Ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat. Jose Mourinho s-a despărțit, în mod oficial, de Real Madrid. E ceea ce am presupus încă din primele zile de existență ale acestui blog, atunci cînd am încercat să explic care e originea crizei ce a apărut pe neașteptate la Real, de ce Marca a scris despre un ”divorț anunțat” și care au fost culisele conflictului cu Iker Casillas.
Plecarea portughezului de la Real Madrid a fost primită, cum era și firesc, cu satisfacție în presa catalană. Care consideră că această despărțire prematură, căci Mourinho prelungise contractul pînă în 2016, e un eșec al clubului rival Barcelonei, un eșec, evident, la care a contribuit noua campioană a Spaniei.
Dezbaterea cred că e mai extinsă și trebuie analizată bine ștampila pusă pe fruntea lui Jose Mourinho. Înainte de a vorbi despre un eșec, trebuie să ne reamintim motivele pentru care a fost adus Jose Mourinho, în 2010. El n-a primit un contract generos de la Florentino Perez pentru că ar avea un caracter ales. Știam cu toții care a fost comportamentul portughezului la Porto, la Chelsea și la Inter, gesturile teribiliste pe care le-a făcut, certurile cu presa și ironiile trimise către adversari. Mourinho n-a fost adus pentru că ar fi un antrenor dedicat fotbalului spectacol. Dimpotrivă, spectacolul e ultimul lucru la care se gîndește. Și nici n-a fost adus pentru vreo posibilă aplecare spre tineri fotbaliști, cărora să le faciliteze ascensiunea în fotbalul mare. Nici vorbă, căci Mourinho e dintre cei care cumpără fotbaliști și nu din categoria celor ieftini, numărul celor promovați de el de la academiile cluburilor la care a activat fiind extrem de mic în raport cu sumele cheltuite pentru achiziționarea altora.
Jose Mourinho putea fi antrenorul Barcelonei în vara lui 2008. La fel cum și Cristiano Ronaldo putea fi jucătorul Barcelonei în 2003. Nu e o presupunere, e o informație certă. Txiki Beguiristain a negociat cu el în mai multe rînduri, a mers după portughez inclusiv la Cupa Africii, unde era comentator. Lucrurile n-au evoluat și pentru că Joan Laporta, cel care are președinte al Barcelonei atunci, n-a fost prea convins că Mourinho era antrenorul care le trebuie catalanilor, influențat fiind și de Johan Cruyff, care l-a sfătuit să meargă pe mîna începătorului, pe atunci, Pep Guardiola. Motivele lui Laporta au fost, dincolo de banii pe care ar fi fost nevoit să-i plătească lui Mourinho, echipei sale de asistenți, Vilas Boas era unul dintre ei, sau transferurilor pe care le-ar fi solicitat portughezul, tocmai cele amintite mai sus.
Florentino Perez l-a luat pe Mourinho cu un singur scop. Să bată Barcelona și să cîștige Liga Campionilor. Perez e om de afaceri înainte de a fi om de fotbal. Așa cum a adus, la vremea respectivă, cei mai buni jucători din lume, tot așa l-a adus, în vara lui 2010, pe antrenorul momentului. Cîștigase Liga Campionilor cu Inter, cu care mai făcuse și eventul în Italia. La Inter, așadar, club ce părea logodit cu eșecul și intrat într-o perpetuă criză de nervi. ”Dacă la Inter a putut, de ce n-ar putea la Real”, pesemne că și-a spus Perez în momentul în care a negociat cu Mourinho, undeva în aprilie 2010, căci nu cred că e cineva care își poate imagina că negocierea s-a purtat după cîștigarea Ligii Campionilor.
Acum, după 3 sezoane, a spune că a fost un eșec mi se pare cam mult. În fond, omul și-a respectat jumătate de promisiune. A bătut Barcelona, luîndu-i un titlu, o cupă și o supercupă. Cînd citiți FC Barcelona trebuie să aveți în vedere că a fost cea mai bună echipă a Barcelonei din toate timpurile, după mulți cea mai bună echipă din istoria fotbalului. A pus capăt supremației acestei echipe și a contribuit decisiv la plecarea lui Guardiola. În fața acestei echipe, Real a luat campionatul cu un punctaj record și un număr record de goluri marcate. Cupa Spaniei a revenit în vitrina de trofee a Realului după mulți ani, ba aș îndrăzni să spun că Mourinho a avut rolul său în revitalizarea acestei competiții pe care granzii Spaniei n-o prea luau în serios.
