S-a jucat duminică seară un meci pe care italienii l-au așteptat cu multe nerăbdare. Și nu doar italienii. Un meci pe care mulți, mă număr și eu printre ei, l-ar fi vrut disputat ceva mai tîrziu, poate prin noiembrie, astfel încît să mai treacă un timp și să ne putem da seama de anumite lucruri. Motivul pentru care toată lumea aștepta acest duel, derby de clasament să-i zicem, chit că noțiunea de derby nu se prea regăsește la un meci între o echipă din Roma și alta din Torino, motivul, așadar, venea din dorința tuturor de a afla dacă pot conta pe Roma în acest sezon de Serie A. Dacă pot conta pe Roma să aducă acea doză de incertitudine, de suspans, de spectacol în cele din urmă peste un campionat dominat în ultimii 3 ani de Juventus. În concluzie, toată lumea dorea să știe dacă Roma poate să detroneze pe Juve din fruntea fotbalului italian. În condițiile în care Milan și Inter nu mai reprezintă, din varii motive, ceea ce reprezentau în trecut și în condițiile în care la Napoli lucrurile nu-s deloc calme, Roma reprezintă unica alternativă viabilă de schimbare a puterii.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
De cîștigat a cîștigat Juventus, dar la întrebarea de care vorbeam mai sus nu avem un răspuns clar. Și asta pentru că Roma a ales o cale a victimizării după acest eșec pe care eu n-o consider normală. Sigur, poate fi frustrant să pierzi cu două penaltyuri contra ta și cu un gol ce naște alte semne de întrebare, dar a te victimiza în exces, a face apel la trecut și a semnala cine știe ce manevre oculte mi se pare o inițiativă deloc constructivă.
Am avut ediție specială de Fotbal European duminică, în ziua meciului. Am mai avut una luni, cea normală dedicată campionatului italian. Am analizat pe larg partida de la Torino și decizile arbitrului. Și nu cred nici acum că se poate spune că Roma a fost victima arbitrajului. Mai degrabă se poate spune că arbitrul Gianluca Rocchi a fost ușor confuz în luarea unor decizii, dar aici trebuie inclus obligatoriu penaltyul acordat Romei, care mai degrabă nu e decît e, așa mi se pare mie, chit că Ilie Dumitrescu a văzut acolo o decizie corectă, urmare a unei mișcări foarte inteligente din partea lui Totti. La celelalte faze, inclusiv la noi la Fotbal European, dar și la televiziunile italiene, a fost nevoie de multe reluări, de multe dezbateri, se vorbea de centimetri și de interpretări la limită. Pentru nici una dintre faze n-a existat unanimitate, astfel încît mi se pare bizară unanimitatea cu care de la Roma se vorbește despre furt și alte asemenea lucruri.
Sigur, italienii sînt specialiști în astfel de dezbateri. Ei au inventat moviola, ei au adus discuțiile legate de arbitraj la rang de problemă de stat. Ceea ce, înțeleg, s-a întîmplat și-n această situație, cearta ajungînd inclusiv în Parlament, un deputat, pesemne suporter al Romei, solicitînd public pedepsirea drastică a arbitrului Rocchi, ale cărui decizii ar fi afectat negativ Bursa din Roma.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Revenind la Roma și la acestă linie pe care au adoptat-o, eu nu cred că-i avantajează. A pune eșecul cu Juventus pe seama arbitrajului înseamnă a pune o pătură peste propriile erori. La 1-2, Roma putea închide meciul dacă Gervinho marca la acea fază din ultimul minut ori dacă era suficient de inspirat să continue altfel acțiunea. La 2-2, Pjanic putea marca pentru 2-3, ceea ce schimba drastic situația, iar la golul de 3-2, cel decisiv, nu există nici un jucător al Romei care să stea pe respingere, să încerce să blocheze un eventual șut din marginea careului. În plus, un mare semn de întrebare ar trebui să apară din scăderea vizibilă a echipei după ieșirea lui Totti. Ceea ce, de exemplu, la Juve nu s-a produs după ieșirea lui Pirlo. Mai cred că și Rudi Garcia a greșit autoeliminîndu-se, într-un moment în care echipa avea nevoie de el pe bancă, nu în tribună. Am mai scris-o și o s-o mai scriu, Mourinho a spus mai demult: ”nu-i da arbitrului opțiuni să te pedepsească”. Rudi Garcia a făcut asta și a greșit.
Roma n-a arătat rău în meciul cu Juve. În condițiile în care a avut destule absențe, De Sanctis, De Rossi, Castan, Strootman, chiar și Astori, Roma putea, așa cum aminteam mai sus, chiar cîștiga. Lotul e mai bun decît în sezonul trecut, chit că a plecat Benatia, o pierdere mare oricum am privi lucrurile, dar, spre deosebire de sezonul trecut, există participarea în Champions League și încă într-o grupă exrem de grea. Ca să poată susține două fronturi grele, Roma are nevoie de mult echilibru.Iar acest echilibru vine și din gestionarea înfrîngerilor. Acum e un moment în care se va vedea capacitatea Romei de a merge pînă la capăt în acest sezon.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE ROMEI GĂSIȚI AICI:
În fotbal există acea teoremă conform căreia de foarte multe ori o echipă joacă mai bine în 10 oameni decît în 11. Demonstrația se bazează pe solidaritatea ce apare între cei 10 rămași după ce al 11-lea a fost nevoit să iasă, pe dorința fiecăruia dintre cei 10 de a face mai mult, conștient fiind că există un gol ce trebuie acoperit. Rezultatele apar sau nu, depinde foarte mult de situație. Dar ideea de plecare rămîne.
