UPDATE
Înainte de a citi textul de mai jos și întrebările care s-au născut imediat după numirea lui David Moyes ca antrenor al lui Manchester United, vă invit să urmăriți aceste două filmulețe-omagiu pentru Sir Alex Ferguson:
În 1986, un promițător antrenor scoțian de 45 de ani lăsa Aberdeen-ul pentru a prelua un gigant ale cărui picioare tremurau din toate încheieturile. Nu erau de lut, dar nici foarte capabile să susțină o istorie ce părea a cîntări din ce în ce mai mult. Manchester United trăia, în 1986, în umbra rivalului din Liverpool, căci echipa de pe ”Anfield” acapara cam toată plaja mediatică a acelor timpuri.
În 2013, un la fel de promițător antrenor scoțian, de 50 ani însă, ceea ce nu reprezintă defel un punct în minus, dimpotrivă, preia un gigant bine pus la punct, cu picioare și brațe puternice. Un Goliat ce inspiră teamă în Insulă, respect în Europa și admirație pe tot parcursul globului pămîntesc. Echipa de pe ”Old Trafford” e cea care acaparează acum toată plaja mediatică, mult, mult mai consistentă decît în acum 26 de ani.
Așadar, e David Moyes. Toate speculațiile în legătură cu noul antrenor al lui Manchester United, făcute în orele de după anunțul retragerii lui Sir Alex Ferguson, s-au dovedit a fi, în mare parte, lipsite de temei. Sir Alex Ferguson și-a impus încă o dată punctul de vedere, așa cum a făcut și atunci cînd l-a luat pe Eric Cantona, pe cît de talentat pe atît de controversat, cînd a decis să-l cumpere pe Cristiano Ronaldo de la Sporting, suflîndu-l Barcelonei, ori cînd a hotărît să-i vîndă pe Beckham, Van Nistelrooy sau același Cristiano.
Probabil că nu obișnuința lui Moyes de a înfrunta pe Liverpool a fost motivul pentru care el a fost alesul. Se vorbea de mult despre el ca viitorul înlocuitor al lui Sir Alex. Pesemne că Ferguson vede în Moyes un fidel continuator al ideilor sale, nu doar din punct de vedere fotbalistic. Faptul că are 50 de ani și a adunat mai bine de 10 ani pe banca unei singure echipe reprezintă plusuri incontestabile. La fel, fotbalul oferit de Everton, de-a lungul acestei decade, precum și numărul suficient de fotbaliști nu neapărat descoperiți, ci formați de Moyes, de la Rooney la Fellaini, două nume despre care voi vorbi ceva mai încolo.
Și totuși, există o certă preocupare îb rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?
Sînt întrebări la care vom primin răspunsuri în sezonul viitor. Sau în sezoanele viitoare. Faptul că Manchester United i-a făcut lui Moyes un contract pe 6 ani e o limpede dovadă de încredere, un mesaj clar către toată lumea, începînd cu jucătorii, continuînd cu fanii și terminînd cu adversarii.
De la această încredere pleacă multe. Dar nu întotdeauna e suficientă. În momentul în care Manchester United, cu ajutorul lui Mancini și a haosului de la Chelsea, omora suspansul în Premier League, mă întrebam dacă Manchester United e atît de tare pe cît de mare e diferența din clasament față de urmăritoare? Ajungeam atunci la concluzia că nu prea și puneam mare parte din consistența acestei diferențe pe umerii gestiunii lui Sir Alex Ferguson. Care avea autoritate deplină și putea decide orice. Inclusiv lăsarea pe banca de rezerve a lui Rooney în cel mai important meci al sezonului, cel cu Real, asta după ce în tur îi modificase flagrant poziția în teren.
