilul său, foarte puțin intervenționist în timpul meciurilor, a contribuit la eșecuri, căci Ancelotti nu e genul de tehnician de la care să te aștepți, în 90 de minute, să schimbe sisteme ori poziții în teren.
Fiecare are propria analiză a celor petrecute în aceste 6 luni. A cauzelor ce au condus spre acest deznodămînt. Ancelotti a plecat pentru că nu a cîștigat nimic în acest sezon. Și punct. La fel ca Mourinho, ca Pellegrini, ca să-i amintesc doar pe cei din al doilea ”descălecat” al lui Florentino. Ce va urma se întreabă toată lumea. Cine va veni e întrebarea logică, pe care și-o pun și fanii Realului, dar și fanii rivalelor. Se vorbește de Benitez, de Emery, de Klopp, de Zidane. Se spune că Jurgen Klopp ar fi exclus deja din calcule, fiindcă ar fi solicitat un control total asupra echipei, asupra transferurilor, asupra vestiarului, ceea ce lui Florentino nu i-a convenit. Se mai spune că Benitez e favoritul, fiind opțiunea preferată a lui Jose Angel Sanchez. Eu cred că nimic nu e exclus. Cred că fiecare are șansele lui în momentul ăsta și mai cred că foarte multă influență va avea rezulatul finalei Cupei de sîmbătă. Dacă va cîștiga Barcelona, euforia catalană va trebui contrată într-un fel. Iar Florentino e omul unor acțiuni de imagine de genul ăsta. Cred că și finala Europa League de miercuri va avea un rol important în ceea ce-l privește pe Emery, la fel și finala Cupei Germaniei, la fel ca și duelul Napoli-Lazio. Asta dacă nu cumva, așa cum pretinde Ernesto Bronzetti, agentul italian al lui Ancelotti, om cu multă influență și care știe multe, Rafa Benitez e deja antamat.
Ar fi opțiunea lui Jose Angel Sanchez. Am promis cîte ceva despre acest personaj. E directorul general executiv al Realului și omul de maximă încredere al lui Florentino Perez. Mie îmi amintește de personajul Doug Stamper, ”chief of staff” în ”House of Cards”, pentru cine știe despre ce e vorba. Mai ales că Florentino Perez seamănă destul de bine cu Kevin Spacey, actorul principal al acestui serial. Confruntați imaginile și vă veți convinge! Omul bun la toate, de maximă încredere, devotat, dar foarte abil în același timp. În 2000, atunci cînd Florentino a cîștigat primul său mandat ca președinte, în urma acelei afaceri Figo, de care puțini își mai amintesc, Jose Angel Sanchez avea 32 de ani și era cel mai tînăr membru al consiliului de conducere. Absolvent de filologie, nu știa prea multe despre fotbal, dar deprinsese cunoștințe temeinice despre marketing, căci lucrase la celebra firmă de jocuri pe calculator SEGA. Lui Jose Angel Sanchez, a cărui urcare în ierarhia madrilenă a surpins pe toată lumea, i se datorează, se zice, uluitoarea creștere a brandului Real Madrid din punct de vedere economic. Grație acestei creșteri, el a devenit cel mai important colaborator al lui Florentino Pereze. Și a reușit, printre altele, să-l convingă de utilitatea aducerii lui Mourinho, deși Florentino și-l dorea foarte mult atunci pe Arsene Wenger.
Despre noul antrenor al Realului vom avea timp să vorbim la momentul numirii. Și după, mult timp. Deocamdată, Ancelotti părăsește corabia și o face cu aceeași eleganță cu care ne-a obișnuit. Fie și pentru asta merită aplauze.
