Săptămîna trecută, Joan Laporta, fostul președinte al Barcelonei, amintea într-un interviu că, la un moment dat, FC Barcelona a avut posibilitatea să-i achiziționeze pe Cristiano Ronaldo și pe Kaka. Mai corect era la anumite momente, căci s-a întîmplat în două perioade diferite.
Deși au fost preluate ca atare, cuvintele lui Laporta nu se constituie într-o formidabilă noutate. Eu însumi am scris în 2011 de posibilitatea pe care a avut-o Barcelona să-l ia pe Cristiano. Povestea cu Kaka e un pic încîlcită și neclară, mai degrabă pare o glumă a lui Silvio Berlusconi, al cărui simț al umorului era uneori bizar, dacă nu cumva și un pic degradat, urmare a unor anumite excese pe care le comitea încercînd să copilărească pînă la 70 de ani. În 2007, după ce Milan luase Liga Campionilor, i-a venit ideea năstrușnică de a face un schimb Kaka-Ronaldinho, dar nu un schimb clasic, ci unul care să se producă în fiecare vară, pe ideea ca cei doi să joace un an la Barcelona și celălalt la Milan. O prostie pînă la urmă, care a și rămas în stadiul ăsta, dar pe care Laporta, ce pare să-l invidieze tare mult pe Berlusconi de vreme ce s-a separat de familie, s-a combinat apoi cu o actriță de filme porno iar acum e într-o relație cu o fată mai tînără cu 26 de ani decît el, a găsit de cuviință să și-o treacă la realizări.
În schimb, varianta cu Cristiano Ronaldo e cît se poate de reală. S-a întîmplat în 2003, atunci cînd Joan Laporta abia cîștigase alegerile la Barcelona și forma echipă cu actualul președinte, Sandro Rosell, și cu Txiki Beguiristain, care e acum la City. Echipa de mai sus ieşise, surprinzător, cîştigătoare, în dauna celei conduse de Lluis Bassat, care-i propunea pe Pep Guardiola director sportiv, pe Ronald Koeman antrenor şi pe Cristi Chivu ca potenţial transfer. Atunci, pe masa lui Beguiristain au ajuns primele informări despre Cristiano Ronaldo.
Cristiano era încă la stadiul de mare promisiune. Îl avea ca agent pe Jorge Mendes, după ce Giovanni Becali îl refuzase pentru că, tupeist de mic, Cristiano îi ceruse un Porsche ca să semneze cu el. Jorge Mendes negocia cu Beguiristain transferul mexicanului Rafa Marquez și mai propunea cîteva nume: Deco, Tiago, Quaresma și Ronaldo. Cu Deco lucrurile au fost simple, Mourinho, atunci la Porto, nevrînd să audă de vreo plecare. În ceea ce-l privește pe Cristiano, lucrurile s-au mișcat cît de cît. În sensul că Sandro Rosell a plecat la Lisabona. Fix în acele zile, Cristiano semna un contract de reprezentare cu Nike. Nu întîmplător, căci Rosell fusese șeful Nike pe America de Sud și un nume greu în ierarhia multinaționalei americane, cu multă influență. Tot atunci, Sporting Lisabona semna un soi de precontract cu Barcelona, prin care oferea catalanilor prima opțiune de transfer, dar și un drept de preemțiune, în caz că apăreau alte cluburi interesate. De altfel, informația a apărut de cîteva ori în presa catalană de atunci.
Evident, nu doar Barcelona îl voia pe Cristiano. Prima ofertă a fost, puțină lume știe asta, a Valenciei: 7 milioane de euro. Puțin, foarte puțin trebuie să fi zis șefii de pe ”Alvalade”. Manchester United răspunde cu 10 milioane și apoi a contraatacat fulgerător în terenul Barcelonei: 20 de milioane pentru transferul lui Puyol, plus un salariu de trei ori mai mare pentru căpitan. Luați prin surprindere, catalanii lasă deoparte pista Cristiano și se concentreaza pe cea a lui Puyol, cu care cad finalmente la un acord. Luna iulie se încheiase, Barcelona îl luase deja pe Ronaldinho, dar banii se cam terminaseră.
