UPDATE
Gareth Bale a ajuns, în cele din urmă, la Real Madrid. Prezentarea lui oficială poate fi văzută chiar aici:
Care este prețul real al unui fotbalist?E o întrebare ce preocupă lumea, mai ales în această perioadă de mercato. Cînd, ca-n orice perioadă de mercato, sîntem pur și simplu bombardați cu zvonuri care mai de care mai bombastice și cu prețuri care mai de care mai astronomice. În ultima vreme, atunci cînd se vorbește de valoarea de piață a unui fotbalist, se face trimitere către www.transfermarkt.de. Care, fără să fie o sursă de neglijat, e totuși doar un site, iar cotele pe care le găsim acolo sînt aleatorii într-un fel, stabilite de cei care au în grijă acest site pe baza unor coeficienți mai degrabă matematici. Adevărul e însă unul singur: VALOAREA DE PIAȚĂ A UNUI FOTBALIST E DATĂ DE SUMA SA DE TRANSFER.
Să intrăm în fondul problemei. Și anume la Gareth Bale.
Nu mai e o noutate, Real Madrid și l-a dorit mult pe galez. La fel, dacă e să dăm crezare informațiilor din ziarele din Spania și Anglia, Bale a vrut și el neapărat să meargă la Real Madrid. Eu am unele rezerve în legătură cu aceste ”dorințe” ale unor fotbaliști. Cred mai degrabă că sînt folosite ca instrumente de manipulare de ei sau de agenții lor. Despre asta însă, cu altă ocazie. Să rămînem la Bale! Ultimele cifre sînt de-a dreptul incredibile. 98,5 milioane de euro refuzate de Tottenham. 130 de milioane cerute. Am spus incredibile, dar mi se par de-a dreptul aberante. E mult, e foarte mult, e mult prea mult.
Să luăm ca reper trei nume vehiculate intens în această vară. Neymar, Falcao, Cavani. Toți 3 au schimbat echipele, iar cifrele lor de transfer s-au situat undeva în jurul cifrei de 60 de milioane de euro. Toți 3 erau jucători determinanți la cluburile de la care au plecat. Neymar e văzut drept principalul pericol pentru cuplul Messi-Cristiano Ronaldo, în duelul lor particular din ultimii 5 ani, pe toate planurile posibile, iar pasul său spre Europa era obligatoriu. În ceea ce-i privește, Radamel Falcao și Edinson Cavani veneau cu o rentă impresionantă de goluri la echipe precum Atletico și Napoli, ce depindeau mult de prestațiile lor.
E oare Gareth Bale mai valoros decît cei trei în acest moment? Și, dacă am admite că ar fi, e chiar atît de valoros încît să coste cu 50 la sută, aproape, mai mult decît ei? Poate costa un fotbalist aproape 100 de milioane de euro?
Acum ceva vreme am scris un articol despre Cristiano Ronaldo: ”Fotbalistul de milioane. De 100 de milioane”. Aceeași întrebare mi-am pus-o și atunci. De acord, Cristiano a costat aproape 100 de milioane, însă tranzacția cu Manchester United a fost una destul de complicată, la care madrilenii au fost oarecum obligați să plătească. Găsiți AICI toate detaliile. Cristiano era însă Balon de Aur, o certitudine cu alte cuvinte, iar evoluțiile sale ulterioare au confirmat acest lucru. Și l-au ajutat pe Florentino Perez să rentabilizeze transferul. În paranteză fie spus, nu cred că lui Cristiano îi convine acum să afle, în fiecare zi, că în timp ce prelungirea înțelegerii sale cu Madridul încă trenează, Florentino e dispus să aducă un jucător mai scump decît el.
