Ca de obicei cînd vine vorba de o confruntare împotriva Ungariei, indiferent de sport, totul devine mai contondent, mai agresiv, mai lipsit de discernămînt. Iar dacă respectiva confruntare e la fotbal și încă într-un meci foarte important, contondența se mărește, e deja la puterea a treia, dacă nu cumva a patra. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” României n-a mai stîrnit de mult atîta pasiune. Partida cu Ungaria, venită după un succes în Grecia și într-o grupă de calificare din care Parisul se vede limpede, chiar și fără să fim integrați în spațiul Schengen, partida cu Ungaria așadar reprezintă un prilej cum nu se poate mai nimerit pentru unii să-și strige patriotismul, ba să-l și arate prin manifestări infantile sau cretine, după caz.
Citeste mai mult …
Între a analiza o semifinală după care ar fi prea multe de scris și o alta după care n-ar fi mai nimic de scris, m-am gîndit să pedalez din nou pe străduța amintirilor. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sînt ale tale, doar ale tale. Sînt acele imagini care te fac să zîmbeşti, sînt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sînt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.
Citeste mai mult …
Începe Campionatul Mondial din Brazilia. Va fi o lună plină de fotbal în direct, de emisiuni despre fotbal, vom vedea cei mai buni jucători ai momentului, cu unele amendamente, luptîndu-se pentru glorie și pentru recunoașterea valorii lor. Vom vedea cele mai bune echipe naționale ale momentului, iar aici cred că nu prea există loc de discuții, disputîndu-și cel mai rîvnit trofeu rezervat ”naționalelor”.
Am văzut de curînd la TVR o serie de emisiuni despre prezențele României la turneele finale. Habar n-am dacă au fost reluări ori emisiunile au fost realizate special cu această ocazie. Nimic nu m-a putut lămuri în prezentarea lor, bănuiesc totuși că au fost reluări. Nu asta e important. Important e că am revăzut momente plăcute, cînd contam și noi, cînd apăream și noi în grupajele de știri. Vom avea, timp de 30 de zile, timp suficient să dezbatem, căci dezbaterile au devenit sportul nostru național. Cine a fost cel mai bun, cine n-a fost cel mai bun, cine a fost surpriza, cine a produs surpriza neplăcută. Dar vom avea timp să ne gîndim și la o idee, care probabil ne va urmări: oare cum ar fi arătat România la acest turneu final?
Din păcate, în ultimul timp, asta e tot ce ne-a mai rămas, din punct de vedere fotbalistic. Să ne imaginăm. Să-l trezim din somn pe “dacă”, să-l reactivăm pe “parcă”. Şi să-l repunem în drepturi pe “poate”. Şi să ronţăim, la o bere, iluziile.
E posibil ca România să fi putut arăta bine. E posibil să fi fost în stare de o surpriză. E posibil să fi făcut chiar mai multe puncte într-o grupă a morţii față de acum 6 ani, la Euro. Iată, dacă mai aveți chef să vi se aducă aminte, 6 ani au trecut de la ultimul nostru turneu final și 16 ani de la ultimul nostru Mondial. Problema nu e ce ar fi putut şi ce n-ar fi putut. Problema e cum să facem să aflăm lucrul ăsta.