Ziua Z a fost 6 august. Atunci, Sporting și-a inagurat noul stadion într-un amical cu Manchester United. Beguiristain și Rosell merg și ei la meci. Au un mare aliat în persoana lui Jorge Mendes, agentul care tocmai îl adusese și pe Quaresma, după Marquez, plus că îi ajutase pe catalani să “scape” de brazilienii Geovanni şi Rochemback, duşi la Benfica, respectiv, Sporting. El Mundo Deportivo a căutat, pe 6 august, să dea știrea noului transfer. Numai că socoteala din Barcelona nu s-a potrivit cu cea de la Lisabona.
Partida în sine e un recital al lui Cristiano Ronaldo. S-a spus că la pauză, Scholes i-ar fi zis lui Sir Alex Ferguson: “Mister, puştiul ăsta ne-a scos sufletul, nu putem să-l luăm?”. Deja nu mai conta nimic altceva. La final, Rosell i-a comunicat lui Jorge Mendes: “Cît e oferta lui Manchester? 10 milioane? Îi dăm şi noi”. Aveau drept de preemțiune. Doar că United era United, iar Sir Alex nu avea conturile la fel de goale precum Barcelona. N-a vrut să plece pînă nu a vorbit şi el cu Mendes. Autocarul lui Manchester a aşteptat mai bine de o oră, cu ceilalţi jucători înăuntru, în parcare, ca Sir Alex să termine discuţia. Care a adus o nouă ofertă: 18 milioane de euro.
Barcelona a considerat un risc prea mare să dea o asemenea sumă, mai ales că abia venise Ronaldinho și era luat și Quaresma, pe atunci mai bine cotat decît Ronaldo. Și a ieșit in joc. Cristiano a ajuns la United, iar ceea ce a urmat de atunci pînă în ziua de azi e cunoscut de toată lumea.
Peste 4 luni, în noiembrie 2003, tot în Portugalia, dar la Porto, debuta, într-un amical FC Porto-Barcelona, Lionel Messi.
Dacă de ceva nu avea nevoie Jose Mourinho înaintea primei manșe din ”El Clasico de Copa” cu FC Barcelona, ei bine de asta n-avea nevoie. Să se trezească vorbind Sara Carbonero despre situația echipei, despre atmosfera din vestiar. Logodnica lui Casillas tocmai a făcut-o, iar ceea ce a zis ea a fost imediat preluat de mai toate site-urile din lume, iar mîine vor apărea și în ziarele tipărite.
Sara Carbonero a fost, că tot sîntem la perioada de reduceri, două într-una. Mai întîi a fost ziarista. Are un contract cu canalul mexican ”TeleVisa”, unul dintre cele mai puternice din lume, mai exact la programul ”La Jugada”. Sara e un nume cunoscut în peisajul media din Spania, e o ziarista de televiziune bună (profesional vorbind de data asta), nu s-a ridicat brusc și doar datorită relațiie sale cu Casillas. Ea era vedetă și înainte, doar că nu aveau atîta greutate cuvintele ei, nu era atît de mult băgată în seamă dincolo de ceea ce făcea ea la Radio Marca, la Cadena SER, la postul La Sexta sau la Telecinco, unde e acum.Legătura cu Casillas i-a adus gradul de notorietate ce i-a permis să iasă dincolode granițele Spaniei.
Veți vedea pe imaginile de mai jos. Prima parte e pur jurnalistică. Vorbește despre ceea ce s-a întîmplat, relatează cele apărute în Marca, răspunzînd întrebării puse de moderatorul mexican: ”Qué pasa ahí, Sara?”. Apoi, la final, găsește de cuviință să transmită și o părere personală.
“Dentro del vestuario, el clima como sabéis todos no es bueno. De ahí a que haya habido un chantaje… pensamos todos que no. Lo que sí es vox populi es que los futbolistas no comulgan para nada con su entrenador. Ahora mismo hay división en el vestuario y habrá que esperar a final de temporada para ver si Mourinho se va, porque tiene muchos frentes abiertos en el Real Madrid”.
