Da, Victor Pițurcă a pregătit foarte bine meciul! Meciul Turcia-Ungaria. E o glumă care a circulat pe rețelele de socializare imediat după partida noastră de la Amsterdam. Glumă, glumă, dar e foarte adevărată. Acest egal dintre turci și unguri e rezultatul perfect pentru noi. Așadar, să-l felicităm pe Victor Pițurcă pentru el” :))
V-am avertizat înainte de meci să nu vă faceți iluzii! Cine și-a făcut s-a lămurit repede. Chiar prea repede ne-au dat gol olandezii, mă așteptam să ținem și noi de 0-0 pînă la pauză măcar, cum a făcut Estonia. Care Estonia, apropo, și-a luat 3 bucăți, nu 4 ca noi.
Eu unul nu mi-am făcut nici o iluzie. Sau dacă mi-am făcut, s-a spulberat în momentul cînd am aflat echipa. Mi s-a părut că Pițurcă a jucat la alibi. A aruncat mai mult contingent Steaua în teren ca să aibă o scuză și să nu mai poată ”finanțatorul” să-i reproșeze acest aspect. Pe Chipciu nu l-a băgat de-al naibii, ca să dea cu tifla ziariștilor. Tot d-aia cred că l-a ținut în teren și pe Bogdan Stancu, care iată bifează 180 de minute în această ”dublă”, cea mai mare realizare a sa după ce, se spune, și-a făcut transplant de păr, căci părul era tot ce-i lipsea, prilej cu care n-a mai dat cu capul în minge vreo două luni. Atacant fiind. Pe Mutu cred că l-a băgat special la 0-3 ca să-l enerveze, poate de nervi ia un ”roșu” și scapă de grija lui la următoarele meciuri. Nu mă mai întreb de ce mama dracu l-a adus pe Keșeru dacă nu i-a acordat nici măcar un minut, că n-are nici un rost. Știu răspunsul.
Să nu credeți că ceea ce am spus mai sus e o glumă. Cea cu cu tifla dată ziariștilor. Poate nu știați, dar asta e o metodă de nădejde a selecționerului. Într-o vreme avea o dispută cu un fost coleg de-al meu, care-i tot afla echipa de start și o dădea în ziar, așa că o schimba în ziua meciului. Între timp a scăpat de grija asta. Colegul nu mai e la ziar, faptul că afla tot ce mișcă la ”națională” s-a dovedit un aspect minor, altele sînt calitățile de bază acolo. Chestie de deontologie.
Lumea vrea acum demisia selecționerului. Păi de ce acum? Că șansele de a prinde barajul sînt la fel de mari, dacă nu cumva mai mari după egalul dintre Turcia și Ungaria. Ca de obicei, după meciuri de genul celui de la Amsterdam, ”naționala” României devine ”naționala” de calcule. La calcule ne pricepem de vreo 10 ani încoace. Iar calculele astea spun așa: am bătut în Turcia, iar Ungaria nu. Am făcut egal pe terenul ungurilor și am scăpat de deplasarea în Estonia, care e posibil să mai dea bătăi de cap unora. Sîntem, deci, pe plus. Ne-a bătut Olanda în două meciuri, și ce dacă? Erau înfrîngeri ”bugetate”, olandezii o să-i bată și pe ceilalți. Avem șansele în mîinile noastre, depindem numai de noi. Avem Ungaria și Turcia pe teren propriu, în interval de 4 zile. Aici ne jucăm viitorul. Batem Ungaria, facem egal cu Turcia și gata, se vede barajul. Să mă gîndesc că le batem pe amîndouă, parcă n-am curaj. Înainte de Ungaria, scriam că am încredere în Pițurcă. Îmi mențin părerea. După meciul cu Ungaria, scriam că am încredere în norocul lui. M-am obișnuit cu ifosele lui, cu superstițiile lui, cu maniera lui de a judeca totul ca o partidă de poker. Iată ce scriam vinerea trecută: ”Norocul e aliatul lui în aceste preliminarii. Am bătut Turcia cum am bătut, am scos un punct în Ungaria cum l-am scos, mai rămîne să facă turcii egal cu ungurii marți ca să fie totul bine”.
Deci, cum ar veni, totul e bine. De ce ne facem atîtea griji?