Noi, în general, la turneele finale nu arătăm rău. O să spuneți că la Euro 2008 am arătat rău. Eu n-aş fi chiar atît de sever. A fost totuşi o grupă “a morţii”, în care, cu campioana mondială, cu vicecampioana mondială şi cu Olanda, care nu e oricine în fotbal, am făcut două puncte şi am stat într-un penalty să ne calificăm în “sferturi”. De acord, n-am jucat cel mai estetic fotbal, de acord, n-am atacat, de acord, n-am prea tras la poartă, de acord, n-am dat gol decît din întîmplare. De acord cu toate. Dar trebuie să fim de acord că nici nu mai reprezentăm mare lucru în fotbalul de azi. Dacă am reprezentat odată ceva, a fost graţie unei generaţii de excepţie, a unor conjuncturi, a şansei care ne-a ocrotit şi a lui Hagi. Pe care nu-l mai avem, la fel cum şi şansa a început să ne ocolească, la fel cum şi conjuncturile au început să ne fie defavorabile. Nu sîntem o mare putere în fotbal, nu sîntem nici măcar o mică putere în fotbal şi ar trebui să ne asumăm acest adevăr. O calificare la un turneu final ar trebui privită ca un mare premiu, nu ca o obligaţie de serviciu, aşa cum e pentru Spania, Germania, Franţa, Italia şi celelalte. Îmi amintesc cum irlandezii, acum doi ani la Euro, au putut să se bucure şi să cînte pentru echipa lor, la finalul a trei partide în care au dat un gol şi au încasat 9, au făcut-o pentru că-şi dau seama cine sînt în fotbal şi ce aşteptări trebuie să aibă.
Nu știu alții, dar eu n-am putut să revăd finalul meciului cu Suedia din 1994. În curînd se vor împlini 20 de ani de atunci. N-avem ce sărbători, căci nu prea ai cum să sărbătorești un eșec. Dar ne vom reaminti, vorba unui film care, coincidență a rulat și el zilele astea pe un program, că am fost și noi cîndva fotbaliști și tineri.
P.S.
Despre Mondial vom aveam timp să vorbim în fiecare zi, la Digi Sport Mondial. În fiecare seară, după primul meci al serii și pînă la al doilea, timp de aproape un ceas, vom încerca să vă spunem nu ce s-a întîmplat, căci asta deja o să știți, ci de ce s-a întîmplat.
Eu unul merg, în ordinea asta, pe mîna Braziliei, a Spaniei, a Germaniei și a Argentinei. Fără să exclud din calcule Italia. Mi se pare că Brazilia, ca țară gazdă, cu toate avantajele ce decurg de aici, mai ales în contextul tensionat în care se dispută acest turneu final, pleacă prima pe o ipotetică grilă de start. Chit că în atac nu strălucește ca Argentina, Brazilia are totuși o echipă echilibrată. În mod normal, cele 4 de care vorbeam mai sus ar forma semifinalistele. Surprizele sînt însă și posibile și probabile. Ba chiar, aș zice, și dorite, ca să avem și noi ce discuta.
A fost meciul unei națiuni. Chiar am crezut că putem să ne depăsim condiția, că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică. Sau că putem fi altceva decît frustrați.
Chiar am crezut că ”tricolorii” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.
Din păcate, am crezut degeaba. N-am putut să ne depășim condiția, n-am putut să trecem dincolo de bariera pusă de valoarea unora, grecii mai exact, și stilul nostru de ”ciupeală”, cu care am crezut că putem sări acea barieră. N-am putut, așa că stăm acasă, iar ăn locul nostru vor merge ei, grecii, care au știut exact cum să joace un astfel de meci. Și au avut și cu ce, au avut și cu cine. De fapt, asta e şi discuţia. E ca în film, pînă la urmă. Dacă îţi propui să ajungi Alain Delon, trebuie să faci ceva în sensul ăsta. Altfel rămîi la stadiul de Alain “Deloc”. Un “deloc” nici măcar onorabil.
Cineva, prin tribuna în care am stat eu, a spus la un moment dat că singurul mod prin care puteam să-i facem pe greci să se le fie frică de noi în această dublă mansă era să-i amenințăm că nu mai mergem la ei la vară, la mare. Că-i boicotăm și că, în locul lor, îi alegem pe turci. Atunci poate că ar fi pus un pic în balanță dacă merită să meargă la un campionat mondial tocmai în Brazilia, cu mari sacrificii financiare, sau să-și crească puțin PIB-ul pe spinarea românilor care-și cheltuie economiile într-o săptămînă prin insulele lor (nu că ar avea de ales, căci o săptămînă la mare în Grecia poate fi mai avantajoasă decît un week-end la Mamaia, dar asta e cu totul altă poveste).