Ceva trebuie să aibă această competiție numită UEFA Champions League de nimeni n-a reușit în cei aproape 25 de ani de existență să o cîștige de două ori la rînd. De parcă atunci cînd a fost inventată în laboratoarele UEFA a fost introdusă și un soi de clauză ocultă, nepublicată, ascunsă de ochii oamenilor de rînd, care interzice unei echipe cîștigătoare să repete performanța și-n sezonul următor. Evident, această clauză nu există. Nici măcar o ”recomandare”, cuvînt care place mult în birourile de la Nyon, nu există. Există însă o explicație, iar ea se numește plusvaloare. Champions League este cea mai grea competiție din cîte există, discut aici de competițiile rezervate echipelor de club, nu se poate compara cu nici un campionat sau cupă internă. De aceea îmi mențin părerea că a ajunge în semifinalele Champions League e o performanță extraordinară. Acumularea de valori la startul fiecărui sezon face că o calificare în semifinale să fie un obiectiv extrem de îndrăzneț, pe care nu mulți reușesc să-l atingă. Luați semifinalistele din ultimii 10 ani și veți descoperi grupul care conduce fotbalul european.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am mai spus de foarte multe ori. În Champions League orice detaliu contează și orice accidentare, în special la această fază a sezonului, e importantă. Despre accidentările din lotul Realului s-a tot vorbit, nu o să insist. Vă propun însă un nou detaliu. La meciul tur dintre Barcelona și Bayern vorbeam pe acest blog despre cele întîmplate înainte de golul de 1-0 marcat de Messi, despre acel detaliu care s-a dovedit decisiv în cele din urmă, căci dacă Messi nu deschidea scorul atunci nimeni nu știe ce se întîmpla ulterior. Priviți cu atenție golul egalizator al lui Juve. La acea minge înaltă, Sergio Ramos are o fracțiune de secundă de ezitare. Se ține cu mîinile de cap, pesemne se lovise în săritură, și uită să facă pasul în față, așa cum scrie la carte. Se spune că bărbații nu-s capabili să facă două lucruri în același timp. Se mai spune că femeile ar fi în stare, dar asta nu contează acum. Creierul lui Ramos n-a putut prelucra pentru început decît senzația de durere, motiv pentru care și-a pus mîinile în cap. O secundă mai tîrziu, dar cît de importantă e o secundă la acest nivel, realizează că a greșit și se repede spre Pogba, pe care el îl lăsase în poziție regulamentară, Nu poate sări la cap așa cum trebuie, iar Pogba scoate mingea de acolo în ceea ce se va dovedi o pasă de gol spre Morata. Morata, cu ”M” de la Morientes, dar și de la Madrid, dar și de la model. Modelul lui Florentino Perez de a construi echipe, care i-a jucat încă o dată o festă. Pentru cine nu știe povestea lui Morientes, Google oferă toate datele, e vorba de sezonul 2003-2004.
Era 1-0 în acel moment pentru Madrid. Scor de calificare. Sergio Ramos avea să spună după meci că echipa a crezut că totul e rezolvat. Ciudat mod de abordare în fața unei echipe italiene totuși. Juventus n-a făcut un meci grozav în prima repriză, a avut șansă că a intrat cu 0-1 la vestiare, dar a renăscut uluitor după golul lui Morata. La fel de uluitoare a fost căderea Realului, o echipă incapabilă să genereze mai mult de un șut anemic pe spațiul porții lui Buffon în minutele ce au urmat. Ocazia lui Bale, imensă totuși, a fost excepția care a venit să întărească regula acestui an 2015, în care Real Madrid n-a izbutit să transforme în gol ocaziile pe care le-a creat.
Ca de obicei în astfel de situații se discută despre merite. Dacă Juventus a izbutit să se califice înseamnă că a meritat. Orice discuție în jurul acestei teme devine derizorie. Alte discuții merită făcute. În primul rînd în jurul lui Massimiliano Allegri. Primul om pe care l-aș fi intervievat miercuri seară ar fi fost Antonio Conte. Creatorul acestui Juventus și-a lăsat creația de izbeliște astă-vară fiindcă nu i-au fost aduse întăririle pe care el le solicitase spre a putea face față în Champions League. A plecat fix înainte de startul sezonului, nu la finalul celui precedent, ci exact înainte de reluarea pregătirilor, dintr-un soi de răsfăț amestecat cu orgoliu. A venit Allegri și mulți au crezut că lucrurile se vor complica pentru ”Bătrîna Doamnă”. M-am numărat printre cei sceptici, mă gîndeam că nu e omul potrivit, aveam în minte, ca toată lumea de altfel, episodul cu Pirlo de la AC Milan. Ei bine, iată că m-am înșelat și ne-am înșelat toți cei care am crezut asta. Allegri nu doar că a gestionat perfect relația cu Pirlo, dar a reușit să transforme echipa lui Conte într-una și mai bună, capabilă să interpreteze diverse partituri nu doar în funcție de adversar ci și în funcție de conjunctură. Echipa lui Conte a devenit echipa lui Allegri și e una mai bună.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De ziua internațională a dorului, Allegri și ai săi au stins dorul fanilor lui Juve după o finală europeană. Allegri stinsese destul de repede dorul de Conte, n-a durat mult pînă ce lumea să-și dea seama că lucrurile nu se duc în jos ci, dimpotrivă, merg spre bine. Probabil că acum, la Milano, dorul de Allegri e foarte mare în birourile de la AC Milan. Cam asta e viața unui antrenor. Dat afară de la Milan în ianuarie 2014, pus la Juve în iulie, cîștigă 10 luni mai tîrziu un nou scudetto, mai clar decît o făcuse Conte, și duce echipa în două finale, cea de Cupa Italiei, dar mai ales cea de UEFA Champions League. Pentru Juve, aproape că nici nu mai contează dacă va cîștiga Champions League sau nu. Cel mai important lucru acum, ca și pentru Atletico anul trecut, e că a redevenit un grande al Europei, o forță a fotbalului continental. Ceea ce-i cam lipsea.