PSG n-a jucat marți seară în 10 oameni contra Barcelonei. Dar a jucat fără cel mai bun om al său, Zlatan Ibrahimovici. Iar asta a condiționat mult evoluția echipei per ansamblu. Îndrăznesc să spun că absența lui Ibrahimovici a ajutat PSG-ul să obțină un rezultat de prestigiu, o victorie în fața Barcelonei care șterge puțin din impresia mai degrabă anostă lăsată în debutul campionatului francez.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Laurent Blanc spunea înainte de meci: ”Fără Ibra va trebui să jucăm mai mult ca echipă”. Ceea ce s-a întîmplat. Eu nu-s convins că dacă Zlatan era în teren, PSG ar fi cîștigat acest meci. Pe cît e de sclipitor în anumite momente ale jocului, pe atît de anarhic e Ibrahimovici cînd vine vorba de latura tactică ori de sacrificiu în folosul celorlalți. Ibrahimovici și-ar fi jucat meciul său contra Barcelonei, dar nu-s convins că ar fi terminat partida stors de puteri așa cum au terminat-o Pastore ori Cavani. Sigur, e doar o presupunere, se vor găsi destui gata să parieze că Ibrahimovici ar fi dat nu știu cîte goluri și ar fi reușit nu știu ce giumbușlucuri. Presupunerile nu țin însă loc de evidențe, iar pariurile pe presupuneri merg doar la o bere, ca să se anime discuția.
Nu știu așadar ce ar fi făcut PSG-ul contra Barcelonei cu Zlatan în teren. Știu însă ce a făcut fără el. Mai știu că dacă suedezul era apt, probabil că Pastore ar fi fost scos din schemă. Mai știu că dacă era apt și Lavezzi, probabil că ar fi ieșit din formulă Lucas Moura. Și mai știu că dacă și Thiago Silva era disponibil, nu l-am mai fi văzut pe Marquinhos. Și zău că ar fi fost păcat. Pentru că cei trei au fost dintre cei mai buni oameni ai parizienilor. Pe undeva, vorbele lui Jeremy Menez, ”la PSG joacă numele, nu forma de moment”, își pot găsi o acoperire.
Blanc a cîștigat duelul tactic cu fostul lui coleg de la Barcelona, Luis Enrique. Ambii au venit la clubul catalan în vara lui 1996. Tocmai plecase Hagi, iar căpitan era Gică Popescu. Asta a fost doar o paranteză, ca să ne reamintim că la un moment dat contam și noi pe piața fotbalului continental. Blanc a văzut sigur meciul Barcelonei de la Malaga, cînd catalanii n-au avut nici măcar un șut pe poartă, și a tras concluziile. A oferit Barcelonei benzile, în special cea dreaptă, dîndu-i șansa lui Dani Alves să urce de un milion de ori și să centreze de un milion de ori. Cînd în careu nu era nimeni ca să-i deranjeze pe David Luiz și Marquinhos, Dani Alves putea să centreze de două milioane de ori, rezultatul era același. În schimb, Blanc a populat centrul terenului, mutîndu-l acolo pe Pastore, care-l tampona pe Sergio Busquets de fiecare dată cînd acesta primea mingea sau era pe punctul s-o primească. În partea cealaltă, Lucas Moura a rămas lipit de tușă, blocînd astfel urcările lui Jordi Alba. Am spus de cîteva ori pe comentariu că Neymar era dispărut din joc. Asta pentru că mai mereu era singur, căci Jordi Alba nu mai venea alături de el, ca de obicei.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI PSG DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cu Pastore mutat în zona de mijloc, Barcelona a suferit enorm la construcție. Cei trei mijlocași ai PSG-ului, Verratti, Matuidi și Motta au făcut un joc foarte bun, neutralizîndu-i de multe ori pe Rakitici și Iniesta. Apropo de Iniesta, mi se pare că nu se prea regăsește în noua concepție pe care Luis Enrique încearcă s-o implementeze. Are mometele lui de geniu, căci e un jucător de geniu, vezi pasa din prima dată la golul lui Messi, dar are și multe momente în care dispare. Ceea ce nu-i normal. Cînd îl ai pe Iniesta în echipă, îi dai deplina responsabilitate în joc, îl lași pe el să dicteze ritmul. Cam ceea ce făcea Xavi în momentele de glorie ale echipei lui Guardiola. Iniesta pare a resimți cel mai tare lipsa lui Xavi de lîngă el. Poate că Xavi ar fi trebuit introdus mai devreme și nu în locul lui Rakitic, eventual în locul lui Pedro, un alt ”dispărut”. Era lesne de observat că PSG are mereu superioritate la mijlocul terenului, grație lui Pastore, care, de altfel, atunci cînd a fost înlocuit a fost înlocuit tot de un mijlocaș central. Xavi lîngă Iniesta și Rakitic poate că ar fi putut schimba ceva din dinamica jocului, însă Luis Enrique a părut la acel moment o copie a lui Tata Martino, neavînd curajul să facă o schimbare revoluționară, alegînd una simplă, post pe post.
Iar fazele fixe au fost un alt moment în care Blanc a fost peste Luis Enrique. Blanc știa că Barcelona are probleme la aceste faze și o știau și jucătorii săi. Revedeți în minte golul doi al gazdelor. Pastore are o minge pe partea dreaptă, putea să încerce o continuare, căci apărarea Barcelonei nu era încă organizată, însă a preferat să o lase afară, pentru corner. Din care, pe ieșirea proastă a lui Ter Stegen (în continuare mi se pare o eroare această rotație a portarilor care există și la Real Madrid) și pe un marcaj bizar, în zonă, din partea lui Rakitici (nu poți să lași în spatele tău un adversar nesupravegheat, chit că are 1,65, și să încerci să sari la cap deplasîndu-te cu spatele către minge) a ieși golul lui Verratti. Cu Pique pe bancă, Barcelona a fost mereu expusă la aceste faze fixe.