Nu cred că grecii au tremurat vreun pic în meciurile cu noi. Un gol din fază fixă și un autogol, cu asta am vrut noi să ne calificăm la un Mondial. Puțin, foarte puțin, vorba filmului.
Ideea e că s-a terminat. Speranța moare ultima, dar cînd e să moară, tot moare. A noastră a murit la golul lui Mitroglou, pe care lumea îl botezase pe stadion ”Milogu”. Milog, milog, dar ne-a dat de ne-a julit, asta ca să mențin limbajul tribunei. Mi-am amintit brusc cum rîdeam în 2001 de Rudonja, care nu dăduse nici un gol în echipa națională a Sloveniei. ”Turbo Rudonja” îl persiflam noi pe Ghencea, pînă ne-a dat și el o bucată, că trebuia undeva să dea primul gol din carieră, nu? Ne-a găsit pe noi mai miloși. Așa și cu Mitroglou. Noi am rîs de el, el a rîs de noi, rîsul lui e însă cel mai sănătos, al nostru sună a pagubă.
Mai multe nu vreau să spun. Părerea mea despre Pițurcă o știți. Chit că am crezut că putem să calificăm. Simt oricum că deja s-a dat drumul la cîini. E o expresie ce se vîntură printre ziariștii care se cred de succes. Să plece Pițurcă și să vină altul. Cine, nu mai contează, important e să plece Pițurcă. Așa cum a fost important s- plece și data trecută, iar apoi l-am pus la loc. Că așa sîntem noi, miloși, vă amintiți.
Normal ar fi să plece. Moral. Sincer nu-l văd însă în stare de acte morale. Așa că dacă va fi să plece, va pleca bine garnisit în buzunare. Sau, mă rog, conturi, că nu se mai poartă banii la sacoșă. În fond, el are dreptate, obiectivul lui e Euro 2016. Sau 2020, cine mai știe. Poți să-i reproșezi ceva din acest punct de vedere? E în grafic, șansele de calificare la Euro 2016 sînt intacte. Ajungem la fondul problemei. Cine ar trebui de fapt să plece? Răspunsul îl știm, dar ce folos. Cei care au guvernat haosul din fotbalul românesc, care n-au fost în stare să profite de emulația colosală creată după 1994, după 1998, chiar și după 2000. Sau dacă au făcut-o, au făcut-o în interes propriu. Poate că ar fi cazul să se retragă. În poziții onorifice, ca să fie toată lumea mulțumită.
Altfel, să fim noi sănătoși. O să vină Sărbătorile, apoi Paștele, apoi vara.Vom vedea Mondialul la televizor, ne vom alege o echipă cu care să ținem și ne vom certa pe facebook la nesfîrșit pe tema asta. Apoi va trece și vara și va începe o nouă campanie. Eventual cu un alt selecționer, eventual cu un alt șef la FRF. Foarte bine. Și ce dacă?, vă întreb eu. Într-o ţară aflată în continuă campanie electorala, noua campanie a echipei naţionale pare să nu mai intereseze pe nimeni.
Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mîndria noastră. Ne interesa tot ce se întîmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plîns şi noi atunci cînd plîngeau ei. Ultima dată am plîns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborîm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe.
Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi. Cînd se va retrage căpitanul de azi, o țară întreagă se va chinui să-și amintească despre cine este vorba.
Nu știu dacă o să ne calificăm. Nu știu dacă o să jucăm bine. Nu știu dacă vom reuși să ne depășim condiția. Nu știu dacă nu cumva și Mondialul ăsta va trece fără ca noi să fim prezenți. Nu știu dacă nu cumva o să avem o nouă deziluzie. Nu știu cine știe. Sau știu, dar cred că va trebui să nu ne lăsm în grija LUI și să încercăm.