Ar putea David Moyes, la o adică, să repete acest gest? Mi se pare greu de crezut. Îmi vine în minte ultima parte a sezonului de la Barcelona, cu un Tito Vilanova, a cărui numire ca și continuator al proiectului lui Pep Guardiola îmi pare că seamănă cu numirea lui Moyes, incapabil să schimbe ceva din autogestiunea unui vestiar și mergînd pînă la eșec pe mîna lui Messi și Xavi total depășiți din punct de vedere fizic. Cum va gestiona David Moyes statutul lui Giggs, cu siguranță unul aparte în vestiar, dar nediscutat de nimeni pe timpul lui Ferguson? Cum va rezolva Moyes problema Rooney, de care nu s-a despărțit deloc în relații amicale la momentul plecării acestuia spre Manchester.
Wayne Rooney va fi, cred, semnul. Dacă-l vom vedea plecat, așa cum insinuează presa engleză, care poate că exagerează de multe ori, dar nu inventează subiecte din nimic, vom trage unele concluzii. La fel, dacă va rămîne, vom vedea în ce poziție va juca el, date fiind mișcările tectonice de la ultimele meciuri ale lui Sir Alex, cînd Rooney fusese tras în zona de mijloc, în zona de creație, parcă pentru a se face loc unui nou venit în linia de atac, alături de Van Persie.
Sînt convins că United va transfera în această vară. Orice echipă care pune un antrenor nou asortează numirea cu măcar un transfer de impact. Poate fi Falcao, poate fi Lewandovski, despre ei s-a mai vorbit, dar mai degrabă ar putea fi Fellaini, un om care s-ar încadra perfect în puzzle-ul de la mijlocul terenului la United.
Succesiunile de la marile monarhii n-au fost mereu line, lipsite de probleme, de tensiuni, de controverse. Manchester United e o monarhie în felul ei. Iar Sir Alex Ferguson e ”Ultimul Împărat”. David Moyes e doar un prinț moștenitor al unei averi colosale. Un David pus în fruntea unui Goliat al fotbalului. Un Goliat obișnuit și cu tragediile, dar în special cu succesele.
Nu știu cum a reacționat Arsene Wenger la aflarea veștii că Sir Alex Ferguson se va retrage. E posibil să nu-l fi luat foarte tare prin surprindere. La acest nivel, informațiile circulă mult mai repede, iar cei implicați nu au, de regulă, nevoie de dezvăluirile din presă sau de comunicate oficiale ca să afle ceea ce se întîmplă în jurul lor. E posibil însă ca știrea să-i fi provocat alsacianului o certă surpriză, căci într-adevăr a fost ceva surprinzător. La fel de posibil e să-i fi provocat un zîmbet în colțul gurii.
Depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. În acest moment, Wenger e ”the last man standing”. Asta ca să preiau un titlu de film. Nu știu ce rol i-ar conveni lui Arsene în acest film, nici măcar nu știu dacă l-ar prinde scenariul. Știu doar că în momentul ăsta, în dreptul său stă ștampila de cel mai longeviv antrenor în activitate la același club. Legătura dintre Wenger și Arsenal e arhicunoscută, nu mai intru în detalii, nu mai aduc în discuție acel titlu atît de celebru ulterior, ”Arsene, who?”.
Între Wenger și Ferguson, realțiile au fost reci. Asta ca să păstrez o nuanță elegantă. Nu s-au bălăcărit unul pe altul, dar numai pentru că eticheta în Anglia e un pic alta. Probabil că nu se urăsc de moarte, însă nici nu ar putea sta vreodată la masă ca să savureze o sticlă de vin bun. Pesemne că s-ar certa imediat, pe soiul vinului ori pe cine achită nota de plată. S-au înțepat de-a lungul timpului, problema lui Wenger a fost că rezultatele echipei sale nu l-au ajutat. Are și el atuurile sale însă, căci fotbalul prestat de Arsenal în toată această perioadă a fost mult mai frumos, estetic vorbind, decît cel al lui United. Estetica însă nu se premiază decît în modă, la fotbal contează rezultatele. Iar aici, Wenger e jos de tot în raport cu Sir Alex.