La Barcelona lucrurile încă nu funcționează perfect. Încă nu pot juca Luis Suarez și Vermaelen, încă nu e stabilită clar poziția lui Messi (la Paris a fost din nou multă vreme fals 9, astfel că puține mingi ajungeau la el), încă nu se știe care e poziția lui Iniesta și rolul lui Xavi, încă există momente de ”black-out” din partea lui Luis Enrique. Care sînt pe undeva normale, căci încă e la început de drum. Se vor găsi azi destui care să cînte prohodul Barcelonei, poate chiar aceiași care vorbeau de revenirea spectacolului după un 6-0 anonim cu Granada. Despre drumul pe care o va apuca Barcelona cu Luis Enrique vom putea vorbi cu mai multe argumente prin ianuarie-februarie. Adică atunci cînd încep cu adevărat meciurile cu miză, meciurile în care orice eroare se plătește. Și-n Champions League și-n campionat. Deocamdată e doar un rodaj.
PSG are o singură problemă. De fapt Blanc. Să reușească să facă echipa să joace și cu Ibrahimovici în teren la fel cum a jucat cu Barcelona, fără el. Poate că Ibra a înțeles că în Champions League, nu întîmplător trofeul pe care încă nu l-a cîștigat, echipa în sine e mult mai importantă decît ego-ul unuia au altuia.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
P.S.
N-am cum să nu fac o mențiune specială pentru un fotbalist intrat deja în legendă: Francesco Totti. Marți a reușit să devină cel mai bătrîn marcator din Champions League, depășind o altă legendă, pe Giggs. Ceea ce reușește Totti la 38 de ani e de domeniul fantasticului, dar mai mult ar trebui studiat felul în care reușește Rudi Garcia să pună echipa în slujba lui Totti și pe Totti în slujba echipei. Luis Enrique n-a știut cum să procedeze și colaborarea lor a fost un eșec. De văzut dacă a înțeles ceva din acel eșec.
Cît despre Manchester City, continuă să aibă o relație stranie cu Champions League. Campioana Angliei a fost din nou o echipă mediocră în această competiție și e bizar lucrul ăsta. Dacă ar fi să vorbim despre șanse, prea devreme ce-i drept, mi se pare că Anglia nu propune pentru acest sezon european decît pe Chelsea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Revin campionatele interne, după paranteza oferită echipelor naționale. O paranteză bună pentru noi, care se va mai deschide o dată peste o lună. Mi-am dorit să prindem barajul și în cele din urmă am obținut barajul, așa că vom mai avea ocazia să vorbim despre acest meci decisiv pentru ca România să meargă la Mondialul brazilian. Deocamdată e timpul să ne reîntoarcem la echipele de club, la pasiunile fiecăruia de zi cu zi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Roma-Napoli e o revenire cum nu se poate mai bună la actualitate. Situația e clară și, cred, știută de toată lumea. Roma e pe primul loc, cu 7 victorii consecutive, iar aducerea lui Rudi Garcia pe bancă pare o mutare cîștigătoare. La Napoli, situația e identică din punct de vedere al așteptărilor, Rafa Benitez pare și el o mutare cîștigătoare. Dacă n-ar fi fost acel derapaj cu Sassuolo pe tern propriu, am avut un ”Derby del Sole” cu maximum de ”sole” pentru ambele tabere. Așa, Napoli trebuie să stea o treaptă mai jos, o treaptă echivalentă cu cele două puncte pierdute.
”Gazzetta dello Sport” de azi făcea o trecere în revistă a acetsui clasic al fotbalului italian. Un derby care azi va transforma Roma într-un oraș blindat, terorizat, violent. Va fi o tensiune colosală, mai ales că de mult nu s-a mai văzut un asemenea clasament la duelul direct.
Problema e că n-a fost așa mereu. Acum 40 de ani, cluburile erau foarte prietene la nivel de suporteri. Fanii mergeau demulte ori împreună la meciuri, distanța dintre Roma și Napoli fiind suficient de facilă, mai ales după ce în 1964 se inaugurase A1, ”Autostrada del Sole”, ce făcea din cei 277 de kilometri ce despart orașele o misiune ușoară. Roma și Napoli erau, pentru sudul Italiei, simbolurile luptei contra nordului mai bogat, Milano și Torino. În 1976, cele două tifoserii s-au înfrățit de-a dreptul, iar meciurile directe erau, în tribune, un amalgam de culori și simboluri, căci oamenii stăteau împreună, indiferent de opțiuni, și nu se supărau cînd una pierdea și cealaltă cîștiga. Vedeau alfel duelurile.
Totul s-a rupt în 25 octombrie 1987. Roma și Napoli erau, poate, la fel de puternice ca azi. Erau Roma lui Falcao și Napoli lui Maradona. Meciul nu anunța schimbările dramatice ce aveau să urmeze. Roma a deschis scorul prin Roberto Pruzzo, apoi Napoli a rămas în 9 oameni, după eliminările lui Renica și Careca. În ultimele secunde însă, un corner bătut de Maradona a adus mingea la Francini, care a egalat. Jucătorii s-au încins, adrenalina era la maximum, nervii la fel. Iar Salvatore Bagni n-a găsit altceva mai bun de făcut decît să se ducă spre peluza fanilor Romei și să se bucure acolo, acordîndu-le cu generozitate gesturi obscene, cu degetele și cu cele două mîini.