Să nu ne facem iluzii. Ca să n-avem deziluzii, vorba lui Jenei. Cînd joci cu Olanda, pe terenul ei, și nu ești Spania, Germania, Anglia, Franța, Italia, poate Portugalia, nu e bine să te minți singur. Șansele de cîștiga sînt infime, iar cele de a scoate un rezultat bun sînt destul de mici.
România nu e nici una dintre țările de mai sus. Din păcate, și nu o spun doar la nivel fotbalistic. Ne aflăm în al doilea nivel, dacă nu cumva în al treilea, astfel că orice meci cu una din superputerile fotbalistice actuale, fie el disputat acasă sau în deplasare, e bugetat din start cu înfrîngeri. Adică nu trebuie să ne facem calcule în ”dubla” respectivă, pe considerentul că nici alții nu-și fac. Orice punct smuls în aceste confruntări e un soi de bonus, un joker pe care să-l folosim atunci cînd avem nevoie.
Poate că sună straniu. Poate că sună a lipsă de ambiție. Nu, nu e lipsă de ambiție, e realitatea în care trăim. O realitate care ne oferă discrepanțe flagrante între lotul nostru și lotul lor, între fotbalul nostru și fotbalul lor, între educația noastră și educația lor. Cum ar trebui totuși abordată o astfel de partidă? Asta e o întrebare grea, iar răspunsurile vin din nivelul de percepție al fiecăruia.
Eu unul cred că ar trebui să abordăm meciul relaxat. Și să încercăm. N-avem nimic de pierdut, așa cum am spus mai sus, înfrîngerea e oricum bugetată. Să încercăm nu înseamnă că trebuie să ne repezim peste ei, să-i atacăm. Nu te bați cu unul mai puternic dacă armele tale nu-s la nivelul lui. Am tot citit păreri ce pedalau pe ideea unui fotbal ofensiv. Părerile astea vin de la oameni care nu-și dau seama ce reprezentăm noi în fotbalul de azi. Nu poți pretinde să joci ofensiv la Amsterdam plecînd de la ideea că Steaua a bătut pe Ajax. Da, a bătut pe Ajax, dar aici la București, și în nici un caz jucînd ofensiv, ci inteligent. Așadar, cum nu-i putem ataca, nu ne rămîne decît să ne apărăm. Nu-i o rușine să te aperi, nu-i o rușine să folosești armele pe care le ai.
Problema e dacă putem să ne apărăm. Asta deja nu mai știu. De asta am spus că trebuie să fim relaxați. La Budapesta am jucat cu stresul unui rezultat pozitiv ce trebuia, cum-necum, obținut. Acum nu mai avem acest stres. Trebuie să evităm fazele fixe la poarta noastră, că aici avem o mare problemă, tradițional vorbind, la nivel național. Nu ma refer în nici un fel la selecționer.
Părerea mea despre Victor Pițurcă o știți deja. Abia aștept să văd pe ce carte mizează azi. Zice-se că pe cea a steliștilor. Să vedem, e și cacealmaua o tactică în jocul de cărți. Și poate că-i iese din nou, cine știe? Ca la Istanbul, ca la Budapesta.
În fotbal e posibil orice, nu-i așa? Putem chiar bate pe ”ArenA”, putem să facem un egal. Speranța moare ultima. Cu toate astea, eu zic să nu ne facem iluzii. E mai sănătos.
Am scris în avancronica partidei de la Budapesta că am încredere în Victor Pițurcă fără să știu de ce. Acum, după acest 2-2 scos în ultima secundă, încep să înțeleg de ce. Nu am încredere în antrenorul Victor Pițurcă, am încredere în jucătorul de cazino Victor Pițurcă. Selecționerul nostru se comportă ca un împătimit al jocurilor de noroc, ceea ce de fapt și este. Niciodată nu face ceea ce ar face un jucător normal. Dacă are un as și un popă la prima mînă, îi dă jos și rămîne cu un doi, un 4 și un 6, așteptînd ca destinul să-l ajute și să-i ofere o quintă. Dacă nu-i iese blufează, scoate asul din mînecă, găsește el o soluție. Cer scuze, spre deosebire de selecționer nu sînt un împătimit al jocurilor de noroc, prefer să cîștig banii altfel și să-i cheltui pe altceva, așa că e posibil ca exprimarea mea la acest capitol să fie greoaie.