Mai rămîne Champions League. Aici, da, nu și-a îndeplinit obiectivul. De fapt, cred că că ăsta era obiectivul principal al lui Florentino Pereze. Real n-a mai luat Liga din 2002 și e o perioadă foarte mare pentru un club care are 9 trofee C 1 în palmares. Mourinho a subordonat totul acestui obiectiv și a greșit.
Nu mi-e foarte clar de unde a început deteriorarea relațiilor dintre Mourinho și vestiar. De unde s-a născut acel ultimatum al lui Casillas și Ramos. Există unele speculații pe care se poate pedala. Căci e limpede că această deteriorare s-a petrecut în vară, chiar înainte de cîștigarea campionatului.
În cercurile apropiate vestiarului se cam știa că Mourinho negocia destul de intens cu Marina Granovskaia, cea care-l reprezintă practic pe Roman Abramovici la Chelsea, ba chiar se spunea că s-ar fi înțeles să preia echipa londoneză imediat după finala Ligii. S-a întîmplat însă atunci că Di Matteo a cîștigat acea finală, iar penalty-ul transformat de Drogba la Munchen a reprezentat practic semnătura pe un nou contract al italianului.
Pe 24 mai 2012 anunța Marca faptul că Mourinho a semnat prelungirea cu Real pînă în 2016. Vestiarul a văzut un joc la două capete al portughezului, care mai întîi căuta soluție de plecare prin acele reproșuri aduse unui lot care tocmai luase un titlul Barcelonei, ajutîndu-l pe Mou să-și întărească mitul celui de-al doilea sezon miraculos la echipele pe care le pregătește, și apoi obținea prelungirea contractului, bazîndu-se tocmai pe această performanță.
Cît despre cine va veni în locul lui Mourinho, e timp suficient să discută, să comentăm, să analizăm. Cert e că nu-i va fi ușor. După Mourinho e întotdeauna greu să lucrezi.
N-o să mă refer în cele ce urmează la un meci anume. Nici nu prea au fost în ultimele zile. Oricum se apropie week-end-ul, care programează cîteva dueluri interesante în campionatele europene puternice. Așa că vom avea timp pentru analize, mai ales că săptămîna viitoare va fi una agitată, cu etape intermediare, meciuri de cupă etc.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Ceea ce urmează se leagă de Real Madrid. Dar nu de Real Madrid-ul de azi. Despre Cristiano Ronaldo, Bale, Kroos, Modric și ceilalți s-a scris și se va mai scrie. Despre cei care au îmbrăcat în trecut tricoul ”blanco” destul de puțin. Mai ales despre cei a căror cariera s-a petrecut acum mai mulți ani, cînd destui dintre cei care susțin echipa madrilenă fie nu erau născuți, fie dacă erau născuți aveau cu totul alte preocupări. Și mă gîndesc în principal la simpatizanții Realului de pe la noi (eu așa îi numesc, simpatizanți, am o teorie a mea, nu cred că poți fi suporter al unei echipe din străinătate, de care te leagă destul de puține lucruri. Dar asta e o altă poveste, poate într-un text viitor).
De cîte ori ați auzit expresia ”Espiritu de Juanito”? De multe ori, probabil. În special atunci cînd venea vorba de o ”remontada” a celor de la Real Madrid, de o întoarcere de rezultat, de o prestație în care echipa a dat dovadă de foarte mult caracter. Poate că de ”espiritu de Juanito” ar fi fost nevoie și-n multe meciuri ale Realului în acest an 2015.
E vorba de Juanito. Juan Gomez Gonzales, pe numele său din certificatul de naștere. De la a cărui dispariție se împlinesc azi 23 de ani. De fapt, asta mi-a și dat ideea acestui text, care nu e chiar un text așa cum v-am obișnuit. Veți vedea mai jos.
Juanito a fost un personaj. Un idol la vremea respectivă. Al cărui caracter, dorință de victorie, spirit au devenit calități ce le-au întrecut pe cele ale fotbalistului Juanito. Cunoscut ca unul destul de dur, căruia nu-i plăcea să piardă nici la antrenamente, Juanito i-a atras pe suporteri prin acest stil de joc, extrem de bătăios, prin care dădea senzația că poate cîștiga de unul singur un meci. A fost primul ”numero siete” din seria atît de celebră ce a venit.
E, dacă vreți, un fel de Marius Lăcătuș pentru fanii Stelei. Sau Cătălin Hîldan pentru rivalii de la Dinamo. În vremurile în care Steaua nu era echipa campioană de azi, iar spectatorii nu conviețuiau prea pașnic cu finanțatorul, una din modalitățile cu care peluza încuraja echipa era scandarea numelui lui Lăcătuș. Coincidență, tot un șeptar. La Dinamo se petrece cam același lucru, numele lui Hîldan e echivalent cu cel al mobilizării, al luptei. Și aici vorbim de o coincidență, din păcate nefericită, căci Hîldan, ca și Juanito, a plecat într-o altă lume, poate mai bună și mai dreaptă.
Destinul lui Juanito a fost tragic. A ars și s-a stins ca o lumînare în bătaia vîntului. Repede și nedrept. A lăsat în urmă amintirea unor partide memorabile, pe care nu concepea să le piardă. Amintirea unui spirit. Spiritul lui Juanito. În noiembrie anul trecut ar fi împlinit 60 de ani.
Pentru cei care n-au auzit încă de Juanito, filmul pe care vi-l propun în continuare e o excelentă metodă de a afla. Pentru cei care îl știu, dar nu l-au văzut, de asemenea. Pentru care l-au cunoscut și văzut, o excelentă modalitate de aducere aminte. E în limba spaniolă, dar nu cred să fie o problemă în a-l înțelege, și face parte din categoria excelentelor documentare ”Informe Robinson”, produse pentru Canal + de unul dintre cei mai apreciați jurnaliști ai Spaniei, Michael Robinson, fostul jucător al lui Liverpool și Osasuna, devenit din 1990 jurnalist.
Haideți să vedem ce îneamnă ”El Espiritu de Juanito”!. Vizionare plăcută!
Update.
Cu sprijinul unui bun prieten, stabilit de foarte mulți ani la Londra și bun prieten, la rîndul lui cu Ted Beckham am intrat în posesia cărții pe care Ted Beckham a scris-o despre fiul său. Se numește „David Beckham, my son” și conține extrem de multe detalii și fotografii inedite din viața și cariera lui David Beckham.
La finalul acestui text, veți găsi cîteva din aceste imagini.
După Sir Alex Ferguson și Paul Scoles, încă un nume mare asociat într-un fel cu Manchester United, a anunțat că se retrage din fotbal. E vorba de David Beckham. La 38 de ani. E perioada retragerilor, se pare. Cine știe ce surprize de acest gen vom mai avea parte pînă la finalul acestui sezon.
Odată cu David Beckham se retrage primul mare fotbalist universal. Dimensiunea globală a numelui său, brandul pe care l-a creat, sînt reflectate în cîștigurile pe care le-a avut din publicitate, de multe ori duble sau chiar triple față de cele din fotbal. David Beckham a fost primul mare brand personal din lumea fotbalului, care, pînă la el, nu avea decît branduri colective, de cluburi. Beckham a fost cel care a dus publicitatea din jurul său la rang de artă, de industrie. El a fost primul, după el au venit alții. Ronaldinho îl întrecuse la un moment dat, dar dispariția sa prematură, de nimeni înțeleasă, l-a scos din acest circuit. Cristiano Ronaldo și Messi merg pe drumul deschis de Beckham, Neymar la fel, în cazul brazilianului așteptîndu-se cu mult interes pasul către fotbalul din Europa.
Inclusiv transferul său la PSG a venit pe acest fond. În primul rînd comercial, căci a fost plusul de glamour pe care Beckham l-a adus unei echipe cam artificial create.
E greu de spus dacă, peste ani, despre Beckham se va vorbi ca despre fostul mare fotbalist sau despre fostul mare brand publicitar. Parcursul său pe terenurile de fotbal e mai mult decît notabil. 5 titluri în Anglia, unul în Spania, unul în Franța, o Ligă a Campionior, o Cupă Intercontinentală. Plus două campionate în periplul său prin soccerul american. Plus mai bine de 100 de meciuri în echipa națională a Angliei.
Cred însă că imaginea publicitară a lui David Beckham a depășit-o pe cea a fotbalistului. Mariajul cu Victoria Adams, pe atunci în mare glorie, l-a transformat în idol comercial. Ceea ce i-a adus contracte de milioane și i-a deschis piețe neexplorate pînă atunci, în țări unde destui oameni nu știau alte cuvinte în limba engleză în afara numelui său. Pe undeva e bine, pe altundeva e rău. Așa ne dăm seama de industrializarea la care a ajuns acest sport. E mult mai importantă imaginea de la televizor decît cea lăsată tribunelor.
L-am văzut pentru prima dată de aproape pe Beckham în 2004, la Campionatul European din Portugalia. A fost o conferință de presă în cantonamentul Angliei și el a fost cel care a apărut, în acea zi, în fața ziariștilor. E inutil să mai spun că sala în care s-a ținut conferința a fost neîncăpătoare. N-am prins loc, așa că m-am poziționat undeva în lateral. Spre norocul meu, chiar pe acolo a trecut David. A cărui apariție, cu 4 bodyguarzi, dintre care unul a rămas în permanență în preajma lui, a fost spectaculoasă, pe măsura imaginii sale în plină ascensiune. Venise cu o mașină, care avea un antemergător, ca un adevărat star.
Nu-mi dau eu cu părerea asupra calităților sale fizice. Habar n-am dacă e bărbat bine și nu mă preocupă. M-au surprins două lucruri. Nu e deloc de scund, deși mie așa îmi părea la televizor. Și, mai ales, are o voce subțire, ciudat de subțire pentru imaginea sa de bărbat fatal.
Pe mine m-a surprins. În schimb, pe ziaristele ce au venit în număr mare la acea conferință de presă nu părea să le deranjeze aspectul. Fix pe direcția mea era o domișoară, demnă reprezentantă a femeilor engleze, iar cu asta am zis tot, care nu și-a dezlipit ochii de la el nici o clipă. Ocupase un loc în primul rînd, cred că venise de dimineața, cam cum fac fanii înrăiți la concertele de pe stadioane. Avea laptopul deschis, dar nu l-a folosit absolut deloc. Îi sorbea cuvintele, cred că s-ar fi făcut și preș dacă situația o impunea, chit că David nu i-a aruncat nici măcar o privire. Pe undeva mai bine, altfel am fi asistat la cine știe ce orgasm asortat cu leșin! Chiar mă întrebam cum o putea să vorbească în condițiile în care cineva se holba la el! Cînd s-a terminat conferința și am fost invitați cu toții într-o sală alăturată, la un breakfast tipic englezesc, și din nou cred că am spus totul și cu asta, am apucat să văd ce avea pe laptop. Cred ca e simplu de ghicit. Pe desktop trona frumoasa poză cu Beckahm în chiloți, făcînd reclamă la lenjeria Armani.
L-am văzut și la București, cînd a venit cu Real Madrid să joace în Champions League cu Steaua. Madrilenii au fost primiți în sala de protocol de la Otopeni. Au stat acolo cîteva minute, timp în care s-au făcut formalitățile. N-a vorbit nici unul, deși totul era transmis în direct la vreo 3-4 televiziuni. Beckham a avut aceeași poziție timp de minute bune. Nu știai dacă e de ceară sau viu. Într-un costum bej care-i venea, ce-i drept, foarte bine, s-a sprijinit de troler, a cărui marcă era destul de vizibilă, astfel încît să i se vadă ceasul și ochelarii de soare, puși, într-o studiată neglijență, în buzunarul de la piept, dar cu marca vizibilă.
Și l-am mai văzut la Madrid, la un meci al Realului. A ieșit ultimul de pe teren, după ce a aplaudat tribunele de parcă atunci se retrăgea. Era un meci obișnuit, de campionat, cu Deportivo parcă. La final, la zona mixtă, a vorbit cu toți ziariștii care l-au oprit, n-a refuzat pe nimeni, n-a refuzat nici o poză sau autograf. Deși pentru acestea din urmă a trebuit să întîrzie minute bune.
Am mai spus-o, Beckham ar trebui să fie un exemplu pentru toți. A fost un bun fotbalist, extrem de disciplinat tactic și profesionist. Dar n-a avut calitățile unui fotbalist genial, e departe de un Maradona, Cruyff, Zidane, Ronaldinho, Messi. Asta ca să dau cîteva exemple. Și totuși i-a surclasat în clasamentul veniturilor din imagine. Și asta pentru că a avut grijă de ea. Spuneam că n-a refuzat niciodată un ziarist. Iar presa a fost marele său aliat. Cînd ați citit ultima dată ceva rău despre Beckham? Vă amintiți să fi fost făcut țăndări vreodată? Eu nu.
P.S.
Băieții săi nu-i urmează, deocamdată, traiectoria fotbalistică. O fac însă pe tărîmul modei.
Iată acum și fotografiile promise:
O finală e mai mult decît un derby. Un derby are structura sa, mai ales atunci cînd vorbim de un derby adevărat, în noțiunea sa de dicționar, căci în ultima vreme cuvîntul s-a extins și către alte partide. Cînd se întîlnesc două rivale din același oraș, senzația e cu totul alta, pentru că și rivalitatea, am evitat să folosesc cuvîntul ”dușmănie”, e mult mai mare. Iar cînd acest derby se transformă într-o finală, cu trofeul la cîțiva metri, toate calculele de dinainte devin incoerente.
Cîte finale ați văzut în care echipa considerată cu șansa a doua a făcut surpriza și a plecat acasă cu cupa mult dorită? Destule probabil. Ultimul exemplu putea fi miercuri, în finala Europa League de la Amsterdam. Benfica era sub Chelsea la calculele hîrtiei și poate că ar fi meritat să cîștige. N-a făcut-o, dar ideea rămîne.
Atletico n-a mai bătut pe Real Madrid de 14 ani. 25 de meciuri. Timp în care s-a dezvoltat un complex de inferioritate ce se manifestă în mod vizibil, indiferent de locul în care se joacă partida, ”Bernabeu” sau ”Calderon”. Un blocaj mental ce transformă în coșmar și meciurile aparent mai ușor de cîștigat. Cum a fost cazul ultimului duel din Primera Division, pierdut de Atletico, pe propriul teren, după ce a avut un timpuriu 1-0, în fața unui Real doar cu gîndul la returul cu Dortmund.
Dacă e să vorbim totuși de finale, au fost patru între cele două rivale. În trei a cîștigat Atletico. Și toate s-au disputat pe ”Bernabeu”. E adevărat, de la ultima au trecut mai bine de 20 de ani, dar mesajul transmis mai sus rămîne valabil. Într-o finală e posibil orice.
Diego Simeone pare un antrenor pentru finale. Știe să-și mobilizeze echipa, vorbește pe limba jucătorilor, e de presupus că la lasă la o parte politețurile înainte de joc și dă drumul la limbajul de stadion. Ăsta e el, felul în care se comporta ca fotbalist s-a translatat în meseria de antrenor. Va încerca să lucreze la psihicul jucătorilor, să le agite personalitatea și să caute senzația de unitate, de grup. Știe perfect, căci a trecut și el prin episoade de genul ăsta cînd era jucător, că la Real apele nu-s calme, că vestiarul e divizat, că Mourinho e aproape pe picior de război cu ai săi. 
Probabil că va intra cu formula cunoscută. Mario Suarez, Gabi și Koke pe zona centrală. Arda Turan și Diego Costa cu libertate de a schimba pozițiile, plus Radamel Falcao. ”El Tigre” e speranța la gol, dar marea lui problemă e că are mare nevoie de susținere. Eu cred că mult mai util ar fi fost Adrian în teren, în locul unuia dintre cei trei din zona centrală. Să ne imaginăm un Atletico a la Borussia, cu Adrian, Diego Costa și Arda în spatele lui Falcao! Cu echipa avînd posesie, construind electric și sufocîndu-și adversarii. N-o vom vedea! Simeone e din școala italiană. Nu se lasă el sedus de astfel de exemple. Va merge pe un 4-1-4-1 suficient de flexibil. Va lăsa posesia Madridului pentru că știe că asta incomodează echipele lui Mourinho. Nu cred că va apela la un pressing foarte sus, căci asta ar însemna să-și lungească echipa, ceea ce lui Ozil și Cristiano le-ar conveni de minune. Mai degrabă se va apăra în propria jumătate, va invita fundașii centrali ai Madridului spre linia de centru și va încerca să contraatace, mizînd pe forța lui Diego Costa, tehnica lui Arda și viteza de reacție a lui Radamel.
Comportamentul lui Mourinho ar fi bizar dacă n-am cunoaște circumstanțele. Obișnuit să provoace, portughezul a fost peste măsură de liniștit. Nu știu dacă e cea mai bună manieră de a pregăti o finală, nu știu dacă autogestiunea vestiarului, noțiune pe care am auzit-o și în perioada în care Tito Vilanova lipsea de la Barcelona și vă amintiți care au fost rezultatele, e cea mai potrivită tactică de a cîștiga un trofeu ce ar putea salva un sezon.
Mourinho are și cîteva semne de întrebare. Plus o problemă. Cu ”P” mare, de la Pepe. Căci chiar Pepe e problema. Mourinho e pus în fața unei situații delicate. Accidentarea lui Varane e cauza. Ramos vine după o accidentare, iar Pepe n-a fost anul ăsta deloc la înălțimea pe care se situase în campionatul trecut. Logic ar fi să joace Raul Albiol, față de care Mourinho a manifestat, în acești trei ani, o ciudată reticență. Ar fi o mare surpriză să joace Pepe, chit că perechea Ramos-Pepe devenise o forță în sezonul 2011-2012. Lewandovski l-a făcut praf la Dortmund pe portughez, iar un duel cu Falcao n-ar fi deloc recomandabil. Plus că pe acolo mai e și Diego Costa, un jucător care provoacă mult, dă cu cotul, lovește, iar asta pentru un adversar aflat într-o situație psihică delicată nu-i tocmai bine.
Semnele de întrebare sînt Modrici, Khedira, Di Maria, plus redundanta deja dezbatere Higuain sau Benzema? Primii trei sînt în competiție pentru două locuri, iar dintre Benzema și Higuain se va alege atacantul. Probabil că va fi Benzema, mult mai bine primit de publicul de pe ”Bernabeu”. Cît despre Modrici, grea decizie! E unul dintre puținii jucători din lotul Madridului care mai sînt alături de Mourinho, pare în formă bună și cred că va juca. De văzut cum va gîndi Jose mai departe. Cu Khedira alături de Xabi Alonso, pentru mai multă siguranță la mijloc, căci Modrici fără minge arată destul de slabă participare, sau cu Di Maria, pentru destabilizarea zonei lui Filipe Luis.
Un factor extrem de important e cel al pregătirii fizice. Se aude că Simeone a derulat un plan bine pus la punct de pregătire a echipe special pentru această finală. Și-a permis să facă asta imediat după semifinală, de vreme ce nu prea mai avea pentru ce să se agite în campionat. Dacă e așa, Realul pleacă în flagrant dezavantaj, căci, dincolo că echipa pare obosită, Cristiano Ronaldo și Ramos vin cu destule probleme fizice la această finală.
De-a lungul timpului, în viața unei echipe de fotbal se petrec o grămadă de evenimente. Unele vesele, altele tensionate. Vestiarul unei echipe de fotbal nu e cu nimic diferit de orice alt colectiv, din orice alt sector de activitate. Cu prieteni, cu dușmănii, cu bîrfe, cu intrigi, cu certuri, uneori chiar cu dispute de nivel fizic, cu glume. Multe dintre ele nu ajung să fie cunoscute și asta pentru că vestiarul are un soi de autoapărare, de autoprotecție.
Unele lucruri se petrec însă în văzul lumii. În văzul camerelor de luat vederi, mai exact. Iar atunci, nimic nu mai poate fi făcut, totul devine public.
Iată de exemplu acest filmuleț, pe care vi-l propun în cele ce urmează, filmat înainte de startul partidei Espanol-Real Madrid. Actorul principal e Fabio Coentrao. Portughezul s-a așezat pe banca de rezerve, neavînd habar că nu este inclus în lot. Reacțiile lui Casillas, Benzema, Cristiano Ronaldo și Jose Mourinho sînt extrem de haioase, iar fața pe care o face Coentrao merită să pierdeți cîteva minute vizionînd acest filmuleț. Comentariul, în limba spaniolă evident, a celor de la ”La Sexta” e și el foarte bun, ca să nu mai vorbesc că imaginile sînt, în felul lor, inedite.
Barcelona a cîștigat, așadar, campionatul Spaniei. A făcut-o și de manieră matematică, pentru că de cîștigat, teoretic, îl cîștigase cu multe luni înainte. E un titlu chemat să fie un bun medicament pentru suporteri, dar și pentru anumiți componenți ai lotului.