De fapt, asta știu sigur. Știu că trebuie să încercăm. Știu că nu trebuie să ne pierdem speranța. Știu că trebuie să conștientizăm ce important e acest moment pentru fptbalul românesc. Știu că trebuie, noi cei care vom merge la meci dar nu vom intra pe teren, să fim alături de cei care vor fi aleși s-o facă. Știu că trebuie să facem asta necondiționat, fără să avem orgolii prostești, fără să avem idei preconcepute, fără să avem antipatii sau simpatii. Ceva trebuie să avem: încredere!
Habar n-am dacă fotbaliștii echipei naționale sînt conștienți ce moment important au în față. Probabil că unii da, alții nu. E momentul în care fotbalul românesc se poate întoarce la marea întîlnire a celor puternici. Un Mondial poate reprezenta un moment unic în cariera unui fotbalist român, care are puține oportunități de a cîștiga un trofeu european ori unul individual. Simpla enumerare a celor care pe care-i vom regăsi la vară în Brazilia ar trebui să crească dorința ”tricolorilor” de a se alătura acestei liste. Să te așezi lîngă marile nume ale fotbalului mondial e un cîștig imens, nu mai spun să joci împotriva lor.
Nu știu dacă oamenii care vor merge la stadion înțeleg importanța acestui moment. Nu știu dacă înțeleg cît de importantă e răbdarea. Nu știu dacă înțeleg ce important e pentru un fotbalist, indiferent cine e, să-și simtă publicul aproape. Publicul propriu, cel care e chemat să-i fie alături. Ostilitatea publicului advers te motivează, neîncrederea propriului public te trage în jos. Indiferent cine e acest fotbalist, el merită încurajat, de la început pînă la sfîrșit, chiar dacă uneori mai și greșește. În fond, el nu are nici o vină că se află pe teren, el e trimis acolo de un antrenor care așa a gîndit strategia. Să ne gîndim la ceea ce face fiecare dintre noi la locul lui de muncă. Fiecare dintre noi am greșit, la un moment dat, fiecare dintre noi am vrut să facem lucrurile bine, dar poate nu ne-a ieșit. Dacă am fi fost permanent bruftuluiți de cineva de pe margine nu cred că am fi reușit să ne reparăm greșeala. Fotbaliștii sînt oameni, pot și ei greși. Să le înțelegem greșeala și să-i ajutăm s-o repare!
Nu intru în detalii tehnice. Și-așa nu contează. Sîntem 20 de milioane de selecționeri, fiecare crede despre el că ar fi făcut o echipă mai bună decît selecționerul în funcție. Îi rog doar pe cei care n-au încredere, care gîndesc negativ și care vor doar să înjure să stea acasă! Îi rog pe cei care au fost în stradă în vara lui 1994 să-și aducă aminte cît de frumos a fost după ce am bătut Columbia, SUA ori Argentina, cît de rău ne-am simțit cînd ne-a eliminat Suedia. Și-i mai rog să le povestească asta și celor mai tineri, care n-au apucat aceste vremuri. Sau pe cele din 1998. Sau pe cele din 2000. Atunci am ajuns la turnee finale și pentru că suporterii credeau că se poate și aveau încredere.
Mi-amintesc meciul cu Danemarca, de la București, din 1989. Un noiembrie cenușiu, friguros, ca vremurile de atunci. Pierdusem la Copenhaga, pierdusem cam la fel de rău ca la Atena. Trebuia să batem ca să ne calificăm. Nu mai fusesem la un Mondial din 1970, din Mexic. Mi-amintesc că Jenei a făcut o echipă ce părea bizară atunci, cu Lupu titular, cu Balint vîrf de atac, cu Andone și Gică Popescu în teren, deși relațiile lor cu ”stăpînul” fotbalului românesc de atunci nu erau prea bune. Mi-amintesc ce echipă aveau danezii, mi-amintesc că am luat gol repede. Și mi-amintesc că am întors și am cîștigat cu 3-1. Mi-amintesc că Sabău a fost fenomenal, mi-amintesc că Gabi Balint s-a reinventat atunci ca atacant, mi-amintesc că Hagi a făcut un meci destul de slab, ba a și fost eliminat, ca dovadă că și zeii au zilele lor mai proaste. Dar îmi amintesc că nici la 0-1 lumea n-a încetat să spere că putem întoarce un rezultat potrivnic. Ceea ce s-a și întîmplat. Vă invit să revedeți mai jos acele momente.