Un jucător, și acum vorbim de Bale, care e, orice s-ar spune, încă la stadiul de promisiune. Care n-a cîștigat nimic în cariera lui, a suferit cîteva accidentări grave, una dintre ele chiar foarte gravă, și care, nu-i amănunt chiar de neglijat, nu va participa probabil niciodată la un campionat mondial. Au și aceste Mondiale rolul lor în amortizarea costurilor unor fotbaliști. Așteptați să vedeți ce vîlvă se va face la anul în jurul unora. În vara trecută, cota lui Bale oscila între 35 și 45 de milioane de euro. A făcut un sezon bun, nimic de zis, dar în nici un caz încît să determine o creștere a cotei sale la granița sutei de milioane.
Să ne înțelegem! Bale e un fotbalist foarte bun. La 24 de ani, marja sa de creștere e însemnată. Însă a plăti 100 de milioane de euro pentru el mi se pare o nebunie, o obsesie aproape, o excentricitate, un snobism. Florentino Perez pare în această situație un colecționar foarte bogat care-și permite luxul să facă orice nebunie îi trece prin cap pentru a-și lărgi colecția de obiecte rare. Cu amendamentul că, deși abia a obținut un nou mandat de 4 ani în fruntea Realului, Perez reprezintă totuși altceva decît un miliardar excentric, căci se folosește de banii clubului, nu de ai lui. Scriam acum cîteva zile de schimbarea de strategie a Realului, sper să nu mă fi înșelat.
Dorința lui Bale, cît o fi ea de sinceră, de a trece la Real Madrid s-a lovit de două mari probleme. Una se numește Daniel Levy. E bossul lui Tottenham și a scos untul în vara trecută din Perez cu transferul lui Modrici. După ce făcuse la fel cu Chelsea, un an înainte, sau cu Manchester United în cazul lui Berbatov. Levy a jucat o carte, să vedem dacă și cea cîștigătoare. Se spune că i-ar fi promis lui Bale că-l va lăsa să plece dacă echipa nu se va califica în Champions League, dar promisiunile în lumea fotbalului nu se onorează mereu. Levy e un negociator puternic și știe că oricum avea de cîștigat. Indiferent dacă-l vinde sau nu pe Bale.
A doua problemă venea de la partenerii galezului. Despre contractul lui Bale cu British Telecom am scris acum cîteva săptămîni. BT Sport, operatorul British Telecom, tocmai a cîștigat dreptul de difuza un meci pe etapă din actualul sezon al Premier League. Găsiți AICI și videoclipul de promovare, cu Bale într-unul din rolurile principale. Mai nou, în aceeași situație se află și EA Sports, care are prevăzută pentru luna septembrie lansarea produsului său premium FIFA 2014. Iar Gareth Bale, ghiciți, nu?, e printre protagoniștii promo-ului. Practic, cu el începe. Iată-l, în cele ce urmează:
A fost destul de complicat pentru EA Sports să schimbe acum promo-ul, mai ales că Bale pare a fi și coperta jocului pe teritoriul Marii Britaniei.
Nu toate-s însă în defavoarea lui Bale. Contractul său cu Adidas expiră în vara viitoare, ceea ce-i permite o renegociere în termeni mai buni.
Deocamdată nu intru în subiectul legat de locul pe care Bale l-ar avea, sau nu, în actuala echipă a Realului. Prefer să aștept să se facă transferul, dacă se face. Termin cu o opinie pur personală, fără pretenția de a fi cea mai bună. În locul lui Bale, dac-aș fi Florentino Perez (din păcate nu sînt și nici nu întrevăd șanse să devin) m-aș fi orientat fără nici cea mai mică ezitare către Rooney. Situația sa e una specială, vrea să plece, iar United mai degrabă l-ar fi lăsat la Real decît la Chelsea. Și dacă aș fi în situația lui Levy, tot la Rooney m-aș fi gîndit.
Deja am intrat în altele. Cum aici nu e un joc de tip manager, prefer să mă opresc. Întrebarea mea însă rămîne. În spaniolă ar suna chiar interesant: Cuanto vale Bale? Merg însă pe varianta româna: CHIAR FACE BALE 100 DE MILIOANE DE EURO?