Am spus că nu contează dacă va cîștiga sau nu finala. Asta nu înseamnă că n-o va putea face. Sînt mulți cei care cred că Barcelona va avea o misiune simplă la Berlin. Îi rog să se mai gîndească. Și să revadă ultimele 30 de minute de pe ”Bernabeu”. Și în special cele de final, cînd Allegri a pus în scenă BBC-ul său. Nu-s multe echipe în lume care să aibă o asemenea apărare. Și o linie de mijloc în care Vidal aleargă de parcă e pe baterii, iar Pogba e o bestie, care la Berlin va ajunge mult mai bine fizic. În jurul lui Pirlo poate ar fi de discutat, dar aplauzele pe care le-a primit pe ”Bernabeu” mă fac să evit discuția. E prea mare fotbalist ca să fie inclus în astfel de analize, chit că, așa cum spuneam mai sus, orice detaliu poate fi important la nivelul ăsta. Și ar mai fi Tevez. Și ar mai fi Morata, care are în continuare ceva de demonstrat lui Florentino Perez. Juve avea această echipă și înainte de semifinală, trebuia doar un certificat, o ștampilă. Care a fost pusă la Madrid.
N-o să mă refer la viitorul duel Suarez-Chiellini. Pariez că nu va fi nimic între ei, ba chiar că vor încerca să scoată beneficii de imagine de pe urma celor întîmplate. Și nici despre posibilul duel Suarez-Evra. Nu cred că va fi cazul. Cînd îi are lîngă el pe Messi și Neymar, Suarez nu trebuie să scoată dinții.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
O să mă refer pe final, dar pe scurt, la Real Madrid. Și asta pentru că vom mai avea timp s-o facem. Se anunță o vară agitată la Real. Impulsiv așa cum îl știm, Florentino Perez va reacționa. Presupun că vom asista la un desant de jucători, căci un sezon fără nici un trofeu trebuie acoperit cumva. Mai presupun că Ancelotti nu va continua. Cred că știe și el asta, declarația dată miercuri cum că vrea să-și ducă la capăt contractul e un avertisment către Florentino că nu intenționează să demisioneze și că va trebui să-și primească toți banii din contract. Cam la fel acționează și Casillas, care nu vrea să plece fără să-și primească banii pe care îi are de luat pînă în 2017.
Acest sezon, în Spania și în Europa, transmite un mare mister. Un dublu mister de fapt. Cum a reușit să se dezintegreze senzaționala echipă a Realului din toamnă și cum a izbutit să se regenereze echipa Barcelonei din aceeași perioadă? Ancelotti vine cu circumstanțele atenuante ale accidentărilor, care au fost și care au avut rolul lor. Dar intervenția lui Ancelotti în jocul echipei în toată această perioadă s-a văzut destul de puțin. Nici măcar miercuri seară, cînd erau atît de multe în joc, italianul n-a mișcat nimic de pe bancă în afara schimbărilor de serviciu, post pe post. Să încerce o nebunie, de genul trecerii lui Marcelo, de exemplu, în atac, cam cum a făcut Guardiola cu Lahm. Sau a lui Coentrao la mijloc, cum a făcut Mourinho. Cu Juve apărîndu-se în 5 oameni, poate că trebuia încercat și altceva în locul centrărilor în careu. Sigur, după război e ușor de vorbit, mai ales din partea unora care stau pe margine și privesc, dar eu cred că o asfel de încercare ar fi putut să revitalizeze echipa.