Acolo s-a rupt filmul prieteniei, de atunci a urmat o serie de derbyuri marcate de violențe, conflicte și arestări. Chiar dacă Salvatore Bagni și-a cerut de mai multe ori scuze fanilor Romei, nimic n-a mai fost la fel.
Ultimele titluri cîștigate de Napoli și Roma au prilejuit partide extrem de încinse. Vă propun să vedeți mai jos, pînă să intrăm în actualitate, imagini din acele două meciuri.
Mai întîi meciul din primăvara lui 1990. Napoli lui Maradona se lupta pentru titlu cu Juventusul lui Platini și Milanul celor 3 olandezi fantastici. Napoli tocmai pierduse în fața Milanului, 3-0, iar după meciul de acasă cu Roma urma să meargă iar pe ”San Siro”, ca să joace cu Interul lui Trapattoni și al tripletei germane Klinsmann, Brehme, Matthaus. (Ce vremuri pentru Serie A, campionatul italian era de departe cel mai tare din lume!!!!).
10 ani mai tîrziu, Roma lui Capello vizita Napoli în penultima etapă și avea nevoie de o victorie pentru a celebra, de manieră matematică, titlul. Napoli era intrată într-un con de umbră, care se va agrava ceva mai încolo, dar Roma era condusă, ca și azi, de Totti, iar în atac îl avea pe Batistuta, pe care vi-l puteți reaminti și AICI. Roma n-a putut cîștiga și a fost nevoită să-și amîne cu o săptămînă sărbătoarea:
Revenind în actualitate, va fi interesant să vedem azi duelul celor doi antrenori. Rudi Garcia și Rafa Benitez nu sînt niște necunoscuți, nu sînt niște nepregătiți. Dimpotrivă, palmaresul lor vorbește de la sine, căci nu e deloc simplu să iei titlul în Spania cu Valencia și apoi Champions League cu Liverpool ori campionatul în Franța cu Lille. Va fi interesant să vedem dacă 4-3-3-ul Romei va reuși să deschidă acel 4-2-3-1 pe care Rafa Benitez l-a pus surprinzător de repede în aplicare. Surprinzător de repede pentru că nu-i așa ușor pentru o echipă obișnuită să joace ani buni în 3-4-3 să treacă imediat la alt sistem.
Gazzetta dello Sport crede că echipele de start vor fi cele de mai jos. Eu cred însă că va juca Raul Albiol la Napoli și nu-s deloc convins că Ljajic va intra în locul lui Gervinho. Cu Ljajic, Roma ar cîștiga mult la capitolul creativitate, însă mi se pare că ruperile de ritm ale lui Gervinho ar putea fi mai utile. Multe se vor decide la mijlocul terenului, acolo unde Roma, cu tripleta sa ce începe să se simtă din ce în ce mai bine, plus Totti, care coboară deseori în zona lor, pare a avea mai multă densitate, în fața perechii elvețiene Inler-Behrami. Însă dacă Napoli va izbuti să gestioneze această densitate și va reuși să-l pună în valoare pe Higuain, multe se pot întîmpla. Tot Gazzetta dello Sport consideră că duelul particular dintre Totti și Higuain va decide meciul:
P.S.
Dacă mai lipsea ceva la acest supermeci, ei bine Maradona e la Roma și spune că va fi pe ”Olimpico”.
Nu cred că se aștepta cineva în Italia ca AS Roma să aibă un asemenea start de sezon în Serie A. De fapt, cred că nici în Roma nu se aștepta cineva ca AS Roma să fie lider în octombrie, la momentul întreruperii campionatului, lider cu maxim de puncte, cu 21 de goluri date și cu un singur gol încasat. Mai ales că Roma se înscrisese și în acest sezon pe linia ultimelor două, antrenor nou, proiect nou, iluzii noi. Cele două anterioare, cu Luis Enrique și Zeman, fuseseră eșecuri mai mult sau mai puțin răsunătoare, așa că așteptările față de noul început, cu Rudi Garcia la comandă, erau moderate. Un singur lucru n-a fost luat în calcul: Luis Enrique și Zeman veniseră la Roma după ce antrenaseră în a doua divizie, Segunda și Serie B, în vreme ce Rudi Garcia făcuse totuși din Lille o surprinzătoare campioană a Franței. Și nu demult.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
S-a spus pînă în acest week-end că Roma n-a avut meciuri complicate, cu excepția derbyului cu Lazio, și că n-a avut deplasări problematice. Se aștepta acest duel cu Inter-ul lui Walter Mazzari, un alt antrenor lăudat, pentru a se confirma senzațiile pozitive transmise anterior. Și s-a confirmat. Roma a defilat în orașul modei ca un manechin de clasă internațională, cu mișcări și design ce au stîrnit admirație și, evident, laude. Și au conturat ipoteza că, alături de Napoli, putem vorbi de încă un candidat serios la supremația deținută de Juventus în Serie A.
Pe ”San Siro” s-au văzut limitele Inter-ului și forța Romei. La acest din urmă aspect o să încerc să mă refer în cele ce urmează. Căci e surprinzător de unde a găsit Rudi Garcia resurse pentru a crea această forță. Roma nu s-a schimbat spectaculos față de sezonul trecut. E adevărat, s-au făcut transferuri destule, trei foarte bune, cîte unul pe fiecare linie, Benatia, Strootman și Gervinho, iar eu aș încerca să-l adaug aici și pe Ljajic, care cred că se va impune ușor-ușor, căci are calitate. Rudi Garcia nu s-a repezit să arunce cu banii încasați pe Marquinhos, Osvaldo, Lamela și Stekelenburg, și vorbim aici de peste de 80 de milioane de euro, ceea ce, de exemplu, a făcut Rafa Benitez la Napoli. Au fost aduși jucători pe care Rudi i-a considerat utili în concepția sa de joc.