Cu alte cuvinte, pe românește spus, ”în vestiar, DUPĂ CUM ȘTIȚI CU TOȚII, atmosfera nu e bună”. De unde să știm cu toții? Că nu stăm în casă, ca să nu zic, direct, în pat, cu căpitanul echipei. Asta era întrebarea logică a moderatorului, dar ea n-a venit. ”Dar de la asta, că a fost apoi un șantaj, credem cu toții că nu”. În paranteză fie spus, fraza asta nu se prea regăsește în traducerile ulterioare, pentru nu prea ajută în context, nu-i așa? Să nu lăsăm adevărul să strice un subiect bun, nu?
Apoi vine și sentința: ”Ceea ce e <<Vox Populi>> e că fotbaliștii nu prea împărtășesc părerea antrenorului. Vestiarul e divizat și trebuie să așteptăm finalul sezonului pentru a vedea dacă Mourinho pleacă, pentru că are multe fronturi deschise la Real Madrid”. Nu neapărat în sens războinic se referea ea cînd vorbea de frinturi, dar ideea cam asta e.
Teoretic n-a spus nimic nou. L-a confirmat pe Florentino Perez, care a spus că nu a existat șantaj din partea jucătorilor. Practic însă a făcut un mare deserviciu echipei și logodnicului, iar norocul lui Iker Casillas acum e că, fiind accidentat, nu e în vestiar alături de Mourinho și ceilalți.
Sara are două meserii în momentul ăsta. Cea de jurnalistă și cea de nevastă de fotbalist. A doua meserie e din ce în ce mai la modă, multe fete ar face o facultate că să și-o însușească. Cîteodată însă e bine să faci distincție între ce auzi acasă și ce spui în casele altora, prin televizor.
Puțini jucători în istoria fotbalului au mișcat mai mulți bani decît a făcut-o Nicolas Anelka. De fapt, din ce știu eu, doar unul singur a reușit să-l depășească, și asta abia în ultimii ani: Zlatan Ibrahimovici. Dacă suedezul ar fi fost un pic mai statornic, atunci Anelka ar fi deținut recordul financiar al sumelor vehiculate cu transferurile sale. Și, mare atenție!, nu discutăm aici despre salariile sale și nici despre comisoanele plătite la fiecare tranzacție. Nu știu cine e impresarul lui Anelka, dar îmi imaginez că i-a fost tare bine în toți acești ani.
Începînd de azi e jucătorul lui Juventus. La 33 de ani, va împlini 34 în martie, Nicolas mai bifează un nume mare în CV-ul său. Relația sa cu ”Bătrîna Doamnă” e, deocamdată, pînă în vară, dar așa cum îl știm, omul rămîne deschis la negocieri și nu e exclusă o prelungire.
Născut la Versaille, zonă nobilă a Franței, ce i-a adus pesemne gustul pentru bani mulți și lux, Anelka s-a format la celebra școală Clairefontaine, celebră mai degrabă pentru antrenori decît pentru fotbaliști. A ajuns la PSG, cu care a debutat în fotbalul mare. La 17 ani, Arsene Wenger semnează primul cec al unui transfer de-al său: 760.000 de euro pentru trecerea la Arsenal. Două sezoane la ”tunari”, 23 de goluri în 65 de meciuri, campion al Angliei, idol deja pe ”Highburry” în acel ”french Arsenal”, care, spre deosebire de ”baby Arsenal” de pe Emirates, mai și cîștiga trofee. Și a început mișcarea banilor. Nu-i prima mare operațiune financiară marca Wenger.
Real Madrid îl ia cu 34,5 milioane de euro. Lorenzo Sanz era președinte, sîntem în 1999, iar suma, o nebunie la acea vreme, nu mai fusese niciodată plătită de Real pentru un fotbalist. ”Una maravillosa locura”, așa a caracterizat Sanz transferul puștiului de 19 ani, care zăpăcise Anglia cu calitățile sale explozive. Nu s-a acomodat la Real, Vicente Del Bosque nu l-a prea înghițit, vestiarul nu l-a prea plăcut, căci crizele sale de personalitate se dovedeau deja ușor excesive. A și primit la un moment dat 45 de zile de suspendare pentru că, episodul e un pic neclar, a refuzat să se antreneze. Și-a pus cu toate astea semnătura pe Liga Campionilor cucerită în finala de la Paris, cu Valencia, în 2000, golul său marcat în semifinala cu Bayern Munchen rămînînd extrem de important. Pentru cine nu-și mai amintește, imaginile sînt mai jos:
În finală a jucat puțin, dar ”La Octava” îi aparține și lui. S-a întors la PSG, care a plătit 33 de milioane de euro, o altă nebunie, a francezilor de această dată. S-a certat cu Luis Fernandez, astfel că pentru sezonul 2001-2002 s-a dus la Liverpool, un împrumut pentru care ”cormoranii” au plătit 2 milioane de euro, o nimica toată în contextul dat.
