Mi-am dorit să ajung în San Francisco de pe la finalul anilor `80. Mai exact de cînd am văzut filmul ”Locotenentul Bullitt”, cu Steve Mc Queen și Jacqueline Bisset. M-au fascinat atunci filmul, orașul și, dacă tot sîntem la ora amintirilor, Jacqueline Bisset. Eram tînăr liceean pe atunci, la Lazăr în București, și îmi amintesc că am sărit pe paratrăznet în Cișmigiu ca să pot merge la film. Am evitat astfel o oră de chimie, de altfel paratrăznetul cu pricina era chiar în laboratorul de chimie, dacă memoria nu mă păcălește. Cei mai bătrîni, care au terminat și ei același liceu, poate că știu despre ce vorbesc, cei mai tineri probabil că nu înțeleg care e ideea cu paratrăznetul. Ei bine, acea țeavă era singura modalitate de a ieși din liceu, în acea epocă, acum nu mai am habar, în timpul programului, căci altfel portarul de la intrare era suficient de vigilent și greu de înmuiat. Eram și cam mic pe vremea aia, nu înțelegeam noțiunea de ”ciubuc” prea bine. Am văzut așadar filmul la un cinematograf de pe fostul bulevard ”Gheorghe Gheorghiu Dej”, asta ca să mențin linia vremurilor de atunci. M-au fascinat străzile din San Francisco, mi se părea imposibil ca un oraș să se dezvolte astfel. Despre cum o pupa Steve Mc Queen pe Jacqueline, cu altă ocazie.

Pentru cei care au deschis mai tîrziu aparatele (asta era o expresie la rarele meciuri pe care le vedeam la tv în acele timpuri) vă reamintesc că sîntem la episodul 4 al aventurii mele în Statele Unite. Dacă v-au scăpat primele 3 episoade, nu-i o problemă, există rubrica ”dacă doriți să revedeți”, să recitiți în cazul de față. EPISODUL 1 vă descrie cum am obținut viza de intrare în SUA, EPISODUL 2 vă prezintă drumul de 10 ore spre America al unui pasager cu frică de avion, EPISODUL 3 vă invită la o incursiune în Las Vegas.

Apropo de Vegas. Gîndindu-mă la ce am scris, mi-am dat seama că am uitat multe lucruri. Am uitat să vă spun, de exemplu, că în Vegas se poate trage cu arma de-adevăratelea, contra cost, inclusiv cu mitraliere de genul celor pe care le vedem in filme. E o atracție, destul de scumpă, a orașului. Sau se poate închiria un Ferrari. Sau un elicopter, pentru un voiaj de cîteva ore pe deasupra Marelui Canion. Care, am înțeles, chiar merită făcut pentru că nu e foarte scump. Nu și în cazul meu, dacă în avion mă mai urc, în elicopter nu cred c-o voi face prea curînd.

Marele Canion se poate vedea și pe un drum cu mașina, de la Vegas la Los Angeles. Din considerentele de mai sus, am ales să fac un mic ocol și să merg la San Francisco. După 4 zile pline de Las Vegas, m-am despărțit de acest oraș cu promisiunea fermă că, odată și-odată, mă voi întoarce. Mie mi-a plăcut mult, și indiferent ce spun unii, eu sfătuiesc pe toată lumea să încerce să meargă acolo.

Am constat cu ocazia că terminalul zborurilor interne al aeroportului Mc Carran e unul normal pentru America. Adică foarte mare și foarte populat. În America se merge cu avionul cam cum se merge cu trenul la noi. De altfel, trenul e folosit la ei doar pe distanțe scurte, între Vegas și San Francisco sau între San Francisco și Los Angeles nu se gîndește nimeni să ia trenul. M-am interesat eu la plecarea din San Francisco și am aflat că pînă în Los Angeles se fac vreo 6 ore, dar asta pentru că trenul ocolește mult, bifează multe localități pe traseu. Am priceput însă că drumul e foarte frumos, cu peisaje splendide ale Californiei și o porțiune de coastă senzațională. N-am pus mare preț pe informație, însă după ce am admirat în Los Angeles cel mai frumos apus din viața mea mă gîndesc că ar merita încercat. Poate cu altă ocazie.

Biletele de avion nu-s deloc scumpe în America. Iar frecvența zborurilor e extrem de mare, la fel și conexiunile. Am ales să zbor dinspre Vegas spre San Francisco, ca și din San Francisco spre Los Angeles, cu Virgin America. ”Cea mai bună companie din America”, mi-a spus taximetristul care m-a lăsat la aeroport. Nu comentez, pentru că nu le-am încercat pe celelalte. Cert e că am fost surprins să văd cum check-in-ul se poate face încă de afară, cei de la Virgin, ca și alte companii, avînd pupitre chiar acolo unde te lasă taxiurile. Nu știu de ce, pentru că mai există ghișee si înăuntru, pesemne pentru comoditate, spui taximtristului compania cu care pleci, el te lasă exact în aria acestei companii, nu mai tragi de bagaje prin aeroport, faci totul direct acolo.