UPDATE
Înainte de a citi textul de mai jos și întrebările care s-au născut imediat după numirea lui David Moyes ca antrenor al lui Manchester United, vă invit să urmăriți aceste două filmulețe-omagiu pentru Sir Alex Ferguson:
În 1986, un promițător antrenor scoțian de 45 de ani lăsa Aberdeen-ul pentru a prelua un gigant ale cărui picioare tremurau din toate încheieturile. Nu erau de lut, dar nici foarte capabile să susțină o istorie ce părea a cîntări din ce în ce mai mult. Manchester United trăia, în 1986, în umbra rivalului din Liverpool, căci echipa de pe ”Anfield” acapara cam toată plaja mediatică a acelor timpuri.
În 2013, un la fel de promițător antrenor scoțian, de 50 ani însă, ceea ce nu reprezintă defel un punct în minus, dimpotrivă, preia un gigant bine pus la punct, cu picioare și brațe puternice. Un Goliat ce inspiră teamă în Insulă, respect în Europa și admirație pe tot parcursul globului pămîntesc. Echipa de pe ”Old Trafford” e cea care acaparează acum toată plaja mediatică, mult, mult mai consistentă decît în acum 26 de ani.
Așadar, e David Moyes. Toate speculațiile în legătură cu noul antrenor al lui Manchester United, făcute în orele de după anunțul retragerii lui Sir Alex Ferguson, s-au dovedit a fi, în mare parte, lipsite de temei. Sir Alex Ferguson și-a impus încă o dată punctul de vedere, așa cum a făcut și atunci cînd l-a luat pe Eric Cantona, pe cît de talentat pe atît de controversat, cînd a decis să-l cumpere pe Cristiano Ronaldo de la Sporting, suflîndu-l Barcelonei, ori cînd a hotărît să-i vîndă pe Beckham, Van Nistelrooy sau același Cristiano.
Probabil că nu obișnuința lui Moyes de a înfrunta pe Liverpool a fost motivul pentru care el a fost alesul. Se vorbea de mult despre el ca viitorul înlocuitor al lui Sir Alex. Pesemne că Ferguson vede în Moyes un fidel continuator al ideilor sale, nu doar din punct de vedere fotbalistic. Faptul că are 50 de ani și a adunat mai bine de 10 ani pe banca unei singure echipe reprezintă plusuri incontestabile. La fel, fotbalul oferit de Everton, de-a lungul acestei decade, precum și numărul suficient de fotbaliști nu neapărat descoperiți, ci formați de Moyes, de la Rooney la Fellaini, două nume despre care voi vorbi ceva mai încolo.
Și totuși, există o certă preocupare îb rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?
Sînt întrebări la care vom primin răspunsuri în sezonul viitor. Sau în sezoanele viitoare. Faptul că Manchester United i-a făcut lui Moyes un contract pe 6 ani e o limpede dovadă de încredere, un mesaj clar către toată lumea, începînd cu jucătorii, continuînd cu fanii și terminînd cu adversarii.
De la această încredere pleacă multe. Dar nu întotdeauna e suficientă. În momentul în care Manchester United, cu ajutorul lui Mancini și a haosului de la Chelsea, omora suspansul în Premier League, mă întrebam dacă Manchester United e atît de tare pe cît de mare e diferența din clasament față de urmăritoare? Ajungeam atunci la concluzia că nu prea și puneam mare parte din consistența acestei diferențe pe umerii gestiunii lui Sir Alex Ferguson. Care avea autoritate deplină și putea decide orice. Inclusiv lăsarea pe banca de rezerve a lui Rooney în cel mai important meci al sezonului, cel cu Real, asta după ce în tur îi modificase flagrant poziția în teren.