În 2002 merge la Manchester City, pentru alte 20 de milioane de euro. A lăsat o bună impresie la echipa ”cetățenilor”, proaspăt revenită în Premier League, unde a împărțit zona de atac cu Fowler. Marchează 36 e goluri, astfel că Fenerbahce s-a gîndit că ar avea nevoie de el. Sîntem în ianuarie 2005, iar suma de 11 milioane de euro plătită de turci nu e nici ea o mare grozăvie. Nu i-a plăcut la Istanbul, deși a cîștigat un titlu cu Fener, se spune că nu ieșea din casă și se juca încontinuu PlayStation. În vara următoare, alt transfer, Bolton, 12 milioane de euro, alt record, de data asta pentru echipa engleză.
În ianuarie 2008, Chelsea plătește 21 de milioane de euro pentru el. Nu joacă rău, dă goluri, devine chiar golgeter al Angliei.
Dar de această perioadă se leagă ratarea penaltyului decisiv în finala Ligii Campionilor de la Moscova, cu Manchester United.
Cu Carlo Ancelotti, care l-a vrut la Juventus și în 1999, dar n-a putut plăti suma cerută de Arsenal, cîștigă un nou event, dar plecarea italianului a coincis cu începutul sfîrșitului. Marginalizat de Villas-Boas, se înțelege cu chinezii de la Shanghai Shenhua, evident pentru un alt record, al salariului pe care urma să-l încaseze, 12 milioane de euro pe sezon, contract pe două sezoane.
Problemele financiare au pătruns însă și-n economia fotbalistică a Chinei, astfel că, iată-l pe Nicolas în fața unei noi provocări. E prima sa mutare, de cînd a plecat de la Clairefontaine spre PSG, cînd nu se plătește nimic pentru el, ceea ce deja e o știre de presă.
Ce va face el la Juventus? E o întrebare fără răspuns deocamdată. Nu s-a mai antrenat de vreo două luni, vine într-o echipă ce nu suferea la nivel ofensiv, căci mai există un Matri, un Vucinici, un Quagliarela, chiar și un Giovinco (bine că s-a accidentat Bendtner, căci altfel apărea și danezul la numărătoare), iar Juve l-ar vrea acum și pe Lisandro Lopez, de la Lyon, infinit mai util decît Anelka. Poate fi bun în anumite momente conjuncturale, dar e greu de presupus că va fi un transfer care să revoluționeze jocul lui Juve.
Mai sînt și problemele sale de comportament. Nu de mult s-a contrat cu un ziarist, care-l întrebase ceva de salariul uriaș primit de la chinezi: ”Ocupă-te tu mai bine de salariul tău și lasă-mă pe mine să mă ocup de-al meu!”. Apoi și-a expus părerea despre cei care-l critică: ”Nu e suficient că ați citit kilometri de cărți, cultura generală nu servește la mare lucru. Eu vorbesc trei limbi și am învățat și puțină chineză, iar Teorema lui Pitagora nu mi-a folosit la nimic în viață”. Era un fel de răspuns la coperta din Le Parisien, unde titlul mare era: ”Mercenarul”.
Motto-ul său, ”cine n-are dușmani înseamnă că n-a făcut nimic în viață” e, în sine, o teoremă, care, pesemne, i-a folosit mai mult decît cea a lui Pitagora.
Niciodată să nu spui niciodată, nu-i așa? Întotdeauna să crezi că crezi că viața îți poate oferi cele mai neașteptate căi de revenire în prim-plan, cele mai neașteptate oportunități de a demonstra de ce ești în stare.