Hai să vorbim puțin despre această concepție! Și să deslușim astfel ce a făcut Rudi Garcia de a reușit să schimbe, într-un timp atît de scurt, fața acestei echipe. La Lille, Rudi Garcia a cîștigat campionatul cu un modul 4-3-3, cu o echipă disciplinată pînă la obsesie, cu destul de puțină imaginație, deși-l avea pe Eden Hazard, cu roluri precise pe fiecare zonă a terenului, cu linii extrem de apropiate atît de faza de atac, cît și pe cea de apărare. Formula sa standard în apărare era Debuchy-Chedjou- Rami-Beria, în fața lor venea o linie de trei ce asigura densitate și echilibru, Cabaye-Mavuba-Balmont, în care fiecare avea rolul său bine stabilit, Mavuba cu recuperarea, Cabaye cu construcția, Balmont cu ajutorul, iar linia de atac era formată din Gervinho-Musa Sow-Eden Hazard, la care Sow, acum la Fener, avea rolul killerului de careu.
Rudi Garcia e tipul de antrenor care caută să impună același stil echipelor pe care le pregătește. Cam cum fac Guardiola, Mourinho, Benitez. Ancelotti de exemplu e mai maleabil, lucrează, așa cum am mai scris aici, cu materialul președintelui, schimbă tactica în funcție de ce găsește la fața locului, nu cere jucători care să se adapteze concepției sale. Dacă am căuta să asociem numele de mai sus cu cele din componența Romei de azi am reuși, în mare. Mi se pare că linia de mijloc a Romei de azi, Pjanic-De Rossi-Strootman e peste cea a lui Lille cu care Rudi a ieșit campion, iar asta e foarte important într-un campionat precum Serie A unde mijlocul terenului e decisiv. De Rossi pare că și-a găsit în sfîrșit o poziție preferată, ca vîrf al unui triunghi orientat spre propria poartă, Pjanic se regăsește într-un fel în postul pe care-l avea la Lyon, pe care Rudi îl știe bine, căci i-a fost adversar, iar pe vremea aceea Lyon chiar era o forță în Franța, în timp ce Strootman se apropie de acel mijlocaș britanic ”box-to box”.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI AS ROMA GĂSIȚI AICI:
Existăși ceva diferențe. Cea mai mare se numește Totti. Romei de azi îi lipsește atacantul de careu, iar asta arată că Rudi Garcia știe să se și adapteze. I-a găsit lui Totti o poziție pe care să se poată simți bine, iar echipa să nu sufere. Totti e o instituție în sine la Roma, iar colaborarea sa destul de proastă cu Luis Enrique și cu Zeman a fost un element decisiv în parcursul prost al echipei. Paradoxal de proastă a fost relația cu Zeman, căci prima lor colaborare, cu Totti avînd 21 de ani și așezat undeva în stînga, de unde putea să plece spre centru, a adus echipei atunci peste 30 de goluri. Acum, Totti pare ușor anarhic în geometria echipei, dar e o anarhie asumată de Rudi Garcia. Echipa știe că Totti nu se apără decît rar, așa că atunci cînd adversarul are mingea vedem imediat 10 oameni în spatele ei, al 11-lea, Totti, așteptînd momentul potrivit. Libertatea pe care a primit-o căpitanul e probabil un soi de elixir al tinereții pentru el, căci îl vedem azi ca-n timpurile lui cele mai bune.
În vreme ce la Lille, fiecare dintre fotbaliștii liniei de atac aveau roluri bine stabilite, inclusiv Hazard, la Roma nu-i chiar așa, iar asta cred că din pricina lui Totti. Acea libertate de mișcare a lui Totti se transmite și celorlalți doi, Gervinho e cînd vîrf de careu, cînd extremă, la fel Florenzi. Mai sus spuneam de Ljajic, mie mi se pare că are calități care-l apropie de Eden Hazard din perioada Lille. Normal ar fi să joace, însă atunci cînd îl ai pe Totti e greu să folosești un al doilea ”fantezist” care să nu facă sută la sută faza defensivă. Ljajic pare însă ucenicul lui Totti, iar tinerețea e de partea sa.
Azi, Roma e candidată la titlu. Aștept etapa viitoare să văd ipoteza pe deplin confirmată. În etapa viitoare, Roma întîlnește acasă pe Napoli, un meci care promite a fi un spectacol deosebit și-n tribune, căci un ”Derby del Sole” cu cele două combatante pe primele două locuri nu s-a mai văzut de mult. Pauza obligatorie din campionate ar putea să fie un ușor handicap pentru Roma, căci în momente de entuziasm nu e bună o astfel de perioadă de liniște, căci fotbalul, cum am tot zis, e o stare de spirit. Și ar mai fi un mic handicap al Romei. Lotul nu e la fel de profund ca al lui Juve sau Napoli, cu toate că mai există un Bradley sau Destro, aflați la recuperare, ceea ce poate aduce, în viitor, probleme, căci vor apărea suspendări sau accidentări. Chit că echipa nu joacă în Europa. Cred însă că dacă Roma va menține această linie pînă la sfîrșitul anului, nu de victorii consecutive, căci asta deja e prea greu, ci de prestații convingătoare, perioada de mercato din iarnă va fi folosită pentru întăriri.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Două vorbe, foarte scurt, despre Juventus, mai ales după ce am văzut în Juve-Milan. Promit să mă refer cît de curînd și la Milan. Juventus pare involuntar cu gîndul la Liga Campionilor. Și e pe undeva normal. După două campionate în care nu prea a avut adversar în Serie A, un al treilea titlu și-ar pierde din strălucire dacă nu ar fi completat de o performanță notabilă în Europa. E riscul pe care, mi se pare, îl are și Steaua în campionatul nostru, unde mult mai bună decît toate celelalte la un loc. Cînd ești însă prea bun în propriul campionat și nu aduci nimic notabil în Europa, meritele cîștigării unui titlu intern se diminuează gradual, vezi proverbul nostru cu chiorii în țara orbilor.