Ar putea David Moyes, la o adică, să repete acest gest? Mi se pare greu de crezut. Îmi vine în minte ultima parte a sezonului de la Barcelona, cu un Tito Vilanova, a cărui numire ca și continuator al proiectului lui Pep Guardiola îmi pare că seamănă cu numirea lui Moyes, incapabil să schimbe ceva din autogestiunea unui vestiar și mergînd pînă la eșec pe mîna lui Messi și Xavi total depășiți din punct de vedere fizic. Cum va gestiona David Moyes statutul lui Giggs, cu siguranță unul aparte în vestiar, dar nediscutat de nimeni pe timpul lui Ferguson? Cum va rezolva Moyes problema Rooney, de care nu s-a despărțit deloc în relații amicale la momentul plecării acestuia spre Manchester.
Wayne Rooney va fi, cred, semnul. Dacă-l vom vedea plecat, așa cum insinuează presa engleză, care poate că exagerează de multe ori, dar nu inventează subiecte din nimic, vom trage unele concluzii. La fel, dacă va rămîne, vom vedea în ce poziție va juca el, date fiind mișcările tectonice de la ultimele meciuri ale lui Sir Alex, cînd Rooney fusese tras în zona de mijloc, în zona de creație, parcă pentru a se face loc unui nou venit în linia de atac, alături de Van Persie.
Sînt convins că United va transfera în această vară. Orice echipă care pune un antrenor nou asortează numirea cu măcar un transfer de impact. Poate fi Falcao, poate fi Lewandovski, despre ei s-a mai vorbit, dar mai degrabă ar putea fi Fellaini, un om care s-ar încadra perfect în puzzle-ul de la mijlocul terenului la United.
Succesiunile de la marile monarhii n-au fost mereu line, lipsite de probleme, de tensiuni, de controverse. Manchester United e o monarhie în felul ei. Iar Sir Alex Ferguson e ”Ultimul Împărat”. David Moyes e doar un prinț moștenitor al unei averi colosale. Un David pus în fruntea unui Goliat al fotbalului. Un Goliat obișnuit și cu tragediile, dar în special cu succesele.
Semifinalele Ligii Campionilor sînt subiectul acestor zile, al acestor două săptămîni practic, pînă ce vom afla care sînt finalistele de la Londra. Însă nu poate fi trecut cu vederea un eveniment important din fotbalul internațional: titulul cucerit de Manchester United în Premier League.
Campioana Angliei rămîne o echipă din Manchester, doar stadionul se schimbă. E limpede că acest oraș e capitala fotbalului englez în acest moment. Diferența e dată de felul în care a fost cîștigat acest titlu. City a făcut-o în ultimele secunde ale ultimei etape, United a dominat categoric competiția, de la un capăt la altul, a condus plutonul și a atins linia de sosire într-un moment în care, undeva prin spate, plutonul are momentele sale de convulsie.
Nu de mult mă întrebam dacă e Manchester United cea mai tare echipă din Anglia sau urmăritoarele sale au avut un sezon prost? Nici acum nu-s convins care e răspunsul, care e adevărul. Cred că e undeva la mijloc. Ceea ce a avut United însă n-au avut celelalte. Două nume: Sir Alex Ferguson și Robin van Persie.
Cîștigarea campionatului înseamnă a gestiona un parcurs de uzură. O cursă în care motorul trebuie să facă față unui număr mare de situații sau accidente. Important e cum treci, cum survolezi turbulențele, cum ocolești gropile, cum te adaptezi la calitatea drumurilor. Sir Alex Ferguson e conducătorul perfect pentru aceste trasee. Stăpînește perfect vestiarul, știe să-și țină jucătorii în permanentă stare de incertitudine, gestionează ideal sistemul de rotații și recapacitează echipa atunci cînd intervin momente de nesiguranță.Din acest punct de vedere, e limpede, vorbim despre Sir ”Legend” Ferguson.