Diego Lopez n-a spus, în 2007 cînd a plecat de la Real Madrid, că nu se va întoarce niciodată. Nimeni nu face asta în fotbalul civilizat, doar noi sîntem prizonierii unei mentalități de peluză și uităm că fotbalul e o meserie ca oricare alta. A lăsat o ușă deschisă, întredeschisă să spunem. Și iată că, brusc și cînd nici el nu se mai aștepta, această usă s-a redeschis. La 31 de ani, Real Madrid l-a rechemat, ba a și plătit pentru asta 4 milioane de euro, spre a acoperi golul lăsat de acidentarea lui Iker Casillas. Ciudată remarcă pentru un portar, nu-i așa, ”să acopere golul”?
Diego Lopez e un portar crescut de Real Madrid. Made in ”La Fabrica”, așa cum se numește academia de fotbal a madrilenilor. A parcurs toate etapele pe care trebuie să le parcurgă un tînăr ce aspira la gloria fotbalistică, un tînăr să-i spunem normal, nu excepții cu un talent ieșit din comun. Real Madrid C, apoi împrumut la Alcorcon, vecina de cartier, apoi Real Madrid B și apoi pasul la Real Madrid cel mare. Un pas făcut pe jumătate, adică doar spre banca de rezerve, căci titularul postului era, cine credeți?, ei da, ați ghicit, Iker Casillas.
Pentru un portar e tare greu să-și aștepte rîndul. E, dacă vreți, situația lui Pantilimon la City. La portar nu există rotații, accidentările nu-s așa frecvente ca la jucătorii de cîmp, suspendările de asemenea, iar cînd portarul care este concurență directă mai e și titularul echipei naționale, cum e din nou cazul lui Pantilimon cu Hart, șansele sînt mici. Diego Lopez a simțit-o pe pielea sa, Pantilimon, ca să continuăm comparația, simte și el. Pînă cînd, Diego Lopez deocamdată, îți dai seama că e mai bine să pleci, că postura de rezervă nu-i bună la infinit.
Diego Lopez a avut șansa lui. Mică, foarte mică. În 2006 la echipă a venit Fabio Capello. Italianul a preferat întotdeauna portarii cu talie, ceea ce Diego Lopez e, are 1,96 față de Casillas, care are 1,85. În plus, tocmai ce venise la Real în acea vară și Fabio Cannavaro, proaspătul campion mondial cu Italia și viitor Balon de Aur, care era destul de scund pentru un fundaș central, 1,76, iar Capello gîndea să compenseze cumva acest handicap la fazele fixe mai ales. Gîndea, căci la stadiul ăsta a rămas, deși în Austria, unde Madridul a făcut atunci primul cantonament al verii, a lăsat să se înțeleagă asta la antrenamente, la unele meciuri oficiale, plus în unele discuții ”off the record” cu jurnaliștii ce însoțeau echipa. N-a mers mai departe, n-a trecut de la gind la faptă, Casillas era totuși Casillas, cum ar spune spaniolii, ”Casillas es mucho Casillas”, chiar dacă atunci nu devenise campion mondial și european.
În vara următoare, Diego Lopez s-a decis să plece. Avea 25 de ani și cîteva luni, cît să mai aștepte? Și mai ales, ce să mai aștepte? A ajuns la Villarreal, care l-a dus inclusiv spre ”naționala” Spaniei, dar numai conjunctural, nimic serios, inclusiv în lotul deplasat la Cupa Confederațiilor. Episodul Villarreal s-a terminat odată cu terminarea aventurii în Primera Division a fostei semifinaliste de Liga Campionilor. A ajuns la FC Sevilla, unde destul de ciudat totuși, a pierdut duelul cu Palop pentru titularizare. Iar acum, iată-l din nou la Real Madrid.
Aceasta a fost istoria. Pe scurt. Discuțiile sînt însă deschise. Ca și întrebările. De ce n-a mizat în continuare Jose Mourinho pe Adan, despre care spunea nu demult că e la același nivel cu Casillas? Bietul Adan are o soartă crudă totuși. Expus unui oprobiu public nemeritat, căci nu e deloc un portar rău, din pricina unui conflict de vestiar, el se vede și acum marginalizat. E de presupus că va pleca la vară în aceste condiții, căci peste 3 luni Casillas va fi complet refăcut, iar ”Casillas es mucho Casillas”. Are 25 de ani, exact cît avea și Diego Lopez cînd a plecat, iar acum deține rolul e al treilea portar într-o organigramă simplă.