Și ar mai fi un mister al acestei primăveri. Ce s-a întîmplat cu Cristiano Ronaldo? De la decernarea Balonului de Aur, Cristiano a avut rare momente cînd a repetat prestațiile din toamnă. Am spus de multe ori la emisiuni că în Spania se vorbește despre problemele fizice pe care portughezul le are și pe care le duce pe picioare. La spate și la genunchi. Sînt indicii deja că nu se vorbește aiurea. Cred că pentru Cristiano vacanța de vară e cea mai mare dorință din ultimul timp.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cred că ar fi inutil și redundant să pedalez pe idea că Real Madrid are o echipă mai bună decît Juventus. Nu cred că această afirmație ar trebui să-i supere în vreun fel pe simpatizanții ”Bătrînei Doamne”. E o realitate, dar în Champions League realitatea e una și ceea ce se întîmplă pe teren e cu totul alta. Și-n 2003, Real Madrid avea echipă mai bună ca Juventus. Căutați în arhive și puneți în balanță numele ”galacticilor” madrileni de atunci și cele ale jucătorilor lui Juve. Dar faptul că era echipă mai bună nu i-a folosit deloc Madridului atunci. Și am mai întîlnit situații de genul ăsta. Barcelona în 2012 era mai bună decît Chelsea, Bayern în 2012 era mai bună decît Chelsea, cu toate astea englezii s-au calificat în finală, pe care au și cîștigat-o. În Champions League, a avea echipă mai bună nu garantează întotdeauna calificarea, mai ales în această fază a competiției. Căci, să ne înțelegem, Real Madrid are o echipă mai bună ca Juve, dar nu cu mult mai bună, ceea ce deschide alte perspective. În această situație, orice detaliu contează. Iar cînd spun detaliu, mă refer și la accidentări, dar și la prestații lamentabile ale unor jucători, chiar și antrenori.
Ideea că Real Madrid are o echipă mai bună ca Juve se susține și privind rezultatul final. La capătul unui meci slab, chiar foarte slab pe unele tronsoane, în care mulți jucători au jucat de la prost, cazul lui Varane, la foarte prost, cazul lui Ramos, existînd și o prestație apropiată de oribil, cazul lui Bale, ei bine, cu toate astea Real Madrid a plecat de la Torino cu un rezultat ce-i acordă destule șanse de calificare pentru returul de pe ”Bernabeu”.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-aș vrea să pedalez nici pe ideea că meciul a fost pierdut de Real Madrid. Mi s-ar părea din nou inutil. Juve a cîștigat pentru că a meritat s-o facă, pentru că a jucat bine, asumîndu-și condiția de ușoară inferioritate față de adversar, speculînd greșelile acestuia. Sub privirile unui Conte ce a visat întotdeauna la o asemenea seară, Allegri a reușit să le transmită alor săi o pasiune ce de multe ori a prins accente de eroism. Un soi de motto al acestei competiții ar putea foarte bine să fie ”cine greșește, e pierdut”, astfel că Allegri a încercat mai întîi să evite greșelile jucătorilor săi, iar apoi să profite de inevitabilele erori ale celor de la Real. De ce inevitabile? Pentru că Ancelotti avea absențe importante în lot, dar și pentru că, din nou, a îmbrăcat haina prost croită a antrenorului lipsit de inspirație.
S-a vorbit mult de absența lui Modric și de prestația slabă a lui Sergio Ramos. Eu nu l-aș acuza pe Ancelotti pentru asta. În fond, Ramos jucase bine pe această poziție în două meciuri complicate, cu Atletico și FC Sevilla. Problema lui a fost că excesul de personalitate de care dispune l-a făcut să încerce lucruri care nu-i erau la îndemînă. Motiv pentru care a și pierdut o grămadă de mingi, iar dacă n-a pierdut mingi n-a dat nici un fel de ajutor fazei de construcție. O altă problemă a lui Ramos a fost și prestația excepțională, îmi asum acest calificativ, al tripletei Vidal-Tevez-Morata. Încolțit de cei trei, Ramos se vedea în situația unui Rambo pe frontul de luptă, mereu în inferioritate. În filme, eroul pozitiv cîștigă de cele mai multe ori, doar că pe ”Juventus Stadium” a fost un altfel de film.