Dacă îmi explică mie cineva de ce a jucat Bogdan Stancu titular îi rămîn îndatorat. Dacă-mi spune de ce Bogdan Stancu rămîne pe teren pînă la final, iar îi rămîn îndatorat. Pițurcă nu-mi va spune sigur chestia, e micul lui secret, nu-i așa? Îmi spune și mie cineva de ce a jucat Grozav? Îmi spune și mie cineva de ce prima schimbare e Torje? De ce Chipciu nu e în primul ”11”? Cred că nimeni nu știe ce e în mintea selecționerului. Chipciu și Rusescu erau asul și popa de la împărțirea cărților, el a preferat să rămînă cu doiarul și pătrarul. Cînd am scris popa nu m-am referit la Adi Popa, pe el chiar nu-l vedeam în echipă, în ciuda unor păreri ce oscilează între penibil și comic ale finanțatorului proaspăt revenit de la Athos. Muntele Athos, nu personajul lui Dumas.
Introducerea lui Goian nu i-aș reproșa-o. Toată lumea ar fi jucat la fel. Dintr-un considerent mai degrabă sufletesc, nu pragmatic. Goian e un băiat bun, are imagine bună, n-a supărat niciodată pe nimeni, dar faptul că acum joacă unde joacă s-a văzut tare mult. Cum e posibil să sari sub minge la aproape doi metri?
Eu am în continuare încredere în Pițurcă. În ”jucătorul” Pițurcă. Nu știu de ce, nici acum nu știu. M-am obișnuit cu obsesiile sale. Am scăpat de Cociș, am dat de Bogdan Stancu și Grozav. Sper să nu-i mai văd și cu Olanda, deși la Amsterdam tare mă tem că dacă intră și Stancu, și Chipciu, și Rusescu și jucăm în 13, fără să ne vadă arbitrul, tot nu reușim prea multe. Eu am încredere că Pițurcă ne va duce la baraj. Norocul e aliatul lui în aceste preliminarii. Am bătut Turcia cum am bătut, am scos un punct în Ungaria cum l-am scos, mai rămîne să facă turcii egal cu ungurii marți ca să fie totul bine. Aștept ca ”jucătorul” Pițurcă să se transforme și-n antrenorul Pițurcă. Mai am răbdare. Sînt încă tînăr. Nici el nu-i prea bătrîn. Deocamdată se vede barajul. Dincolo de baraj însă nu se pea vede nimic.
Nu-mi aduc aminte cînd a fost ultimul meci al echipei naționale a României pe care lumea să-l aștepte cu atît interes. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” Romîniei n-a mai stîrnit de mult atîta pasiune. Partida cu Ungaria reprezintă un prilej cum nu se poate mai nimerit pentru unii să-și strige patriotismul, ba să-l și arate prin manifestări infantile sau cretine, după caz.
E totuși un meci de fotbal. N-am început și nici nu sînt șanse să începem prea curînd un război cu Ungaria. Într-o Europă unde granițele nu mai există, într-un spațiu Schengen în care jinduim să fim admiși, acest gen de conflicte, ce par războaie, sînt alimentate doar de oamenii politici în căutarea gloriei prin asta și nu prin ceea ce fac pentru a-și onora promisiunile.
Se joacă România-Ungaria totuși, nu ne luptăm românii cu maghiarii. Știu, mi se va servi pe o tavă colorată cu însemne naționale, eventual alături de o bentiță tricoloră, ideea că de la București lucrurile se văd mai greu. Posibil, dar, oricum, a transforma un simplu joc între 22 de băieți într-o dispută cu conotații etnice mi se pare o abordare total eronată.