Cît despre Diego Lopez, așa cum spuneam la început, este șansa lui. Vine cu cîteva semne de întrebare în spate, date de pierderea luptei cu Palop la Sevilla, dar vine și cu o marjă de timp suficientă de data asta la Real. Vine cea mai grea perioadă a sezonului, iar dacă Diego Lopez o trece cu bine, viitorul său poate fi mai bun. Cu sau fără Real Madrid în el.
Am citit, imediat după Malaga-Barcelona, o părere. Pe Facebook, parcă pe grupul Fotbal European, nu mai țin minte exact. Cineva spunea că e plictisit de atîtea Clasico și că mai bine ar fi fost, pentru diversitate, să se califice Malaga, ca să avem o semifinală Real-Malaga. Un duel interesant, nimic de zis, Pellegrini vs Mourinho în dublă manșă, cu perspectiva finalei în joc. N-am nimic cu opinia omului, e a lui și e liber s-o exprime. Din dezbateri vine progresul, iar opiniile, pe lîngă că nu costă nimic, pentru că-s ale fiecăruia, ne ajută să evoluăm, Important e să le ascultăm și pe ale altora, să le contrazicem, dacă avem de ce, dar cu argumente, nu cu tipica frază ”nu e bine că avem încă două Clasico pentru că nu-mi place mie”. Și dacă altora le place, cum facem?
Uite, de exemplu, mie îmi place! Pentru că n-are cum să fie un fotbal de proastă calitate. Pentru că orgoliile sînt prea mari, dar și valoarea celor două echipe e prea mare, iar asta ajută spectacolul. Un ”Clasico” n-a fost și nici nu va fi vreodată un meci normal. Pînă acum vreo 5 ani, Real și Barcelona se vedeau față în față cam de două ori pe an. În meciurile de campionat. Cupa Spaniei o cam lăsau în plan secund, iar în Liga Campionilor duelurile erau destul de rare. Acum, de cînd a venit Mourinho mai ales, Real și Barcelona se tot întîlnesc. Campionat, Cupă, Supercupa Spaniei, Liga Campionilor, am avut destule momente frumoase în aceste partide. Eu unul îmi amintesc cu plăcere acele 4 meciuri jucate în interval de 19 zile, în 2011, 16 aprilie, 20 aprilie, 27 aprilie, 3 mai, la care s-au adăugat și două în august, din Supercupă. V-ați plictisit atunci de Clasico? Eu unul nu. Au fost show-uri grozave, cu de toate, inclusiv cu ceva reziduuri colaterale, care între timp s-au mai diminuat, poate și pentru că a plecat Pep, poate și pentru că Mourinho are destule pe cap.
Există voci, am spus chiar la început, care preferă principiul ”mai răruț, că-i mai drăguț”. Sper că doar la fotbal și ”El Clasico”. Pe ideea că și caviarul consumat în exces poate produce senzații neplăcute. Eu n-aș compara ”Clasico” cu caviarul. Caviarul e totuși o delicatesă, pe care aș compara-o cu o altfel de partidă, înțelegeți voi despre ce e vorba :)) ”Clasico” mi se pare o masă bună, completă, cu mîncăruri de calitate, un desert care să ne invadeze papilele gustative, dar și un vin bun, o masă pe care am vrea s-o avem tot timpul la dispoziție.
Tocmai acest exces de partide a ajutat ambele cluburi să crească, să dobîndească o dimensiune globală uluitoare și nu degeaba cele două conduc ierarhia din așa numitul ”Money League”. Principiul vaselor comunicante funcționează perfect cînd vorbim de Barcelona și Real. Amîndouă sus nu pot fi niciodată. Amîndouă jos, foarte foarte rar. Cele două depind una de alta în măsurarea valorii de moment, comparația nu se poate face decît cu cel pe care-l ai drept rival dintotdeauna. Planeta se taie în două atunci cînd joacă Real și Barcelona, simpatiile se împart, antipatiile de asemenea, se unesc însă dorințele tuturor de a vedea cel mai bun fotbal posibil. Și cred că așa va fi. Primul episod, miercurea viitoare, ora 22:00, returul la finalul lui februarie, iar la începutul lui martie meciul de campionat.