Fotbalul italian e dator la nivelul competițiilor europene, iar Juventus pare să-și fi asumat această tentativă de revenire în prim-plan. Obsesiile însă nu-s bune în acest sport, iar rezultatele din Ligă cu FC Copenhaga și Galatasary pot proveni de aici. Juventus a bătut pe Milan pentru că, pur și simplu, e mai bună, dar calitatea jocului nu mi s-a părut la înălțimea diferenței existente între loturi.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI AC MILAN GĂSIȚI AICI:
Nu cred că se aștepta cineva în Italia ca AS Roma să aibă un asemenea start de sezon în Serie A. De fapt, cred că nici în Roma nu se aștepta cineva ca AS Roma să fie lider în octombrie, la momentul întreruperii campionatului, lider cu maxim de puncte, cu 21 de goluri date și cu un singur gol încasat. Mai ales că Roma se înscrisese și în acest sezon pe linia ultimelor două, antrenor nou, proiect nou, iluzii noi. Cele două anterioare, cu Luis Enrique și Zeman, fuseseră eșecuri mai mult sau mai puțin răsunătoare, așa că așteptările față de noul început, cu Rudi Garcia la comandă, erau moderate. Un singur lucru n-a fost luat în calcul: Luis Enrique și Zeman veniseră la Roma după ce antrenaseră în a doua divizie, Segunda și Serie B, în vreme ce Rudi Garcia făcuse totuși din Lille o surprinzătoare campioană a Franței. Și nu demult.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
S-a spus pînă în acest week-end că Roma n-a avut meciuri complicate, cu excepția derbyului cu Lazio, și că n-a avut deplasări problematice. Se aștepta acest duel cu Inter-ul lui Walter Mazzari, un alt antrenor lăudat, pentru a se confirma senzațiile pozitive transmise anterior. Și s-a confirmat. Roma a defilat în orașul modei ca un manechin de clasă internațională, cu mișcări și design ce au stîrnit admirație și, evident, laude. Și au conturat ipoteza că, alături de Napoli, putem vorbi de încă un candidat serios la supremația deținută de Juventus în Serie A.
Pe ”San Siro” s-au văzut limitele Inter-ului și forța Romei. La acest din urmă aspect o să încerc să mă refer în cele ce urmează. Căci e surprinzător de unde a găsit Rudi Garcia resurse pentru a crea această forță. Roma nu s-a schimbat spectaculos față de sezonul trecut. E adevărat, s-au făcut transferuri destule, trei foarte bune, cîte unul pe fiecare linie, Benatia, Strootman și Gervinho, iar eu aș încerca să-l adaug aici și pe Ljajic, care cred că se va impune ușor-ușor, căci are calitate. Rudi Garcia nu s-a repezit să arunce cu banii încasați pe Marquinhos, Osvaldo, Lamela și Stekelenburg, și vorbim aici de peste de 80 de milioane de euro, ceea ce, de exemplu, a făcut Rafa Benitez la Napoli. Au fost aduși jucători pe care Rudi i-a considerat utili în concepția sa de joc.
Hai să vorbim puțin despre această concepție! Și să deslușim astfel ce a făcut Rudi Garcia de a reușit să schimbe, într-un timp atît de scurt, fața acestei echipe. La Lille, Rudi Garcia a cîștigat campionatul cu un modul 4-3-3, cu o echipă disciplinată pînă la obsesie, cu destul de puțină imaginație, deși-l avea pe Eden Hazard, cu roluri precise pe fiecare zonă a terenului, cu linii extrem de apropiate atît de faza de atac, cît și pe cea de apărare. Formula sa standard în apărare era Debuchy-Chedjou- Rami-Beria, în fața lor venea o linie de trei ce asigura densitate și echilibru, Cabaye-Mavuba-Balmont, în care fiecare avea rolul său bine stabilit, Mavuba cu recuperarea, Cabaye cu construcția, Balmont cu ajutorul, iar linia de atac era formată din Gervinho-Musa Sow-Eden Hazard, la care Sow, acum la Fener, avea rolul killerului de careu.