Să ne întoarcem deci la fotbal. Într-o țară cu atîtea milioane de selecționeri, să mai vin și eu cu echipa mea ar fi pierdere de vreme. Oricum, toți cei care au altă părere vor rămîne cu ea în minte, indiferent ce argumente aș aduce eu, pe principiul atît de utilizat la noi ”cutărescu e un bou și nu se pricepe pentru că nu are aceeași părere cu mine, care normal că mă pricep la toate”. Nu-l agreez prea tare pe Pițurcă, mi se pare un antrenor cam ”urechist”, nu-l văd preocupat de ultimele tendințe din fotbal, nu mi-l imaginez un tip studios, care să urmărească meciuri peste meciuri ca să-și facă o idee. Poate mă înșel, sper să mă înșel, dar așa îl văd eu. Cred că habar n-avea cum îl chema pe antrenorul lui Mutu din sezonul trecut, acum poate că știe, că-i totuși un nume foarte mare, și are mari dificultăți să spună 4 coechiperi de-ai lui Radu Ștefan la Lazio. Încă o dată spun, sper să ma înșel. Nu-i înțeleg nici metodele de selecție. Am promis că nu abordez acest subiect, dar nu pot să mă abțin. Ce să mai înțeleagă și Keșeru din selecția asta? Că unii sînt chemați oricît ar fi de nepregătiți, iar el nu, deși a jucat foarte bine. Nu-i corect.
În ciuda celor de mai sus, am încredere în Pițurcă. Ăsta e avantajul unui blogger, chestia asta la un ziar de sport n-ar fi dat bine în articole. Am încredere, deși nu știu de ce. Sau poate tocmai d-aia. În ”jucătorul” Pițurcă. Nu știu de ce, nici acum nu știu. Nu am încredere în antrenorul Victor Pițurcă, am încredere în jucătorul de cazino Victor Pițurcă. Selecționerul nostru se comportă ca un împătimit al jocurilor de noroc, ceea ce de fapt și este. Niciodată nu face ceea ce ar face un jucător normal. Dacă are un as și un popă la prima mînă, îi dă jos și rămîne cu un doi, un 4 și un 6, așteptînd ca destinul să-l ajute și să-i ofere o quintă. Dacă nu-i iese blufează, scoate asul din mînecă, găsește el o soluție. Cer scuze, spre deosebire de selecționer nu sînt un împătimit al jocurilor de noroc, prefer să cîștig banii altfel și să-i cheltui pe altceva, așa că e posibil ca exprimarea mea la acest capitol să fie greoaie. M-am obișnuit cu obsesiile sale. Am scăpat de Cociș, am dat de Bogdan Stancu. Munca de selecționer e grea pe undeva, cine-i cere unui selecționer să-și facă echipa să joace ca una de club are puțin habar de fotbal. Un selecționer are jucătorii la dispoziție foarte puține zile și nu poate crea nici automatisme, nici relații de grup, nici un studiu temeinic al adversarului. De-a lungul mandatelor sale, Pițurcă a arătat o intuiție remarcabilă cînd a venit vorba de alegerea primului 11. I-au ieșit multe și tare bine ar fi să-i iasă și de data asta.
Și asta nu pentru că ne războim cu ungurii, ci pentru că jucăm cu Ungaria, contracandidata României la un loc de baraj.
Iar pentru final, vă ofer, prin intermediul studioulului special realizat de prietenii mei Marius Mitran și Marian Olaianoș, posibilitatea de a revedea imagini de la ultimele confruntări dintre România și Ungaria.
http://www.tvrplus.ro/editie-romania-ungaria-special-92543
Toată lumea numai despre asta vorbește. Telecomanda a devenit inutilă, subiectul e același: Gigi Becali condamnat cu suspendare. Sau suspendat cu condamnare, că nici nu mai știu, termenii sînt ușor neclari.
Facebook-ul e invadat de păreri, idei, fraze. Curg mesajele, lumea mă întreabă ce părere am despre asta. E obligatoriu oare să am o părere?
Nu-l cunosc pe Gigi Becali. Am scris despre el, mai degrabă despre ceea ce face la Steaua, în general de rău, cîteodată și de bine. N-am avut ocazia să vorbesc cu el. Nici față în față, nici în emisiuni. Nu e că-mi lipsește chestia asta, pur și simplu nu am avut ocazia. Nu e pe specificul meu, nu sînt pe specificul lui, deși știu sigur că se uită des la Fotbal European, ba are și păreri, cîteodată avizate, pe care le trimite unora dintre invitați. Nu fac parte dintre ziariștii care-și datorează ratingul intervențiilor sale, cu atît mai puțin din categoria oamenilor care-i datorează ceva, fie ei ziariști, scriitori,oameni politici sau altceva. Cînd intru în bucătărie, de exemplu, nu regăsesc imaginea lui Gigi Becali pe mobila de acolo, ca unii, sau pe termopane, ca alții. Și ”unii” și ”alții” se vor repezi acum să-și scrie opiniile, să emită verdicte și facă prezumții.