Problemele lui Sir Alex au aparut însă cînd a avut nevoie de decizii rapide. Atunci, în acele momente punctuale, cînd un simplu detaliu poate face diferența (și chiar a făcut-o) s-au văzut, poate, cei 71 de ani. A diminua însă performanța cîștigării titlului în Premier League sau o pune în umbra dezamăgirii din Champions League ar fi o mare eroare. Căci a cîștiga de o asemenea manieră campionatul, în fața unor rivale ce au investit considerabil, beneficiind de un generos buget de petro-dolari ori rublo-dolari, e o mare realizare. 13 titluri de campion în 20 de ani, iată ceva ce cu greu va putea fi egalat.
Al doilea element e Van Persie. Golurile sale au ajutat enorm pe United. Iar momentul său de lipsă de formă, inerent pe parcursul unui sezon în viața oricărui fotbalist, a coincis, nu întîmplător, cu eliminarea din Champions League. Ferguson l-a convins să vină la United și l-a deturnat din drumul său către City mergînd el însuși să discute cu el. Un semn de respect, un semn de apreciere și îmcredere, care au cîntărit mai mult decît banii puși pe masă de City. Plecat de la Arsenal pentru a cîștiga trofeele ce acolo lipseau, Van Persie exact asta a făcut. Deocamdată doar campionatul, dar viitorul e deschis altor provocări, căci, e limpede, Champions League e marele obiectiv.
Aș îndrăzni să mai adaug un element. Altădată cu rol principal, Wayne Rooney și-a asumat exemplar noul rol. Profesionalismul său a fost admirabil de-a lungul unei stagiuni în care a suportat multe. Și la nivel fizic, al accidentprilor, dar mai ales la nivel psihic. Nu-i ușor să pierzi protagonismul, nu-i simplu să încetezi a fi numărul unu, dar cu toate astea să rămîi concentrat și dedicat echipei, vestiarului, antrenorului. Se tot aude că Rooney va pleca din vară. Posibilitatea există și nu trebuie tratată superficial. L-am văzut însă pe Rooney în meciul cu Aston Villa de luni seară preluînd un rol inedit, acela de mijlocaș central. United nu are n jucător de ultimă pasă cu talentul, viziunea și tehnica lui Rooney. În contextul ultimelor zvonuri, care vorbesc despre posibila venire a lui Radamel Falcao ori de aducerea lui Levandowsky, nu-i exclus să asistăm la o încercare a lui Sir Alex de convertire a unui marcator într-un creator. Etapele rămase din acest sezon, cu meciuri fără miză aparentă, pot fi numai bune în atingerea acestui obiectiv.
Pentru final, vă ofer două filme documentare despre Sir Alex Ferguson:
E din nou ”Derby Day” în Premier League și, să recunoaștem, tare ne-am fi dorit ca diferența de puncte în Manchester United și Manchester City să fie mai mică, măcar la jumătate, astfel că meciul lor direct să aibă și o altă implicare decît cea emoțională. Cum s-a întîmplat, de exemplu, în tur.
Nu însă cazul să ne plîngem. United-City nu-i totuși un derby oarecare. E rivalitate prea mare între cele două grupări, astfel că ecartul în favoarea lui United nu ar trebui să influențeze prea mult calitatea partidei. Pentru fanii lui City, care astăzi vor lua drumul vestului orașului către ”Old Trafford”, va fi încă un prilej de a-și ironiza rivalii pe seama poziției, suficient de departe de centru, mai degrabă în afara orașului decît în oraș, pe care e construit ”Teatrul Viselor” și să le reamintească amănuntul că în Manchester suporterii lui City sînt în majoritate. Nu vor fi bine primiți, cu siguranță, căci fanii lui United încă n-au uitat de umilința din sezonul trecut, acel 1-6 de șoc și groază.
Răzbunare, acesta pare a fi motto-ul derbyului de azi, ce va bifa cel de-al 165-lea episod. Ambele tabere au motivele lor. Cei de la United pentru ceea ce vorbeam mai sus, cei de la City pentu acel eșec din tur, venit dintr-o lovitură liberă a lui Van Persie, în minutele de prelungire, dar după ce campioana en-titre reușise să revină fantastic de la 0-2. Orice ar da cei de la City azi pentru o victorie, care să le zgîrie orgoliul de viitori campioni ai celor de la United.