În momentul ăsta, Wenger pare de neatins la Arsenal. Într-un text mai vechi, scriam că Arsene Wenger nu e antrenorul lui Arsenal, e Arsenal însuși. Cred însă cu toată convingerea că o schimbare i-ar prinde bine. Și, poate, ar prinde bine și clubului. Ca să plece, Wenger are nevoie de o scuză. Și, evident, de o motivație. Scuzele sînt ușor de găsit, mai ales dacă echipa nu prinde Liga Campionilor, ceea ce e încă posibil după egalul dintre Chelsea și Tottenham. Iar motivația ar putea veni dinspre Franța natală. Și ar avea trei litere mari, ”P”, ”S” și ”G”, plus ceva palpabil, de culoare verde și de circulație internațională, mă refer aici la Euro.
Astăzi, la ora cînd scriu aceste rînduri, PSG nu știe pe cine se bazează în sezonul viitor. Sau, cel puțin, vezi ideea din primul paragraf, așa știm noi, că nu știe. Dacă Ancelotti e la Real și Mourinho la Chelsea, cine ar fi cel mai potrivit dacă nu Wenger? O întoarcere acasă a fiului rătăcitor ar fi o excelentă lovitură de imagine pentru un club tot mai tare acuzat că și-a pierdut identitatea franceză. Eventual întărită cu alte repatrieri, de genul Benzema, Nasri sau Abidal. Poate chiar Ribery, căci și la Bayern e un mister în momentul ăsta componența lotului în sezonul ce vine.
E doar o ipoteză, nu o informație. Informația poate fi cea, vehiculată în anumite medii din Anglia, că Wenger s-ar cam gîndi, pentru prima dată în ultimii 15 ani, să plece. E departe de a fi certitudine, să ne înțelegem. Traversăm perioada în care zvonurile sînt la loc de cinste, iar manipularea prin presă, despre care poate o să scriu în zilele următoare, e o armă des folosită de impresari și cluburi.
Wenger rămîne, deocamdată, ”dinozaurul” din Premier League. În acest moment nu mai e în umbra lui Sir Alex. E în sfîrșit primul într-o ierarhie. Dacă asta va fi o motivație suficientă pentru sezonul viitor, vom vedea.
Sir Alex Ferguson se retrage! E știrea zilei, aș îndrăzni să spun a sezonului. Prea multe nu se pot comenta. ”Vine o zi cînd se va sfîrși” eu un referen pe care scoțianul sigur nu-l știe, dar care e cît se poate de adevărat. Orice pe lumea asta are un sfîrșit, începînd cu viața însăși.
”Voi rămîne atîta timp cît sănătatea îmi va permite”, spunea Sir Alex acum cîteva luni. ”Mă gîndesc că aș mai putea lucra doi sau trei ani”, continua el. Ceva s-a schimbat între timp. Nu cred că eșecul cu Chelsea a fost hotărîtor. Cred mai degrabă că acel meci cu Real Madrid, acel eșec venit în circumstanțele cunoscute, a cîntărit mai tare în luarea deciziei. După acel meci, Sir Alex s-a simțit teribil de rău, fizic vorbind, și pesemne că atunci și-a dat seama că totuși are 71 de ani, iar corpul său nu mai același de acum 26 de ani, nu mai suportă la fel de ușor loviturile. Poate că și-a dat seama atunci că nu mai are puterea s-o ia de la capăt, poate a realizat că fotbalul, căruia i-a dedicat întraga sa viață, nu-i cel mai important lucru de pe pămînt.
E un moment trist și nu-mi place să scriu despre momente triste. Ne va lipsi Sir Alex, ne vor lipsi obrajii săi arzători, ne va lipsi stilul său de a mesteca guma, de parcă atunci a descoperit această plăcere, ne va lipsi bucuria sa copilăroasă de după golurile lui United, ne vor lipsi ieșirile sale nervoase, de multe ori caraghioase, uneori nejustificate. Ne vor lipsi declarațiile sale în acea engleză imposibilă, greu de înțeles.