Nu discut despre sentință, motivație, proceduri și alți termeni pe care nu-i stăpînesc. Nici măcar despre ideea de a-ți face dreptate singur. Idee pe care, să recunoaștem, am avut-o destui, în anumite momente. Că n-am pus-o în practică ține de mai multe aspecte, de educație, de putere, de minte.
Am o singură nelămurire. Cum naiba se poate ca un complet de judecată să dea o sentință și alt complet să dea o alta, fix invers?! Faptele nu-s aceleași, legile nu-s aceleași? Asta e ceea ce nu înțeleg și ceea ce nu-mi sună bine în această poveste. Imi sună a polițe plătite, a notă de plată.
Lumea zice că nu mai vine înapoi. N-aș fi așa convins. Cred că se alintă un pic, dă bine și autovictimizarea asta la imagine. În România, chiar condamnat cu suspendare sau suspendat cu condamnare, Gigi Becali e Gigi Becali. La Dubai sau în altă parte, Gigi Becali e doar un nimeni cu ceva bani. Dacă nu i s-a suspendat dreptul de a vorbi la televizor, atunci nimic nu se schimbă. Asta era într-adevăr o mare pedeapsă. Nu numai pentru el.
Am auzit de cîteva minute o știre care m-a lăsat cu gura căscată. Colegii de la Digi 24 au dat-o în exclusivitate și merită felicitări pentru asta. Un pilot al companiei Tarom a fost surprins de autoritățile engleze băut, fix înainte să plece în cursa spre București. Se întîmpla pe aeroportul Heathrow, iar cursa nu era una low-cost, ci una de linie, a companiei naționale.
În știre se spune că alcoolemia respectivului era de 4 ori peste cea normală. Nu-mi dau seama ce înseamnă asta, căci nu știu care e alcoolemia permisă atunci cînd pilotezi un Boeing sau Airbus, avionul obișnuit al zborurilor Tarom spre Londra. Dacă se întîmpla pe la noi, pe Otopeni, aș fi zis că e o manevră, o lucrătură, o reglare de conturi între piloții ce se luptă pentru ciolan. Dar așa, întîmplîndu-se la Londra, cred că e adevărat, indiferent ce va spune ancheta pe care Tarom zice că a inițiat-o. E și ăsta un paradox. Să te prindă băut în Anglia, unde bărbații beau, vorba aia, cît bea boul apă, iar femeile, ca să mergem pe aceași linie, cît bea vaca apă. Dar nu o fac în timpul serviciului.
Fac o paranteză. Scrie aceste rînduri un om care urăște să zboare. Am un stres teribil de fiecare dată cînd mă urc într-un avion, sporesc vînzările de calmante la farmaciile din apropierea casei, ba sînt nevoit să fac și oarece ilegalități, căci Distonocalmul, mai nou, nu se eliberează decît cu rețetă. Uite că m-am autodenunțat! Aș plăti celui care-mi va furniza o rețetă viabilă ca să scap de această teamă, i-aș rămîne pe veci recunoscător celui care-mi va spune cum să fac să pot dormi într-un avion. Nu vreau rețeta paharelor de whisky, vodcă sau vin gîlgîite înainte sau în timpul călătoriei, că nu ține. Am încercat și n-au avut efect. Ba era și să fiu arestat o dată, pe Otopeni, cînd după două pastile de Distonocalm și cîteva sute de grame de Johny Walker date pe gît de la Amsterdam spre București am devenit euforico-agresiv și am dat mai întîi pașaportul pentru control la casa de schimb valutar, iar apoi am folosit cuvinte inferioare la adresa vameșului care, contaminat de obiceiurile de dinainte de `89, a încercat să-mi confiște un coif primit de la organizatori. Se întîmpla în 1998, veneam de la finala Ligii dintre Juve și Real Madrid, și am avut nororc că, pe atunci, șeful Vămii Otopeni era un actual coleg de-al meu de la Digi, om de fotbal, care a înțeles perfect cum stau lucrurile și m-a salvat.
