Nimic nu vinde mai bine în țara asta ca moartea. Moartea se citește, moartea se distribuie, moartea circulă mult mai ușor decît viața prin mintea oamenilor, își găsește mult mai lesne un drum prin zona emoțională din creier. La ziare se știe asta, faceți un raport între subiectele triste și cele vesele pe care le-ați citit în ultima vreme și veți vedea că primele cîștigă net. Televiziunile s-au adaptat perfect, în special cele de știri, care văd prilej de breaking news, la nivel național, pentru orice copilaș neascultător, care cade într-o fîntînă secată de apă dintr-un sat secat de iluzii dintr-o provincie secată de puteri. Cîte subiecte pozitive, în afara succeselor sportive, ați văzut ca breaking news la televiziunile de știri?
Moartea domnului Nicolaescu, asta ca să rămînem aproape de lumea filmului din care provenea, și-a tras partea leului pe televiziuni în aceste zile. Totul mergea cu fir întins spre megashow-ul de final: înmormîntarea. Care urma să fie transmisă în direct, evident, nu și în exclusivitate, căci așa ceva e imposibil pe un asemenea subiect. Cînd, ce să vezi? O știre a scurtcircuitat programele, îngălbenind laturile ecranului, pe porțiunea de, ați ghicit, beaking-news: nu înmormîntare, inicinerare.
Mesajul subliminal, netransmis, dar trimis pe firul scurt către mintea oamenilor ce așteptau spectacolul grotesc de la groapă și-a găsit conexiunea. A ajuns exact la cei care gustă astfel de imagini, dintr-o aplecare stranie spre circ, fie el și amestecat cu lacrimi. Regretul că nu-și vor primi porția gratuită de circ, cea de pîine fiind deja trecută la capitolul „cu bani”, a adus acele huiduieli la vederea unui sicriu închis. Huiduieli pe care acum încearcă toată lumea să și le explice, cum altfel decît la breaking news.
Nu-i foarte greu. Oamenilor li s-a livrat circ, ca un drog legal, un fel de etnobotanică televizată, iar acum, cînd nu-și mai primesc porția, intră într-un soi de sevraj, cu manifestări diverse, de la frustrare tăcută la huiduieli spre un sicriu închis. Decizia unei familii, cît ar fi ea de suspectă (incinerarea nu mai lasă loc de viitoare teste ADN, nu-i așa?) nu poate fi discutată, totuși nu poate fi subiect de referendum. Indiferent cît de frustrant sună asta în mintea unora.
Pînă la următoarea moarte de breaking news, vom avea o viață liniștită.

          A murit Sergiu Nicolaescu. Motiv de ”breaking news”, de reacții, de regrete, lamentări și, pe alocuri, lacrimi. România e țara în care cei mai apreciați oameni sînt morții. În timpul vieții lor nimeni n-are timp să-i laude, puțini sînt cei care-i apreciază, destui sînt cei care-i ironizează. Pentru că așa sîntem noi.
Sentimentul valorii la români apare abia după dispariția valorii. Cât timp e prezentă printre noi, valoarea e privită cu superioritate, cel mult cu o delăsare ce sună chiar a politețe în contextul dat. De multe ori cu ironie. Ni se pare nouă că ea, valoarea, nu e chiar atît de valoare, ba chiar ne întrebăm de unde naiba i s-a pus această etichetă, cînd, de fapt, ea, valoarea, n-are chiar atît de multă valoare. Ne gîndim că ea, valoarea, a avut baftă, că viața i-a întins mai multe mîini de ajutor decît altora, ce n-au apucat să ajungă valori tocmai pentru că n-au primit acest ajutor. Ne gîndim că, primind destule de la viață, ea, valoarea, nu mai are nici un motiv să primească și aprecierile noastre.
Apoi, după ce valoarea se alătură contingentului de valori din Ceruri, ne pare rău. Că s-a mai dus o valoare și au rămas atîtea non-valori ridicate artificial la rangul de valori de un sistem de promovare bazat pe principiul unui rating fraudulos.
Cît timp a trăit, Sergiu Nicolaescu a fost acuzat de multe. Oameni care au crescut cu filmele lui îl tot îndemnau să se oprească, să lase locul altora, iar acum, cînd s-a oprit de tot, nu mai contenesc în a-și exprima, pe diverse tronsoane orare ale televiziunilor avide de astfel de reacții, regretul că ”Maestrul nu ne mai poate încînta cu creațiile lui”.
Cît timp a trăit, Sergiu Nicolaescu a făcut filme. Sau a jucat în ele. Inclusiv în filmul României din ultimii 22 de ani. A avut rolurile sale, principale, secundare. A avut o pasiune, a crezut în ea și a trăit pentru ea.
Finalul n-a fost unul de film. A fost unul de-a dreptul banal. Singur, pe un pat de spital. Noi oamenii căutăm toată viața compania semenilor noștri, fugim de singurătate, pentru că, pe undeva în adîncul sufletului nostru știm că în fața marelui final vom fi singuri. În multe dintre filmele sale, Sergiu Nicolaescu a murit mai frumos. Erau doar filme, iar asta, în filme, conta.
”Nu știam că doare așa”. E o replică dintr-un film de-al său. Poate o să învățăm și noi că nepăsarea doare cel mai tare. Și că degeaba ne pasă de cineva care nu se mai poate bucura de asta.