Și ne va lipsi fotbalul său, curajul său de a inova, simțul său de a găsi mari fotbaliști, capacitatea sa de a scoate randament maxim de la ei, chiar și stilul în care a scăpat de unii atunci cînd a crezut că nu-i mai folosesc. Fotbalul pierde la finalul acestui sezon pe cel mai important ”Sir” din istoria sa. Trofeele pe care le-a cîștigat pleacă împreună cu el, dar rămîn ca un exemplu pentru cei care continuă să facă această meserie. De fapt, ca un exemplu pentru oricine care face o meserie din plăcere și cu plăcere. Cînd faci ce-ți place și-ți place ce faci, succesele n-au cum să nu apară. Mai devreme sau mai tîrziu.
O enumerare a trofeelor cîștigate ar fi inutilă. Sînt prea multe. O trecere în revistă a succeselor, de asemenea. Sînt la fel de multe. Nici eșecurile n-au lipsit din viața sa, dar nici acestea nu cred că merită consemnate. E treaba ziarelor să facă asta. Eu vreau doar să termin această parte, nostalgică și poate patetică, dar absolut sigur din suflet, cu mesajul pe care i l-a trimis Cristiano Ronaldo: ”THANK YOU FOR EVERYTHING, BOSS”.
Și pentru că mult mai important decît trecutul e viitorul, nu se poate să nu vorbim despre ce va fi. În momentul ăsta, banca tehnică a lui Manchester United e cel mai dorit loc în lumea fotbalului. Nu cred că există vreun antrenor în lume care să nu și-o dorească. Sînt însă convins că viitorul antrenor are acceptul și susținerea lui Sir Alex Ferguson. Ca un suveran ce-a fost, cred că a primit libertatea de a-și alege, în stil monarhic, succesorul.
Sînt aproape convins că Pep Guardiola regretă acum pasul pe care l-a făcut în decembrie, acela de a alege Bayern. Manchester United i-ar fi venit ca o mănușă lui Pep, din mai multe puncte de vedere. Se vorbește despre David Moyes, se spune că e principalul favorit. E posibil, se cunoaște relația foarte bună pe care a avut-o cu Sir Alex, mai ales că e scoțian ca și el. Îmi păstrez însă unele rezerve. Am în față o declarație a lui David Gil, ”chief executive” la Manchester United. O reproduc în engleză, pentru ca nu cumva traducerea să altereze mesajul: ”The new manager will have to have experience in both England and European competitions.
” Hmmmm!!! David Moyes nu prea corespunde ultimei părți, experiența sa în Europa e mai degrabă nulă. Plus că vremurile s-au schimbat, nu mai e ca acum 26 de ani cînd Sir Alex lăsa pe Aberdeen pentru a prelua pe United. Azi, Manchester United are nevoie de o personalitate la fel de mare ca și a clubului, un personaj mediatic important. David Moyes e sigur un bun antrenor, dar la nivel de marketing mai are de lucru.
Hmmmm!!! Brusc, în ultimele ore, prinde contur varianta Jose Mourinho. În postul precedent scriam că după Mourinho scapă cine poate. Plecarea sa de la Real Madrid e o certitudine. Scriam că nu-s atît de convins ca alții că va merge la Chelsea. Oare n-ar fi o variantă foarte bună pentru United? Valoare are, semnele de întrebare vin dinspre caracter. Depinde acum ce se dorește. Îmi vine în minte o frază celebră a lui Florentino Perez, actualul șef al lui Mourinho. Cînd a vrut cu tot dinadinsul să-l cumpere pe Ronaldo, brazilianul, nu Cristiano, colaboratorii săi îi tot aduceau cotraargumente. Unul dintre ele a fost că are o viață agitată, că-i place să se distreze. Iar Florentino a răspuns: ”Îl aduc să dea goluri, nu-l iau de ginere”. Și a avut dreptate.