Făcând parte din grupul ”Virgin”, al celebrului Richard Branson, avioanele ”Virgin America” au un interior în culori pe care eu nu le-am mai întîlnit. Amestecul de mov cu albastru, plus ecranele de pe scaunele din față, care nu se opresc nici pe timpul decolării, nici pe timpul aterizării, și pe care poți vedea ”live” zeci de programe de televiziune, americane evident, dau mai degrabă senzația de cafenea decît de avion. De discotecă.

Asocierea nu e fortuită. Vă invit să priviți mai jos cum se fac ”safety instructions” la bordul ”Virgin America. Eu unul n-am mai văzut așa ceva, mi-amintesc că m-a suprins plăcut un desen animat folosit cu același scop de cei de la ”Czech Airlines”, cînd am fost la Praga, la Supercupa Europei, dar așa ceva n-am mai văzut:

Zborul pînă la San Francisco a fost, după cele 10 ore dintre Londra și Vegas, floare la ureche. O oră și gata, am aterizat, pe un aeroport, înțeleg, destul de complicat pentru această manevră. Cu două piste paralele, pe care se aterizează aproape simultan, (se poate vedea AICI, pentru cei interesați) și care pleacă din ocean, practic apa te însoțește pînă cu cîteva secunde înainte să simți cum roțile iau contact cu solul. În Europa, din ce am fost eu, doar la Nisa e oarecum la fel. Aterizarea la San Francisco n-a fost lipsită de turbulențe, înțeleg că din cauza ceții, fenomen celebru în zonă, care se manifestă inclusiv în zilele de vară.

Am uitat să spun că bagajele se plătesc separat, 25 de dolari pe bucată, la fel și căștile din avion, 3 dolari pe bucată. Serviciul la bord e minim, apă, cafea, ceai și ceva sucuri, restul pe bani. La un zbor atît de scurt nu e o problemă. Contra a 50 de dolari, un taxi m-a lăsat în centrul orașului, zona Union Square, pe care o știam din informările de dinaintea plecării, cea mai bună din toate punctele de vedere.

San Francisco mi s-a părut un oraș foarte ”european”. Parcă nu are acea nebunie a zgîrie norilor pe care am văzut-o în ”Downtown Los Angeles” sau care îmi imaginez că e în New York. Orice oraș care are deschidere la mare (ocean după caz) are după părerea mea un farmec aparte, acea zonă de litoral îi dă un aer ușor boem. San Francisco nu face excepție. Am înțeles că e orașul preferat al intelectualilor americani, iar apropierea de Silicon Valley îi oferă posibilitatea de a găzdui oameni de mare valoare. În Silicon Valley găsești tot ce e important în materie de internet ori social media, Google, Yahoo, Facebook, Microsoft, Apple, Adobe și așa mai departe. Plus zona universitară foarte cunoscută a Californiei aduce beneficiile sale în ceea ce privește doza de libertate sau libertinism a locului.

Pentru că am ajuns destul de devreme, undeva spre prînz (din nou agenția de turism e foarte importantă în astfel de situații) am dat fuga imediat după ce m-am instalat într-un Hyatt cu o cameră pe jumătatea celei pe care am avut-o la Wynn Las Vegas, dar la un preț mai mare, să ”mă dau” cu tramvaiul local, atît de celebrul ”Cable Car”. În drum, pentru că la Vegas n-o făcusem, mi-am mai îndeplinit un vis, anume de a îngurgita un hot-dog american, așa cum o fac toți în filmele lor. 5 dolari costă, înțeleg că acum vreo 10 ani era un doar dolar, dar criza i-a lovit și pe ei, mai exact de la ei a început.

E o experiență de care m-am bucurat ca un copil. Cam scumpă, 6 dolari un drum, dar fiind atracție turistică e coadă mereu. Tramvaiele, pentru că asta sînt în fond, și-au păstrat forma veche, de la începutul secolului trecut, căci asta era și ideea, dar și felul destul de rudimentar pentru zilele noastre de a circula. Există un, să-i zicem vatman, care se opintește destul de serios să întoarcă tramvaiul atunci cînd ajunge la capăt, vezi în imagine, ceea ce mi s-a părut foarte haios. Practic el stă pe o suprafață în formă de cerc, care se întoarce atunci cînd conductorul îl împinge pînă îl sucește spre direcția de mers dorită. Există trei trasee în San Francisco, eu am făcut două dintre ele, m-am dus și m-am întors, la al doilea am stat pe scară, experiență pe care n-o mai trăisem de pe vremea cînd circulam cu tramvaiul prin București în felul ăsta, înainte de 1989.