Să credem și de data asta în șansa noastră. Să credem că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică.
Să credem că toți cei 11 ”tricolori” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba. Pe acești oameni îi rog să ridice vocea și să încurajeze echipa națională.
Poate că această echipă națională îi va reprezenta pe ei astăzi. Și poate că va învinge, se va califica și va merge la Mondial. Nimic nu e pierdut pînă ce nu e pierdut definitiv. Nici măcar în România.
Iar celor pesimiști, neîncrezători, negativiști le spun un singur lucru: Lăsați viața să vă surprindă! Poate cîteodată o să vă surprindă și plăcut.
P.S.
Iată meciul de care vorbeam, cel cu Danemarca din 1989, cu comentariul lui Dumitru Graur.
P.S. 2
Dacă tot sîntem la ora amintirilor, vă propun să revedem și imagini din meciul de la Cardiff, care a făcut posibil Mondialul din 1994 pentru noi
Nu prea obișnuiesc să scriu pe acest blog despre fotbalul intern. De fapt, n-am făcut-o niciodată. M-am intersectat în textele mele cu fotbalul românesc doar atunci cînd am scris despre meciurile europene ale Stelei sau despre partidele echipei naționale a României. Cred că sînt destui cei care scriu zilnic despre ceea ce se întîmplă sau nu se întîmplă pe la noi, am considerat că e mai bine să-mi văd de treaba mea și de pasiunea mea pentru fotbalul internațional.
Abordez azi și o temă din fotbalul românesc. Și o fac cu maximă simpatie față de personaj, dar și cu destulă antipatie față de cei ce stau în spatele unei decizii. S-a retras Ionel Dănciulescu. S-a retras de ceva vreme și veți spune că se întîmplă în viața oricărui fotbalist un astfel de moment, nu e primul și nici ultimul fotbalist care trebuie să treacă prin așa ceva. Nu-i este ușor, fiți siguri de asta! Cînd îți pui viața, tinerețea, sănătatea, familia în slujba unei pasiuni devenită în timp meserie, despărțirea e grea. Să te trezești dimineața și să știi nu vei mai face ceea ce ai făcut în ultimii 20 de ani poate fi o relaxare azi, poate fi și mîine, dar poimîine sigur vei simți că-ți lipsește ceva. Credeți-mă pe cuvînt, vă spune asta un om care a fost nevoit să experimenteze senzația că-i lipsește ceva, profesional vorbind.
Îl cunosc pe Danciu de multă vreme. Îi știu sentimentele față de fotbal în primul rînd, înainte de anumite culori sau steme. E un om care n-a păcălit niciodată viața, care n-a trișat în meserie, care nu s-a dat niciodată lovit. Se antrena ca un nebun și căuta să-și facă treaba cît mai bine, indiferent de echipa la care juca. A fost la Steaua și dat o groază de goluri împotriva lui Dinamo. Se bucura pentru ele, mi se pare normal, doar nu era să se supere. Apoi a venit la Dinamo și a dat și aici o grămadă de goluri. Deși în primele lui săptămîni era huiduit, înjurat, bălăcărit pentru un trecut în care nu-și făcuse decît datoria față de clubul care-l plătea atunci. Aceeași oameni care atunci îl înjurau și-i cereau să plece, acum sînt triști că a plecat de-adevăratelea. Chestiune de percepție, de educație.