De atunci n-am mai baut un gram de alcool. În avion, nu vă repeziți cu concluziile. În schimb observ că unii piloți n-au nici o jenă în asta. Sigur, generalizez acum, dar dă bine la subiect. Mai ales că sînt revoltat! Cum naiba să te urci matol la manșă cînd ai pe mînă viața cîtorva sute de oameni. Știu că avioanele de azi merg în general singure, dar oricum asta nu mă face să mă calmez. Bine că măcar pilotul automat e automat și n-are chef să bea o bere sau un vin. Că, mă gîndesc, asta consumase însetatul pe drumul dus dinspre București spre Londra, că doar nu dăduse iama într-o vodcă!
M-am întrebat întotdeauna ce fac piloții în cabină în timpul zborului. Cît timp pilotul automat e la muncă. M-am gîndit că mai citesc o carte, mai fac un rebus, mai povestesc de vreo stewardesă oacheșă. Poate chiar că ațipesc oleacă. Am trecut de vîrsta la care să-mi imaginez întîmplări erotice între pilot și stewardese, asta și pentru că Distonocalmul îmi amorțește simțurile, dar și pentru că am tot avut parte în ultima vreme de stewardese pe care mi le imaginez cu greu încăpînd într-o cabină de avion. Nu știu cum naiba, dar e plin Facebook-ul de însoțitoare de bord atrăgătoare, în schimb avioanele mustesc de gospodine. Măcar ele nu consumă alcool înainte de zbor.
Nu m-am gîndit niciodată că piloții pot să bea atunci cînd sînt la muncă. Ba să se și matolească. Exact ce mai îmi lipsea la următoarele călătorii, să stau și mai stresat, dacă nu cumva pilotul o fi consumat cîte ceva, o avea vreo depresie și a acoperit-o cu alcool. Eventual să-mi iau o fiolă și să-i fac testul înainte să mă urc, asta ar fi ultima!
Rîdem, glumim! În fine, expresia era alta. Ca s-o adaptez puțin la pișicherul nostru de pilot, rîdem, glumim, bem, plătim. Noi, cei ce mergem cu Taromul, plătim, și nu puțin. Tarom are prețuri nu mari, foarte mari, nesimțite cîteodată, dar atunci cînd zbori în interes de serviciu e foarte bun, pentru că are orar OK și nu există posibilitatea ca avionul să întîrzie cu cîteva ore, cum mai există pe la low-cost-uri. N-am să înțeleg niciodată de ce trebuie să plătești, de exemplu, pentru un bilet București-Madrid-București luat cu o zi înainte cît pentru un zbor la New York! De ce nu funcționează și aici principiul magazinelor, de ce cu o zi înainte nu se ieftinește biletul, tot mai bine să iei ceva bani decît să nu iei deloc, nu? De ce s-a renunțat la unele destinații, de ce nu avem rute și spre alte continente, de ce nu sînt folosite Airbus-urile mari, luate pe vremea lui Petre Roman? Multe ”de ce”-uri, puține explicații.
Nu mă pricep la managementul unei companii aeriene. Eu sînt doar un călător cu frică de avion. Am avut întotdeauna încredere în piloții români. Mi se par meseriași, bine pregătiți, serioși. Acum mi-e frică nu cumva, în stilul autohton, cel prins băut la Londra înainte să plece spre București să nu aibă pile, să nu fie cineva care l-a propulsat acolo și care să-l salveze. Sau să nu fie și alții la fel. Uoff.
Cineva m-a sfătuit să merg la cabina piloților în timpul zborului și așa îmi va trece frica de avion. Mai bine, zic, poate mă invita vreun pilot la o bere și leșinam pe-acolo.
Mi-e frică la pătrat acum. De avion și de piloți. Nu mai iau două Distonocalme, o să iau 4!
P.S
Textul de mai sus nu se vrea o atingere la profesia piloților, la atitudinea lor în general. E o reacție la ceea ce s-a întîmplat, punctual. Ca orice om căruia nu-i place să zboare am o admirație teribilă pentru acești oameni, aproape venerație.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!