O să ne lămurim în curînd. Fiind un club cotat la bursă, Manchester United nu-și permite să tărăgăneze situația. De parcă vara asta nu se anunța și așa agitată din punct de vedere al mișcărilor de antrenori, acum a mai apărut și această poveste. De-aia e frumos fotbalul și de-aia ne place așa de mult. Nu ne lasă niciodată să ne plictisim.
P.S. 1
Aș fi tare curios să aflu ce părere are despre această retragere a lui Sir Alex domnul Willie Todd. E un nume, probabil, nu spune nimic, mai ales în România. Ei bine, Willie Todd, care ar trebui, dacă mai trăiește, să aibă acum 90 de ani, a fost singurul om care l-a destituit pe Alex Ferguson. S-a întîmplat în mai 1978, pe cînd Todd era președinte la St. Mirren, iar Ferguson un tînăr antrenor. A fost prima și singura demitere din cariera lui Sir Alex.
P.S. 2.
N-aș fi deloc mirat dacă următorul pe lista celor mai longevivi manageri din Premier League încă în activitate, după Sir Alex, ar decide și el să-și caute de drum. E vorba despre Arsene Wenger. E doar o ipoteză. Parisul îl așteaptă!
P.S. 3
La final, pentru cei ce încă nu le-au văzut pe acest blog, vă ofer două filme doucumentare despre Sir Legend Ferguson:
Semifinalele Ligii Campionilor sînt subiectul acestor zile, al acestor două săptămîni practic, pînă ce vom afla care sînt finalistele de la Londra. Însă nu poate fi trecut cu vederea un eveniment important din fotbalul internațional: titulul cucerit de Manchester United în Premier League.
Campioana Angliei rămîne o echipă din Manchester, doar stadionul se schimbă. E limpede că acest oraș e capitala fotbalului englez în acest moment. Diferența e dată de felul în care a fost cîștigat acest titlu. City a făcut-o în ultimele secunde ale ultimei etape, United a dominat categoric competiția, de la un capăt la altul, a condus plutonul și a atins linia de sosire într-un moment în care, undeva prin spate, plutonul are momentele sale de convulsie.
Nu de mult mă întrebam dacă e Manchester United cea mai tare echipă din Anglia sau urmăritoarele sale au avut un sezon prost? Nici acum nu-s convins care e răspunsul, care e adevărul. Cred că e undeva la mijloc. Ceea ce a avut United însă n-au avut celelalte. Două nume: Sir Alex Ferguson și Robin van Persie.
Cîștigarea campionatului înseamnă a gestiona un parcurs de uzură. O cursă în care motorul trebuie să facă față unui număr mare de situații sau accidente. Important e cum treci, cum survolezi turbulențele, cum ocolești gropile, cum te adaptezi la calitatea drumurilor. Sir Alex Ferguson e conducătorul perfect pentru aceste trasee. Stăpînește perfect vestiarul, știe să-și țină jucătorii în permanentă stare de incertitudine, gestionează ideal sistemul de rotații și recapacitează echipa atunci cînd intervin momente de nesiguranță.Din acest punct de vedere, e limpede, vorbim despre Sir ”Legend” Ferguson.
Problemele lui Sir Alex au aparut însă cînd a avut nevoie de decizii rapide. Atunci, în acele momente punctuale, cînd un simplu detaliu poate face diferența (și chiar a făcut-o) s-au văzut, poate, cei 71 de ani. A diminua însă performanța cîștigării titlului în Premier League sau o pune în umbra dezamăgirii din Champions League ar fi o mare eroare. Căci a cîștiga de o asemenea manieră campionatul, în fața unor rivale ce au investit considerabil, beneficiind de un generos buget de petro-dolari ori rublo-dolari, e o mare realizare. 13 titluri de campion în 20 de ani, iată ceva ce cu greu va putea fi egalat.