Mă miră decizia lui de a se retrage. Știu că se simțea bine, știu că ar fi mai fi vrut să joace. Și mai știu că putea s-o facă.Am comentat în direct întoarcerea la fotbal, întoarcerea la viață mai bine zis, a lui Javier Zanetti. La 40 de ani, după aproape 200 de zile de pauză, după o accidentare cumplită și pentru un adolescent, Zanetti a revenit. Pentru că a simțit că mai poate, căci să fiți convinși că dacă nu mai putea nu se complica, nu se aventura să-și strice o reputație greu cîștigată pentru niște minute în plus, pentru niște bani în plus. Am tot văzut cum Roma suferă fără Totti, tot în week-end l-am revăzut pe Puyol luptîndu-se ca și cum ar avea 25 de ani, nu 35. Nu mai vorbesc de Giggs, nu mai vorbesc de Pirlo. Și mai sînt exemple. Zilele trecute am citit că Barcelona l-ar vrea pe Klose, care are 35 de ani, își termină contractul cu Lazio și ezită să-l prelungească, poate de aceea, deși Lazio i-a făcut o ofertă în acest sens. Aceeași Barcelona care acum cîțiva ani îl lua pe Henrik Larsson, în aceleași condiții, și-și făcea treaba cu el, deși suedezul a avut în perioada sa catalană și o ruptură de ligamente încrucișate.
M-a mirat decizia lui Dănciulescu de a se retrage. Are 36 de ani, dar cred că mai putea continua. Știu că mai putea continua. Și știu ca ar fi vrut să continue. Cel puțin așa știam acum cîteva luni, cînd l-am avut invitat la un studio de Fotbal European, la un meci de Premier League, Manchester United-Liverpool, cînd m-a surprins extrem de plăcut cu cunoștințele sale despre fotbalul englez și internațional. I-am promis atunci două bilete la un meci al lui United pe ”Old Trafford”, la care vrea el, mi-a spus că s-ar duce cu mare drag, dar n-are timp, căci trebuie să se antreneze, pentru că mai vrea să joace. Acum are timp, îi stau la dispoziție pentru biletele respective cînd va dori.
Nu înțeleg de ce Dinamo i-a forțat retragrea lui Dănciulescu. Nu înțeleg de ce nu se putea aștepta finalul sezonului. Nu înțeleg de ce nu s-a așteptat măcar finalul anului. De ce trebuie să retragi un fotbalist în plin campionat. Așa mari probleme fizice avea Danciu încît nu mai putea ajuta echipa? Așa mari atacanți are Dinamo în momentul ăsta încît Dănciulescu era o povară? Sincer, mă îndoiesc. La fel de sincer, cred că la mijloc e altceva. Cred, și nu mă feresc s-o spun, că la un mijloc e un comportament meschin, o manevră destul de murdară, o bagatelă însă într-un fotbal atît de murdar încît nici un baraj cu Grecia sau prezențele onorabile în cupele europene ale unora sau altora nu-l mai pot curăța.
Cu simpatie, îl felicit pe Dănciulesc pentru felul în care s-a comportat. A fost un gentleman pe teren, s-a retras ca un gentleman. Orice uşă închisă înseamnă o altă uşă deschisă. Dănciulescu are, începând de marţi seară, o nouă uşă deschisă în viaţa lui. A doua, după cea pe care i-a oferit-o clubul, cea de oficial. Marţi seară va veni la Euro Fotbal, la Champions League, şi va trece de partea cealaltă a baricadei. Va analiza, după ce până acum a fost el cel analizat. E un drum nou, dar pentru cineva care ştie fotbal nu-i deloc un drum anevoios. De la atancatul de careu Ionel Dănciulescu vom trece la analistul de studio Ionel Dănciulescu. De fapt, viaţa oricărui om e o înşiruire de finaluri şi începuturi.
Acest text a apărut și pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!