Florentino Perez a făcut joi ceea ce trebuia să facă un președinte al lui Real Madrid într-o perioadă în care clubul e, poate, înaintea celei mai importante perioade din acest sezon, meciurile decisive din Liga Campionilor, Cupa Spaniei și, de ce nu?, campionatul Spaniei. A dezmințit cele apărute în Marca de azi, a spus că totul e o minciună și că tot ceea ce a fost prezentat în ediția de azi 24 ianuarie în realitate nu s-a întîmplat. S-a referit la etică, dar și la responsabilitatea pe care o are de conserva prestigiul clubului Real Madrid.
Subiectul a apărut pe copertă și pe două pagini în Marca. Pe paginile 2 și 3. N-a fost preluat de marca.com pentru că Marca, spre deosebire de ce se întîmplă pe la noi, n-are nici un interes să ucidă produsul tipărit ca să-l crească pe cel on-line. Sînt date detalii ce lasă puțin loc de alte interpretări, cum că ar fi o invenție. Ora 14:00, sediul ACS, firma lui Florentino, etajul 6, sala de consiliu ce dă spre cele 4 turnuri construite pe locul unde înainte se afla ”Ciudad Deportiva”, 4 oameni la masă: Florentino Perez, Jose Angel Sanchez, ”cardinalul” lui Perez, cu funcție oficială de director general și neoficială de omul președintelui, precum și cei doi căpitani ai echipei, Iker Casilla și Serio Ramos. Cei doi i-ar fi transmis lui Perez că vestiarul e foarte unit, dar că respectiva unitate nu-l include pe Jose Mourinho. Și că, pe cale de consecință, dacă Jose Mourinho va continua ca antrenor și în sezonul viitor mai mulți jucători importanți vor cere transferul. Mergînd pe firul evenimentelor, postul de radio Cope a furnizat și cîteva cuvinte ale lui Casillas: ”Mourinho e cel mai bun antrenor cu care am lucrat vreodată, dar în acest sezon parcă e nebun”.
Florentino Perez a spus că nu s-a discutat așa ceva. Și că e o incercare de destabilizare a echipei. Mă întreb eu, o încercare din partea celor de la Marca?? E ziarul care vinde cel mai bine în Spania și care are tot interesul ca Real Madrid să cîștige mereu, căci victoriile vînd mai bine decît eșecurile. E limpede că a fost ceva și, la fel de limpede, e că e cineva care are interes ca lucrurile astea să se afle. Manipularea prin presă n-am inventat-o noi, doar că noi o ducem în derizoriu, la ei interesele sint mari, la noi se limitează la un grătar, un fotbal la terenul unei vile și o eventuală înrudire prin oferirea unei ”funcții” de naș la o viitoare cununie.
În presă, prima dată a apărut ceva în 3 decembrie. Scriam atunci că “Marca” e publicația care are acces privilegiat la unele informații. Are acces, să ne înțelegem foarte bine, CÎND CINEVA DE LA REAL MADRID E INTERESAT SĂ APARĂ AȘA CEVA. Iar azi, acel cineva e Florentino Perez. E un om mult prea deștept, mult prea abil, ca să nu-și dea seama că între Mourinho și publicul Madridului nu mai e relația de altădată. Și, în abilitatea lui, și-a dat seama că dacă această relație s-a deteriorat și nu există semne prea mari de îmbunătățire acest lucru se poate întoarce împotriva lui
Nu-i nici o noutate pînă la urmă. Faptul că Jose Mourinho nu se mai intelege cu jucătorii săi nu e foarte greu de observat. Ceva s-a întîmplat în relația dintre portughez și vestiar în acest sezon și nu-s puțini cei care pun această răcire pe seama felului în care s-a comportat portughezul imediat după returul semifinalei cu Bayern, cînd ar fi reproșat și încă pe un ton agresiv anumitor fotbaliști că n-au făcut ceea ce le ceruse el. Care fotbaliști au luat-o cam personal se vede treaba.
Atunci s-a mai întîmplat un lucru. În cercurile apropiate vestiarului se cam știa că Mourinho negocia destul de intens cu Marina Granovskaia, cea care-l reprezintă practic pe Roman Abramovici la Chelsea, ba chiar se spunea că s-ar fi înțeles să preia echipa londoneză imediat după finala Ligii. S-a întîmplat însă atunci că Di Matteo a cîștigat acea finală, iar penalty-ul transformat de Drogba la Munchen a reprezentat practic semnătura pe un nou contract al italianului.
Pe 24 mai anunța Marca faptul că Mourinho a semnat prelungirea cu Real pînă în 2016. Vestiarul a văzut un joc la două capete al portughezului, care mai întîi căuta soluție de plecare prin acele reproșuri aduse unui lot care tocmai luase un titlul Barcelonei, ajutîndu-l pe Mou să-și întărească mitul celui de-al doilea sezon miraculos la echipele pe care le pregătește, și apoi obținea prelungirea contractului, bazîndu-se tocmai pe această performanță.
Sezonul în curs a fost o continuă degradare a atmosferei în vestiar. Cam toți jucătorii cu greutate au avut diverse incidente cu Mourinho. Casillas, Ramos, Xabi Alonso, care e cel mai puțin vocal dintre toți, dar care a trimis un clar mesaj subliminal atunci cînd a spus că nu știe dacă va prelungi contractul scadent în 2014, Ozil, Di Maria, Kaka, chiar și Cristiano Ronaldo. Sînt prea multe cazuri ca să fie doar o coincidență.
Apoi a apărut conflictul cu Casillas.
Tot Marca a ieșit, pe pagina 1, cu informația, că Florentino Perez îl susține pe căpitanul echipei sale, dar și al echipei naționale, un pic campioană mondială și europeană. Casillas e un monument printre madrileni, dincolo de performanțele de mai sus e singurul produs sută la sută al clubului. E limpede că Iker n-a avut nici el un sezon prea grozav, n-a mai fost acel ”San Iker”, dar a-i pune titularizarea sub semnul întrebării, ba chiar a-l trece pe banca de rezerve, a fost un gest destul de riscant din partea lui Mourinho.
Ultimul episod s-a consumat acum. Fix a doua zi după ce Real Madrid se califica în semifinalele Cupei, dar și după ce trecuse cu brio peste 3 meciuri consecutive cu Valencia. Din nou, vezi mai sus, nu cred că e întîmplător. O întîlnire ce a avut loc marți, avînd inițial ca temă primele pentru cîștigarea Ligii Campionilor, 400.000 de euro de jucător, și, eventual, pentru cîștigarea campionatului, 350.000 de jucător, s-a transformat brus într-un soi de revoltă. N-a fost publicată miercuri, ci abia joi, căci ziarele de după meciuri se vînd mai bine decît cele de dinainte.
Cuvintele lui Perez de astăzi sînt, repet, normale. Poate că unii s-au așteptat să iasă și să-l demită pe Mourinho. Cam cum a făcut Roman Abramovici, în al treilea sezon al portughezului la Chelsea. Atunci, lui Abramovici nu i-a mers chiar rău dacă ne gîndim că echipa a juns în finala Ligii, pe care ar fi cîștigat-o dacă nu aluneca Terry la penaltyul decisiv. Ce se va întîmpla pînă la finalul sezonului vom vedea. Cred eu că vom mai avea timp să discutăm pe tema Mourinho și pe tema relațiilor dintre el și anumiți jucători.
Nu uitați un lucru extrem de important! Anul acesta sînt alegeri la Real. Dacă Florentino merge braț la braț cu un Mourinho antipatizat de o masă în creștere de votanți e periculos. Scrutinul de la Real e un spectacol în sine și poate că voi găsi loc undeva să-l explic, căci în Spania se spune că președintele ales al lui Real Madrid e mai influent chiar decît premierul ales al țării.
Cel mai mare avantaj electoral al lui Florentino Perez sînt victoriile echipei. Evident, o victorie în Liga Campionilor ar echivala cu o realegere fără luptă. Pentru asta însă n-are nevoie ca atmosfera la echipă s-o ia razna de tot tocmai înaintea dublei cu Manchester United. Versiunea madrilenă a proverbului ”rău cu rău, dar mai rău fără rău”.
Iar pentru cei ce n-au văzut încă acest film, vi-l ofer din nou. Sînt curios dacă despărțirea lui Mourinho de Real va fi la fel de ”înlăcrimată” precum au fost cele de Chelsea și Inter.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!