Situația celor doi antrenori e diferită. Sir Alex Ferguson n-are griji în ceea ce privește viitorul. S-a bucurat cred că a avut week-end liber și a putut să meargă la ”Grand National”, la cealaltă mare pasiune a vieții sale, caii. Dar sigur ar vrea revanșa după acea umilință de anul trecut, pe care spune că a uitat-o, dar pe care sigur n-a uitat-o, căci n-a fost un eșec ca orice alt eșec, a fost într-adevăr o umilință. A fost întrebat săptîmîna trecută dacă a revăzut vreodată acel meci și a răspuns sec și ușor enervat: ”Nu. N-am tendința să mă autoflagelez”. Un răspuns ce denotă clar că rana aceea nu s-a închis. Cît despre Mancini, șansele sale de a rămîne și în sezonul viitor la City trec prin meciul de azi, căci un rezultat bun pe ”Old Trafford” ar mai readuce din stima pe care a avut-o de la suporterii săi, dar pe care a cam pierdut-o de-a lungul acestui sezon.
Atît Sir Alex cît și Mancini și-au recuperat din efectiv, astfel că vor putea utiliza formule aproape standard. Rooney și-a revenit așa că probabil va fi în teren din primul minut, alături de Van Persie, al cărui rol în filmul cîștigării titlului de către cei de la United poate primi deja un Oscar. Va reveni probabil și Rafael, dar nu-i exclus ca Valencia să fie și el în teren, pe zona lui David Silva, cel mai creativ și periculos om al lui City. E posibil să joace Kagawa înaintea lui Welbeck, iar dublul pivot ăn mod normal aparține lui Carrick și Cleverley.
Dincolo, e de văzut cine va sta alături de Toure Yaya, care tocmai și-a prelungit contractul pe încă 4 ani, Barry sau Javi Garcia. Cred că nu va juca Nasri, cu o prestație slabuță în meciul din tur, și Mancini va merge pe mîna lui Milner, care se asociază bine cu Zabaleta pe partea dreaptă, la fel cum e foarte posibil să joace Dzeko de la început, în locul lui Tevez.
Un aspect interesant. Presa engleză scria săptămîna trecută despre intenția celor de la Manchester United de a angaja pentru sezonul viitor un specialist în probleme acustice, pentru a mări nivelul decibelilor din tribună. Totul la solicitarea fanilor, cărora li se pare că zgomotul pe care-l fac ei nu e suficient. E și ăsta un detaliu care explică modul în care se face treabă la Manchester United.
Pentru final, vă ofer o avancronică în stil britanic a acestei partide, în care veți avea ocazia să revedeți ce s-a întîmplat în acel 1-6 din sezonul trecut:
Dar nu am cum să nu vă ofer și, probabil, cel mai frumos gol marcat în ultimii ani în derbyul orașului Manchester.
P.S.
Coincidența face ca tot azi să avem un alt derby, cel dintre Roma și Lazio. Din păcate și aici vorbim despre un meci cu implicații mai degrabă emoționale decît la nivel sportiv. Roma și Lazio au cam ieșit din prim-planul luptelor din fotbalul italian. Un lucru e cert, aici atmosfera va fi excepțională. Și nu-mi rămîne decît să sper să putem vedea și un duel cu kiză între cele două echipe. Cum ar suna o finală a Cupei Italiei între Roma și Lazio pe ”Olimpico”?
Luni seară, la Fotbal European, am avut un soi de discuție-dezbatere cu Ilie Dumitrescu. Era emisiunea dedicată campionatului Angliei și ne întrebam, privind clasamentul din Premier League și constatînd, cu ceva dezamăgire trebuie să recunosc, că în proporție de 90 la sută titlul merge spre Manchester United, ne întrebam așadar dacă e Manchester United atît de bună încît să aibă un asemenea avans sau urmăritoarele sale sînt slabe?