Am descoperit o statistică a lui Vidal și Tevez. De fapt, nu e o statistică, e acea celebră ”hartă a căldurii”, cu zonele pe care le au atins cei doi. Priviți imaginile! În stînga e Tevez, în dreapta e Vidal. Eu am crezut, privind mai ales la harta lui Vidal, că e o greșeală și că, de fapt, acolo e vorba de mai mulți jucători, nu doar de unul. Dacă faceți un efort de imaginație și amestecați punctele de căldură din ambele imagini găsiți o explicație a victoriei lui Juventus.
Unde cred eu că a greșit Ancelotti este la absența din primul ”11” a lui Chicharito. Gabi Balint a spus la Euro Fotbal, imediat după meci, că Ronaldo simte din plin lipsa lui Benzema. Cristiano are o relație specială cu francezul, fotbalistic vorbind, se simte mult mai bine cu el în teren, de aceea cred că introducerea lui Chicharito din primul minut era obligatorie. Fără să fie Benzema, mexicanul are acea capacitate de asociere, probată în ultimele meciuri în care a fost folosit, care l-ar fi ajutat pe Cristiano, l-ar fi ajutat și pe James, l-ar fi ajutat poate și pe Bale. Pe care, dacă tot sîntem la erorile lui Ancelotti, n-am înțeles de ce italianul nu l-a înlocuit mai repede și a preferat să-l scoată pe Isco. Cele 5 minute acordate lui Jese pe final nu-s bune nici de glumă. În absența lui Chicharito, Cristiano a trebuit să preia și numărul 9, cu tot ce implică asta, însă lui Cristiano ca număr 9 îi lipsea Cristiano ca număr 7.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Returul nu-i simplu. Nici pentru Real, dar nici pentru Juve. După prima manșă dintre Atletico și Real scriam pe acest blog că 90 de minute pe ”Santiago Bernabeu” sînt foarte lungi. Și s-a văzut. Ancelotti spunea, înainte de meciul de la Torino, că echipa sa trebuie să evite greșelile pe fază defensivă. Nu prea i-a reușit. Priviți din nou golul lui Morata. Este absolut incredibil ce distanță este între Varane și Marcelo, dar și între Kroos și cei doi. E un triunghi acolo în mijlocul căruia s-a plasat Tevez cînd a primit mingea (bravo și lui Marchisio pentru pasă!). Iar la golul de 2-1, e din nou incredibil ca Real să aibă 8 oameni oameni în careul torinezilor (era o fază fixă) și să nu poată stopa decît în propriul careu un contraatac dus mai întîi în doi oameni, iar apoi doar într-unul, Tevez. La acea fază, reflex al echipei mai bune, care caută victoria, deși 1-1 nu era deloc un rezultat rău, Ramos a uitat că poziția lui e cea de ”închizător”, iar colegii lui au uitat că Ramos poate să uite și nu i-a luat nimeni locul.
Nu cred că pe ”Bernabeu” îl vom vedea pe Ramos din nou la mijloc. E un mare stres pentru Ancelotti, căci încrederea în Illaramendi, Lucas Silva sau Khedira e limitată spre zero, cazul germanului. Există varianta Coentrao, o mutare surpriză pe care Mourinho a făcut-o la vremea respectivă. Iar la Juve va reveni Pogba, ceea ce schimbă mult datele problemei. Cu BBC-ul său, cel de pe linia de fund, căci sigur Allegri va folosi modulul cu 3 fundași centrali încă de la început, cu Pogba alături de Vidal la mijloc, cu Morata dornic să-i demonstreze lui Florentino ce poate, Juve abordează pentru a treia oară în acest sezon un meci retur după victorie la limită acasă, care s-au dus cu 2-1 și la Dortmund și păreau condamnați. ”Non c`e due senza tre”, spun optimiști italienii. ”90 minutos en el Bernabeu son muy largos”, spunea demult Juanito, omul la care fac mereu apel fanii Realului cînd vine vorba de o posibilă ”remontada”. În semifinale, Real Madrid n-a mers niciodată mai departe după ce a pierdut prima manșă în deplasare. Cu atît mai interesant devine acum returul. Și chiar că orice e posibil.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!