Rudi Garcia e tipul de antrenor care caută să impună același stil echipelor pe care le pregătește. Cam cum fac Guardiola, Mourinho, Benitez. Ancelotti de exemplu e mai maleabil, lucrează, așa cum am mai scris aici, cu materialul președintelui, schimbă tactica în funcție de ce găsește la fața locului, nu cere jucători care să se adapteze concepției sale. Dacă am căuta să asociem numele de mai sus cu cele din componența Romei de azi am reuși, în mare. Mi se pare că linia de mijloc a Romei de azi, Pjanic-De Rossi-Strootman e peste cea a lui Lille cu care Rudi a ieșit campion, iar asta e foarte important într-un campionat precum Serie A unde mijlocul terenului e decisiv. De Rossi pare că și-a găsit în sfîrșit o poziție preferată, ca vîrf al unui triunghi orientat spre propria poartă, Pjanic se regăsește într-un fel în postul pe care-l avea la Lyon, pe care Rudi îl știe bine, căci i-a fost adversar, iar pe vremea aceea Lyon chiar era o forță în Franța, în timp ce Strootman se apropie de acel mijlocaș britanic ”box-to box”.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI AS ROMA GĂSIȚI AICI:
Existăși ceva diferențe. Cea mai mare se numește Totti. Romei de azi îi lipsește atacantul de careu, iar asta arată că Rudi Garcia știe să se și adapteze. I-a găsit lui Totti o poziție pe care să se poată simți bine, iar echipa să nu sufere. Totti e o instituție în sine la Roma, iar colaborarea sa destul de proastă cu Luis Enrique și cu Zeman a fost un element decisiv în parcursul prost al echipei. Paradoxal de proastă a fost relația cu Zeman, căci prima lor colaborare, cu Totti avînd 21 de ani și așezat undeva în stînga, de unde putea să plece spre centru, a adus echipei atunci peste 30 de goluri. Acum, Totti pare ușor anarhic în geometria echipei, dar e o anarhie asumată de Rudi Garcia. Echipa știe că Totti nu se apără decît rar, așa că atunci cînd adversarul are mingea vedem imediat 10 oameni în spatele ei, al 11-lea, Totti, așteptînd momentul potrivit. Libertatea pe care a primit-o căpitanul e probabil un soi de elixir al tinereții pentru el, căci îl vedem azi ca-n timpurile lui cele mai bune.
În vreme ce la Lille, fiecare dintre fotbaliștii liniei de atac aveau roluri bine stabilite, inclusiv Hazard, la Roma nu-i chiar așa, iar asta cred că din pricina lui Totti. Acea libertate de mișcare a lui Totti se transmite și celorlalți doi, Gervinho e cînd vîrf de careu, cînd extremă, la fel Florenzi. Mai sus spuneam de Ljajic, mie mi se pare că are calități care-l apropie de Eden Hazard din perioada Lille. Normal ar fi să joace, însă atunci cînd îl ai pe Totti e greu să folosești un al doilea ”fantezist” care să nu facă sută la sută faza defensivă. Ljajic pare însă ucenicul lui Totti, iar tinerețea e de partea sa.
Azi, Roma e candidată la titlu. Aștept etapa viitoare să văd ipoteza pe deplin confirmată. În etapa viitoare, Roma întîlnește acasă pe Napoli, un meci care promite a fi un spectacol deosebit și-n tribune, căci un ”Derby del Sole” cu cele două combatante pe primele două locuri nu s-a mai văzut de mult. Pauza obligatorie din campionate ar putea să fie un ușor handicap pentru Roma, căci în momente de entuziasm nu e bună o astfel de perioadă de liniște, căci fotbalul, cum am tot zis, e o stare de spirit. Și ar mai fi un mic handicap al Romei. Lotul nu e la fel de profund ca al lui Juve sau Napoli, cu toate că mai există un Bradley sau Destro, aflați la recuperare, ceea ce poate aduce, în viitor, probleme, căci vor apărea suspendări sau accidentări. Chit că echipa nu joacă în Europa. Cred însă că dacă Roma va menține această linie pînă la sfîrșitul anului, nu de victorii consecutive, căci asta deja e prea greu, ci de prestații convingătoare, perioada de mercato din iarnă va fi folosită pentru întăriri.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Două vorbe, foarte scurt, despre Juventus, mai ales după ce am văzut în Juve-Milan. Promit să mă refer cît de curînd și la Milan. Juventus pare involuntar cu gîndul la Liga Campionilor. Și e pe undeva normal. După două campionate în care nu prea a avut adversar în Serie A, un al treilea titlu și-ar pierde din strălucire dacă nu ar fi completat de o performanță notabilă în Europa. E riscul pe care, mi se pare, îl are și Steaua în campionatul nostru, unde mult mai bună decît toate celelalte la un loc. Cînd ești însă prea bun în propriul campionat și nu aduci nimic notabil în Europa, meritele cîștigării unui titlu intern se diminuează gradual, vezi proverbul nostru cu chiorii în țara orbilor.
Fotbalul italian e dator la nivelul competițiilor europene, iar Juventus pare să-și fi asumat această tentativă de revenire în prim-plan. Obsesiile însă nu-s bune în acest sport, iar rezultatele din Ligă cu FC Copenhaga și Galatasary pot proveni de aici. Juventus a bătut pe Milan pentru că, pur și simplu, e mai bună, dar calitatea jocului nu mi s-a părut la înălțimea diferenței existente între loturi.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI AC MILAN GĂSIȚI AICI:
A fost un week-end excelent pentru fotbalul italian, în care s-au întîmplat de toate. Roma și Napoli conduc în Serie A, Milan e pe undeva departe, Inter e pe doi, Roma bate pe Lazio în derbyul capitalei, Napoli își arată mușchii cu AC Milan chiar la Milano, Balotelli ratează primul penalty din carieră, Inter demolează o nou promovată. Multe lucruri de semnalat și o să încerc să mă opresc la cîteva în cele ce urmează.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Încep cu Milan-Napoli pentru că l-am și comentat. În avancronica sezonului de Champions League, scriam aici că merg pe mîna lui Rafa Benitez în acea ”grupă a morții”. Îmi justificam alegerea prin faptul că Benitez adoră meciurile cu miză mare, pe care le poate pregăti în liniște din punct de vedere tactic, așa cum îi place. Spre norocul lui, în Serie A multe meciuri trebuie pregătite așa. Iar Benitez a arătat și la Milano, pe terenul Milanului, că o poate face.