Am avut ocazia să trec, pe unul dintre trasee, prin Chinatown, zice-se cea mai mare comunitate de chinezi de dinafara Chinei. Obiectiv turistic în sine, inclusiv pentru Touristic Bus, și aici de tipul ”hop on-hop off”, cum aveam să constat a doua zi. Practic se intră în altă țară, brusc toate inscripțiile de pe magazine sînt în chineză, vitrinele restaurantelor abundă în lighioane atîrnate, se spune că restaurantele din zonă sînt foarte căutate. Eu nu le-am căutat, am preferat ceva ce nu găsesc pe acasă, chit că ceea ce se oferă în restaurantele chinezești de la noi diferă sigur de ce găseam acolo. Mi s-a părut amuzant cum locuitorii zonei deveniseră ei înșiși borne turistice, căci toată lumea îi poza de zor. Pesemne că la început i-o fi deranjat chestia asta, între timp s-au obișnuit.

Am mai mers pe Nob Hill, dealul ce apare în multe filme cu San Francisco, distrus în întregime de cutremurul din 1906, dar refăcut. Am bifat și Lombard Street, celebra stradă în zig-zag, cu flori, pe care, am înțeles, poți face și o oră în tentativa de a o coborî cu mașina. Am rămas pentru seară în Fisherman”s Wharf, o zonă cu multe restaurante, și am încercat celebrul crab local, mai ales că înțelesesem că poate fi mîncat proaspăt, fiind perioada de pescuit. 36 de dolari costă unul întreg, dar e suficient chiar pentru un gurmand ca mine.

Am lăsat o zi întreagă pentru Alcatraz, mai ales că am fost făcut pioner la Doftana. Nu știu care e legătura, așa mi-a venit să scriu. Din nou am ascultat agenția de turism și mi-am luat bilete on-line. Dacă n-o făceam, riscam să mă duc degeaba la feribot-ul ce duce spre insulă, căci biletele, mai ales în sezonul de vară, se termină extrem de repede. Pentru că aveam timp pînă la ora feribotului meu, căci nu te poți urca decît la ora pe care ți-ai ales-o, am dat o fugă la ”Pier 39”, ca să văd leii de mare, o altă atracție a orașului. I-am văzut, cred și ei m-au văzut pe mine, pentru că altceva nu prea făceau, stăteau pe acele plute de lemn și probabil că se certau în limba lor, căci gălăgia era destul de mare. Nimeni nu arunca de mîncare, de altfel, nici să fi vrut nu cred că reușeau să convingă animalele să îngurgiteze pufuleți, covrigi ori chips-uri. Cola nici atît. În zare se vedea Alcatraz, prin ceață se vedea celebrul Golden Gate, podul acela celebru care de foarte multe ori e ascuns în nori. Așa cum a fost cînd m-am dus eu, de exemplu. Mai jos, găsiți, dacă doriți, o simfonie a leilor de mare:

Alcatraz e o experiență. Faptul că acolo și-a petrecut niște nefericiți ani Al Capone e doar un aspect, căci numărul condamnaților periculoși a fost mult mai mare. Cînd faci turul primești și căști, la care asculți istoria locului, dar ai la un moment dat ocazia să asculți și zgomotul ușilor de la celule. Ceva înfiorător, dacă stăm să ne gîndim, vorba ghidului, că deținuții ascultau asta zilnic. Pînă la urmă însă nu i-a pus nimeni să ajungă acolo, nu-i așa?

N-am ratat ocazia să mă pozez într-o celulă, dar mi s-a părut interesant și meniul pe care-l primeau deținuții. Destul de bine proporționat caloric, după părerea mea. Cine e curios să vadă și imagini de la Alcatraz, găsește mai jos, cu explicațiile pe care le-am auzit și eu:

M-am despărțit de San Francisco a doua zi, după încă o seară petrecută în San Franciso Bay Area. Mi-a părut rău că am ratat o excursie în Napa Valley, celebra zonă a vinurilor din California. Dar în viață nu le poți avea pe toate, nu-i așa?

Am plecat spre Los Angeles convins că a meritat ocolul prin San Francisco. Și aceasta e o destinație care merită făcută, mai ales că există din Europa destul zboruri directe.

Los Angeles va fi în episodul 5. Pînă atunci, pentru că explicațiile mele poate că au fost interesante, dar un film documentar sigur e mult mai interesant, vă invit să descoperiți, mai jos, San Francisco: