Despre cei care cîștigă un salariu pe terenul de fotbal se spune că se împart în două categorii: fotbaliști și jucători de fotbal. Și pe unii și pe ceilalți îi vizualizăm foarte bine și-i delimităm după ceea ce fac pe acel teren, uneori și după preferințe. Fotbaliștii sînt cei care decid meciurile și aduc lumea în tribune, cu un gol, cu o fentă, cu o execuție, cu o pasă decisivă. Ceilalți, jucătorii, la fel de importanți în angrenajul unui grup, sînt cei care fac tot posibilul pentru ca execuțiile celor de mai sus să fie securizate, să-și găsească utilitate în rezultate. Unii fără ceilalți nu pot evolua, iar o echipă formată doar din fotbaliști supravieșuiește destul de greu în competiții, din motive lesne de înțeles. Ca să folosesc o veche vorbă românească, e extrem de important cel care cîntă la pian, dar la fel de importanți sînt și cei care-l acompaniază ori, după caz, cei ce cară pianul.

Luni, Juan Roman Riquelme a anunțat oficial că se retrage din fotbalul profesionist. De fapt, el se retrăsese mai demult, în vara trecută, atunci cînd abandonase clubul vieții sale, Boca Juniors, pentru a mai evolua cîteva luni, pentru a forța destinul într-un fel, căci trecerea anilor, din păcate, nu iartă pe nimeni, la Argentinos Juniors, în a doua ligă argentiniană. Vestea retragerii sale a venit într-un moment în care tocmai se discuta despre posibilitatea ca Riquelme să ajungă în Paraguay, în prima ligă, la Cerro Porteno, cel mai important club al acestei țări, ce se arăta pregătit să-i ofere un salariu de 100.000 de euro pe lună. N-a mai fost cazul, căci Riquelme a decis, așa cum a tot făcut-o de-a lungul carierei sale, să facă un lucru pe care puțini fotbaliști l-ar fi făcut. Dincolo de latura financiară, importantă în context, dar nu esențială, căci mă gîndesc că Juan Roman nu e deloc un băiat sărac, tentația de a mai juca fotbal e foarte mare în astfel de situații. Riquelme a fost însă toată viața lui un altfel de fotbalist.

Eu unul cred că-l putem considera, apropo de primul paragraf al acestui text, fotbalist. Juan Roman Riquelme a făcut parte din categoria celor pe care natura i-a înzestrat cu un har pe care mulți din practicanții acestui sport dificil numit fotbalul și l-ar fi dorit. Mi-a plăcut întotdeauna Riquelme și cred că ar fi meritat, acum la retragere, un palmares mai bogat, mai apropiat de talentul pe care l-a avut. Un palmares care nu-i deloc sărac, voi reveni la asta ceva mai tîrziu, dar care ar fi putut să fie, încă o dată spun, mult mai bogat.

Am citit un editorial scris pentru El Pais-ul din Spania de un ziarist argentinian despre Riquelme. Îl numea ”El hombre de la pausa” sau ”El 10 de la pausa”. În românește nu sună atît de bine, de aceea las doar varianta în spaniolă, oricum nu e greu de înțeles. Dacă stăm bine să ne gîndim și să privim un pic în trecut, asta a fost Riquelme în teren. Un ”10 de la pausa”. Așa era stilul lui, acele pauze pe care le făcea atunci cînd primea mingea, care-l scoteau din minți pe Louis van Gaal (o să revin și la acest episod), pauze de cîteva sutimi de secundă, transformau complet jocul. Și asta nu pentru că n-ar fi putut da o pasă mai rapidă, ci pentru că el iubea mingea cu patosul cu care un adolescent își iubește prima dragoste. Iubea mingea și dorea cea mai bună continuare pentru ea. De cele mai multe ori, din acea pauză venea o pasă de geniu, chiar și goluri de geniu. Riquelme a avut multe inserții de geniu în felul în care interpreta fotbalul, dar, ca orice om atins de acest ”microb” magic care este geniul avea curiozitățile lui, bizareriile lui. Pe Riquelme pur și simplu trebuia să-l înțelegi și să pui echipa să joace în jurul lui.

În Europa, singurul care a făcut-o a fost Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian, se spune, a aceptat oferta celor de la Villarreal, în 2004, doar după ce a primit asigurări că Riquelme, pe atunci doar împrumutat de la FC Barcelona, va rămîne în lot. În jurul lui, Pellegrini a construit acea echipă care a bătut cu putere la ușa finalei Champions League, ajungînd pînă în semifinalele ediției 2005-2006. Pellegrini a priceput că Riquelme are nevoie de un om valoros în spatele și de un marcator în fața lui, Cei doi s-au numit Marcos Senna și Diego Forlan. Cheia acelei uși a fost la Riquelme, dar un destin care nu i-a fost mereu alături a făcut ca în cel mai important moment al său și al echipei, semifinala cu Arsenal, să rateze un penalty, în minutul 90, în meciul retur, după 1-0 pentru Arsenal la Londra. Nimeni nu știe ce-ar fi putut ieși în prelungirile acelui joc sau, eventual, în finala de la Paris cu Barcelona. O Barcelona împotriva căreia Juan Roman ar fi avut extra-motivație.

Barcelona l-a adus în vara lui 2002, ca alternativă la transferul ”galactic” al lui Ronaldo la Real Madrid. Președintele Barcelonei era Joan Gaspart (pentru cei mai tineri, Gaspart a fost vicepreședintele lui Nunez în perioada Cruyff, care i-a adus pe Hagi și Gică Popescu și în fața căruia s-a pus Giovanni Becali în genunchi la un ultraluxos hotel londonez) , dar de guvernat la catalani în acea vreme guvernau crizele de nervi și de personalitate. Crizele de nervi ale fanilor și crizele de personalitate ale lui Gaspart. Riquelme a nimerit cum nu se poate mai prost, se aștepta de la el să fie Zidane, Ronaldo și Figo la un loc. Dar el era doar Riquelme, omul cu pauze, al cărui stil s-a ciocnit violent de cel al lui Louis van Gaal. Olandezul, care era la al doilea mandat la Barcelona, pe vremea aceea extrem de fixist, nu l-a plăcut din prima clipă, căci l-a considerat un transfer al conducerii, pe care el nu l-a vrut. Sînt arhicunoscute înfruntările dintre ei la antrenamente, deși înfruntări e un fel de-a spune, căci Riquelme nu-i răspundea niciodată antrenorului atunci cînd acesta țipa la el (urla la el, după unele surse), preferînd să se uite în pămînt. Se spune că Luis Enrique, antrenorul de azi, jucător atunci, i-ar fi și recomandat argentinianului să-i răspundă într-un fel olandezului: ”Spune-i și tu ceva să se calmeze, că apoi se enervează și mai tare și ne rupe pe toți”. Sfaturi pe care Riquelme nu le lua în considerare.

În ciuda unui sezon complicat, început cu Van Gaal și terminat cu Radomir Antic, Riquelme a jucat suficiente meciuri, a dat destule goluri, mult mai multe pase, dar a atras suporterii de partea lui. Al doilea ghinion al său s-a numit Ronaldinho, a cărui achiziție, în vara lui 2003, i-a blocat viitorul în tricoul Barcelonei. Nici ca stil și nici ca statut (ambii erau extracomunitari), Riquelme și Ronaldinho nu încăpeau în aceeași teacă. Astăzi, văzînd situația lui Neymar și Messi ori a lui Cristiano și Bale, poate că ar fi încăput, chit că Riquelme n-a fost niciodată un ”mediatic”, atunci erau alte vremuri. Riquelme a luat drumul lui Villarreal, apoi s-a întors la Boca Juniors, de unde aproape că s-a retras din fotbalul mare. Și aici, la acest capitol, Juan Roman a fost atipic, ca tot ceea ce a făcut în fotbal, căci repatrierea lui s-a făcut la o vîrstă, 28 de ani, la care alți sud-americani nu se gîndesc defel să ia astfel de decizii. A rămas la Boca deși a existat o ofertă concretă pentru el de la Manchester United. Sir Alex Ferguson, care spunea despre el în 2003, ”un astfel de jucător nu mi-aș dori la mine în echipă”, își schimbase optica, Riquelme însă nu și-a schimbat felul de a fi.

Nu cred că se poate vorbi, acum la retragere, despre o carieră eșuată. A cîștigat totuși trofee într-o țară, Argentina, ahtiată după fotbal și fotbaliști. Titluri interne, plus o Cupă Intercontinentală contra lui Real Madrid (a fost magistral atunci) plus de trei ori Copa Libertadores, printre altele, ”Champions League”- ul Americii de Sud. Ultima în 2007, abia revenit de la Villarreal, cînd a ținut în spate pe Boca la fel ca Maradona în zilele lui bune. Comparația poate fi grosieră, exagerată și poate părea un sacrilegiu, dar nu e chiar așa, căci vorbim de idolii ultimei jumătăți de secol pentru fanii lui Boca. Nu e puțin lucru, să recunoaștem, chit că, așa cum am spus la începutul acestui text, se putea obține mai mult.

Poate că maxima recunoaștere a valorii acestui fotbalist a venit în ziua retragerii lui Zinedine Zidane. Riquelme a fost omul cu care Zizou a ales să facă schimb de tricouri atunci, ba chiar l-a și așteptat cîteva minute la marginea terenului pentru asta. Marii fotbaliști știu imediat cînd au în față unul de-al lor. Unul dintre ultimii romantici ai fotbalului a părăsit un sport din ce în ce mai puțin romantic.

P.S.

Apropo de ghinioane și de decizii de antrenor. Îmi amintesc perfect sfertul de finală de la Mondialul din 2006, Germania-Argentina. Am fost la meci atunci, la Berlin. La 1-0 pentru Argentina, gol Ayala din pasa lui Riquelme, selecționerul Jose Pekerman îl scoate pe Riquelme și-l bagă pe Cambiasso, iar pe Messi îl uită pe banca de rezerve. După 8 minute a egalat Klose pentru nemți, s-a ajuns la loviturile de departajare, iar Cambiasso a ratat penalty-ul decisiv.