FC Barcelona a dominat această ediție a Primerei Division într-o formă extrem de categorică. Cu o primă parte de record, astfel că prin luna ianuarie vorbeam tot pe acest blog despre o Barcelona aproape perfectă, dar cu o parte a doua mai degrabă de uitat, în care calificarea cu Milan a reprezentat momentul care lipsea. O parte a doua marcată de aparenta senzație de asemănare cu un avion în prăbușire, dar, mai ales, pentru că s-a întîmplat recent și ultimele impresii sînt cele care contează, de senzația de impotență în dubla manșă cu Bayern Munchen.
Este titlul lui Tito Vilanova! E limpede. Tito și-a asumat rolul extrem de ingrat de continuator al politicii lui Pep Guardiola într-un moment în care sănătatea sa, pînă la urmă cel mai important lucu din lume, nu era deloc clară. A venit acea recidivă a unei maladii parșive și acea dublă bătălie pe care a fost nevoit s-o ducă. Bătălia cu boala, dar și cea cu adversarii fotbalistici, cea de-a doua dusă de la mii de kilometri distanță și dintr-un alt fus orar. Cîștigarea campionatului, în aceste condiții, trebuie aplaudată ca atare, iar performanța trebuie privită drept una extrem de importantă.
Campionatele sînt turnee de regularitate, cu probe de anduranță multe, pe care dacă nu știi să le gestionezi riști să pierzi contactul cu plutonul. Iar exemplele în acest sens sînt nenumărate și nu trebuie căutate doar în sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem. Nu-i ușor să joci cu Getafe acasă înainte să joci cu Milan și nu-i deloc simplu să te concentrezi cu Celta după ce ai eliminat pe PSG. Aici e misiunea antrenorului, iar în condițiile date performanța Barcelonei trebuie aplaudată.
Evident, e și campionatul lui Messi. Cifrele sale sînt din nou uluitoare, cu toate că, dacă privim la rece lunile scurse, pare să fi fost cel mai slab sezon al lui Leo din 2008 încoace. Fie și faptul că a suferit o accidentare, urmată de recidive, invită la această concluzie. În doar două meciuri jucate de el în acest campionat, Messi n-a participat,cu gol sau pase de gol, la reușitele echipei. E un alt detaliu al importanței lui Messi în acest angrenaj, o importanță poate prea mare, căci atunci cînd echipa e dependentă de un jucător nu știe cum să abordeze meciurile importante fără el. Poate de aceea se forțează aducerea lui Neymar, un fotbalist cu multe calități, dar încă un mister pentru fotbalul european, dar un fotbalist ce pare capabil să-și asume rolul de vicepreședinte, iar atunci cînd e cazul, să preia puterea.
Vom avea timp să vorbim toată vara despre plecările și venirile de la FC Barcelona. Cred că va fi o vară agitată, pentru că Barcelona trebuie să schimbe ceva, trebuie să aducă figuri noi, trebuie să reasigure acea competiție internă, în vestiar, care a cam lipsit în ultima vreme. Nimic nu e mai rău pentru un fotbalist, pentru starea sa psihică, decît să știe că joacă indiferent de situație, prin decret cum s-ar spune. Achzițiile pentru asta sînt făcute, dincolo de cele de maximă urgență, iar la Barcelona de maximă urgență sînt postul de portar și cel de fundaș central, căci nu e poți baza la infinit pe Puyol, nu poți aștepta totul de la Mascherano și nu poți sta cu inima cît un purice cu gîndul că Pique face cine știe ce năzbîtie, în teren sau în afara lui.
Nu l-am uitat pe Abidal. Forța sa de a înfrunta destinul reprezintă o victorie la fel de mare precum cea a echipei. Pusă alături de lupta lui Tito Vilanova, cea a lui Eric Abidal adaugă o notă de și mai mare frumusețe acestui campionat.
Nu de mult mă întrebam, privind spre campionatul Angliei, dacă e chiar așa de tare Manchester United pe cît de mare e diferența din clasamentul Premier League? Aceeași întrebare mi-o pun și acum. Oare asta e diferența dintre Barcelona și Real Madrid în momentul acesta? Oare Barcelona a cîștigat titlul sau l-a pierdut Real Madrid? Ceea ce s-a întîmplat la Madrid necesită un articol amplu, pentru că e caz de studiu cum un om a reușit să subjuge interesul echipei unui ego ce a depășit periculos de mult granițele minții.
Pînă atunci, să dăm învingătorului ce e al învingătorului.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!