Să lămuresc mai întîi problema dezamăgirii, care simt că poate stîrni suspicioni. Cînd am spus ”cu dezamăgire” nu m-am referit la acel sentiment de suporter, ci am vorbit prin prisma televiziunii care transmite un campionat și ar dori să aibă suspansul prezent pînă la final. Cam cum a fost în sezonul trecut. Ceea ce în Anglia nu prea mai există.
Înapoi la întrebarea din primul paragraf. E Manchester United foarte puternică sau vina e la adversare? Posibil ca adevărul să fie la mijloc. Manchester United e puternică, e limpede, dar mie nu mi se pare că diferențele dintre United și City sau Chelsea e atît de mare. Chiar aș merge mai departe și as spune că între cele 3 e o sensibilă egalitate la nivelul lotului.
Să mă explic. De fapt, am făcut-o și-n emisiunea de luni. Mi se pare că Manchester United are un singur compartiment unde e net superioară celor două contracandidate: atacul. Perechea Rooney-Van Persie nu are rival în celelalte două echipe, iar rezervele, să le zicem așa deși noțiunea de rezervă în fotbalul de azi e din ce în ce mai abstractă unde se tinde spre un lot cu 18 potențiali titulari, rezervele așadar sînt și ele de maximă calitate. Welbeck și Chicharito sînt doi jucători pe care te poți baza în orice moment. Chelsea și City nu oferă în această zonă oameni care să se ridice la nivelul celor de mai sus. Torres, la Chelsea, parcă nu mai iese din zodia neputinței, iar Demba Ba încă nu e pe deplin integrat, în vreme ce la City, Aguero parcă nu mi e la fel de efectiv ca anul trecut, Dzeko și Tevez sînt și ei în declin vizibil, ba a mai și fost pierdut Balotelli.
În schimb, la alte compartimente, Manchester United nu e chiar de speriat în comparație cu rivalele. Ba aș spune chiar că dimpotrivă. La portar e sub ambele, chiar dacă De Gea are o perioadă bune. Aș spune că și la linia de apărare, unde doar Evra se mai salvează. Rio Ferdinand și Vidici au îmbătrînit vizibil, iar Evans și Phil Jones nu au oferit prea multă siguranță, lucru vizibil dacă privim numărul de goluri încasat de United în acest sezon. Lescott-Kompany și Terry sau Cahill-David Luiz parcă sună mai bine. La mijloc, pe faza defensivă, United nu stă rău, dar nu are un Toure Yaya, de exemplu, iar între Carrick, Obi Mikel, Barry sau Ramires se poate face oricînd o discuție cu argumente pro sau contra. La partea de creație însă United e net defavorizată orice discuție am face. Aici Chelsea e net superioară, căci nu cred să existe în Anglia o echipă care să ofere o tripletă atît de explozivă și fantezistă precum Oscar-Mata-Hazard. La City există Silva-Nasri-Aguero, dar la United e destul de dificil de descoperit omul de ultimă pasă.
Unde într-adevăr United cîștigă toate bătăliile posibile e la nivelul băncii tehnice. Sir Alex Ferguson a adus acea stabilitate care la City n-a existat, iar la Chelsea nici atît. Mancini nu mai are aceeași relație cu unii jucători, am mai scris-o, se spune că nici nu vorbește cu Lescott și cu alții, în vreme ce situația lui Benitez e suficient de delicată. Aici cred că s-a făcut diferența, căci atmosfera are un rol extrem de important în obținerea marilor performanțe.
Sigur că e doar o părere. Altcineva poate să aibă o alta. Mie mi se pare că Manchester United de azi, de exemplu, e sub Manchester United din 2008, cînd a cîștigat Liga Campionilor. Voi ce părere aveți?