Să schimbi registrul în cîteva zile nu e la îndemîna oricui. Napoli a reușit, iar asta demonstrează că acolo lucrurile se iau foarte în serios. Cu Dortmund, în Ligă, Benitez a experimentat un 4-1-4-1, cu echipa așteptînd în propria jumătate, aglomerînd terenul propriu și lovind pe contraatacuri. Borussia e o echipă care te macină atunci cînd îi oferi spațiu, iar Benitez a căutat să nu facă asta. AC Milan, dimpotrivă, trebuia abordată altfel. Așa că pe ”San Siro”, Benitez a revenit la 4-2-3-1, dar și la un presing foarte sus, pe ideea știută de mulți că apărarea Milanului nu-i tocmai cea mai tehnică din lume, iar construcția fundașilor e deficitară. Dublu pivot, o linie de 3 în fața lor plus ”Pipita” Higuain cu o formidabilă libertate de mișcare, dar și cu o generozitate enormă la efort, așa cum rar l-am văzut la Real Madrid. O astfel de echipă deine însă foarte lungă, astfel că principala preocupare a napoletanilor era să termine faza, eventual cu șut, fie el și departe de spațiul porții, ca să se evite o reacție a Milanului.
Prima jumătate a primei reprize ne-a arătat un Napoli capabil să se bată pentru titlu. Iar faptul că a reușit să gestioneze avantajul o confirmă. Mai ales că a avut în Pepe Reina un portar de neînvins. Va rămîne în statistici drept omul care i-a apărat primul penalty lui Balotelli. Cred că așa trebuie pusă problema. Toată lumea a notat că Super Mario a ratat un penalty, nimeni n-a consemnat însă că Pepe Reina i l-a apărat. Balotelli are felul său de a bate loviturile de la 11 metri, acea oprire de dinaintea șutului cînd așteaptă să vadă unde se aruncă portarul. Reina n-a făcut-o și asta l-a pus în dificultate pe Balotelli, rămas ca un șofer căruia i s-a stricat gps-ul fix la o intersecție complicată. S-a blocat și a tras prost, previzibil, nu departe de mijlocul porții. Nu demult am postat pe acest blog un film documentar de excepție despre cum a reușit Spania să cîștige Mondialul din 2010. Urmăriți-l pentru că merită! Veți găsi acolo și o idee care se leagă de ceea ce am scris mai sus. Povestește Casillas cum Reina i-a oferit informații despre toți posibilii executanți de penaltyuri de la echipele adverse, informații care vorbeau despre studiul aprofundat pe care portarul lui Liverpool, pe atunci, îl făcuse. E posibil să-l fi studiat și pe Balotelli și să-i fi găsit antidostul.
Un Balotelli care, revenind la meciul de duminică, a fost cel mai bun om al Milanului. Prezența lui Matri ca număr 9 i-a adus lui Super Mario un rol diferit. A străbptut o suprafață foarte mare de teren, aintrat în combinații, s-a asociat cu coechipierii din față, a generat ocazii, într-un cuvînt a ținut în spate Milanul. Problema e că de unul singur e ceva mai greu. Dacă privim cele două echipe, iată ce observăm: Inler, Pandev, Maggio și Mertens rezerve la Napoli, Birsa, Muntari, Emanuelson sau Zapata, titulari la Milan. Cam asta e situația azi.
Ca să termin subiectul, vă invit să descoperiți care a fost ultima victorie a lui Napoli la Milano. Se întîmpla în 1986, pe cînd la Napoli strălucea Diego Maradona. Golul pe care l-a dat el în acel meci e de antologie:
Două vorbe și despre Roma-Lazio. Un meci tare urît în prima repriză, mult mai bun în a doua. Un Lazio ce nu are bancă de rezerve la nivelul titularilor și, implicit, nu poate susține momente precum cele din derby cînd apar accidentări sau eliminări. O Roma care arată bine sub comanda unui antrenor, Rudi Garcia, care e departe de a fi un novice. A învățat din greșelile predecesorilor săi și i-a găsit lui Totti rolul ideal. În jurul lui Totti s-a construit această victorie, dar și acest debut de campionat excelent. Iar Totti pare să-și fi găsit ucenicul în persoana lui Ljajic, ce pare dornic să învețe de la maestrul său. Atunci cînd va reveni și Destro, Roma va avea o echipă capabilă de lupte frumoase în acest sezon. Nu știu dacă și capabilă sălupte pentru titlu, asta vom vedea, dar dacă fotbalul e o stare de spirit, cum am scris de multe ori, ei bine atunci Roma e pe val.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Termin cu Inter. Poate că echipa s-a eliberat în sfîrșit. Incertitudinea legată de patron, de cine dă banii pînă la urmă, nu e bună, indiferent de nivel. Se pare că problema asta s-a lămurit, asta dacă nu cumva Moratti a băut după George Copos și merge pe linia tergiversărilor și a răzgîndirilor. Inter a demolat pe Sasuolo cu un scor ce nu prea se vede în Italia, mai ales că s-a produs la un meci în deplasare. Sasuolo pare o echipă tare ingenuă și cred că va retrograda, în schimb Inter arată o mare schimbare de cînd a venit Walter Mazzari. Știu fani ai lui Napoli care nu-l suportau pe vremea cînd antrena acolo, dar e un bun tehnician. În plus, dincolo de senzațile plăcute din joc, Inter l-a recîștigat pe Milito. ”Il Principe” a reveni și împreună cu el au revenit golul și concurența pentru linia de atac. Concurență ce aduce, în general, succesul.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!