Imediat după meciul de la București, în plin context de sărbătoare națională, scriam despre Chelsea că, în acest sezon, a fost o echipă capabilă și de meciuri bune și de meciuri proaste. Duminică seară, în Cupa Angliei, Chelsea a arătat că poate face meciuri bune și meciuri proaste într-o singură partidă. În ceea ce privește pe Steaua și returul de joi de pe ”Stamford Bridge”, nu știu în ce măsură cele întîmplate contra lui Manchester United sînt de natură să invite la optimism. Chelsea e o echipă care poate bate pe oricine, dar care și poate lua bătaie de la oricine, depinde acum ce partitură e lăsată să interpreteze.
După 10 minute, Manchester United avea 2-0 și calificarea în buzunar. Cu 10 minute înainte de final, Manchester United trăgea de 2-2 și de rejucarea de pe ”Stamford Bridge”. Din punctul ăsta de vedere, al faptului că Chelsea e încă prezentă în competiție, e bine pentru Steaua. O Chelsea eliminată, cu două înfrîngeri în 4 zile și cu perspectiva unei alte eliminări nu era un adversar prea comod. Nici așa nu e, să ne înțelegem. Sir Alex Ferguson a început fără Van Persie, dar cu Rooney. A cărui absență în partida cu Real Madrid a stîrnit comentarii diverse, dar și și tot felul de presupuneri cum că Rooney ar putea pleca de la United. Pe cît pare de fantezistă, varianta are un procent mai mare decît crede lumea de a se îndeplini. Dar despre asta, într-un articol viitor. Sir Alex a început din nou cu Nani, surpriza pregătită lui Mourinho, dar și cu Kagawa, și a cărui absență din scenariul SF al partidei cu Real e regretată de mulți. Rolul lui Rooney în dezorganizarea sistemului defensiv al lui Chelsea de la mijlocul terenului s-a văzut limpede, atît timp cît United a atacat. Rooney cobora, așa cum face mereu, pînă la nivelul lui Carrick și Cleverley, iar Oscar, Ramires și Mata nu găseau nici o cale abordabilă de a cîștiga mingea, în vreme ce Victor Moses se vedea constant depășit de asocierile dintre Rooney și Kagawa în banda stîngă a lui United.
La 2-0, Sir Alex Ferguson a luat decizia pe care o luase și cu Real Madrid la 1-0. A coborît liniile sensibil spre careul propriu. Nimeni nu știe ce s-ar fi întîmplat cu Real în situație de 11 contra 11, a face presupuneri și a lansa certitudini ar dovedi o crasă lipsă de cultură fotbalistică. Însă revenirea lui Chelsea, o echipă inferioară Realului în ceea ce privește capacitatea de a crea pericol, îi invită pe cei care sînt convinși că Real nu s-ar fi apropiat de poarta lui De Gea să aibă măcar unele dubii. Poate că United n-a mai putut fizic, poate că Sir Alex știa asta, dar pasul înapoi a fost notabil și asta s-a constituit în baza revenirii lui Chelsea.
Plus schimbarea lui Benitez. Afară Lampard și Victor Moses, intră Obi Mikel și Hazard. Din nou împreună cei trei fantastici, Mata-Oscar-Hazard, dar, mai ales, alt decor pentru Ramires, care juca alt rol cu Obi Mikel lîngă el decît cu Lampard lîngă el. Supergol Hazard și apoi rolul de care vorbeam al lui Ramires, de marcator venind din linia a doua. A fost un mesaj al lui Rafa Benitez pentru cei care văd altceva în el decît un antrenor bun într-un context prost.
Partea bună e că vom mai avea un meci Chelsea-United pe ”Stamford Bride”. Una dintre ele, cîștigătoarea, o va întîlni pe City într-una din semifinalele de pe ”Wembley”. Partea proastă, în ceea ce privește returul cu Steaua, e că Chelsea a arătat că are forță.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!