Al doilea element e Van Persie. Golurile sale au ajutat enorm pe United. Iar momentul său de lipsă de formă, inerent pe parcursul unui sezon în viața oricărui fotbalist, a coincis, nu întîmplător, cu eliminarea din Champions League. Ferguson l-a convins să vină la United și l-a deturnat din drumul său către City mergînd el însuși să discute cu el. Un semn de respect, un semn de apreciere și îmcredere, care au cîntărit mai mult decît banii puși pe masă de City. Plecat de la Arsenal pentru a cîștiga trofeele ce acolo lipseau, Van Persie exact asta a făcut. Deocamdată doar campionatul, dar viitorul e deschis altor provocări, căci, e limpede, Champions League e marele obiectiv.
Aș îndrăzni să mai adaug un element. Altădată cu rol principal, Wayne Rooney și-a asumat exemplar noul rol. Profesionalismul său a fost admirabil de-a lungul unei stagiuni în care a suportat multe. Și la nivel fizic, al accidentprilor, dar mai ales la nivel psihic. Nu-i ușor să pierzi protagonismul, nu-i simplu să încetezi a fi numărul unu, dar cu toate astea să rămîi concentrat și dedicat echipei, vestiarului, antrenorului. Se tot aude că Rooney va pleca din vară. Posibilitatea există și nu trebuie tratată superficial. L-am văzut însă pe Rooney în meciul cu Aston Villa de luni seară preluînd un rol inedit, acela de mijlocaș central. United nu are n jucător de ultimă pasă cu talentul, viziunea și tehnica lui Rooney. În contextul ultimelor zvonuri, care vorbesc despre posibila venire a lui Radamel Falcao ori de aducerea lui Levandowsky, nu-i exclus să asistăm la o încercare a lui Sir Alex de convertire a unui marcator într-un creator. Etapele rămase din acest sezon, cu meciuri fără miză aparentă, pot fi numai bune în atingerea acestui obiectiv.
Pentru final, vă ofer două filme documentare despre Sir Alex Ferguson:
E din nou ”Derby Day” în Premier League și, să recunoaștem, tare ne-am fi dorit ca diferența de puncte în Manchester United și Manchester City să fie mai mică, măcar la jumătate, astfel că meciul lor direct să aibă și o altă implicare decît cea emoțională. Cum s-a întîmplat, de exemplu, în tur.
Nu însă cazul să ne plîngem. United-City nu-i totuși un derby oarecare. E rivalitate prea mare între cele două grupări, astfel că ecartul în favoarea lui United nu ar trebui să influențeze prea mult calitatea partidei. Pentru fanii lui City, care astăzi vor lua drumul vestului orașului către ”Old Trafford”, va fi încă un prilej de a-și ironiza rivalii pe seama poziției, suficient de departe de centru, mai degrabă în afara orașului decît în oraș, pe care e construit ”Teatrul Viselor” și să le reamintească amănuntul că în Manchester suporterii lui City sînt în majoritate. Nu vor fi bine primiți, cu siguranță, căci fanii lui United încă n-au uitat de umilința din sezonul trecut, acel 1-6 de șoc și groază.
Răzbunare, acesta pare a fi motto-ul derbyului de azi, ce va bifa cel de-al 165-lea episod. Ambele tabere au motivele lor. Cei de la United pentru ceea ce vorbeam mai sus, cei de la City pentu acel eșec din tur, venit dintr-o lovitură liberă a lui Van Persie, în minutele de prelungire, dar după ce campioana en-titre reușise să revină fantastic de la 0-2. Orice ar da cei de la City azi pentru o victorie, care să le zgîrie orgoliul de viitori campioni ai celor de la United.
Situația celor doi antrenori e diferită. Sir Alex Ferguson n-are griji în ceea ce privește viitorul. S-a bucurat cred că a avut week-end liber și a putut să meargă la ”Grand National”, la cealaltă mare pasiune a vieții sale, caii. Dar sigur ar vrea revanșa după acea umilință de anul trecut, pe care spune că a uitat-o, dar pe care sigur n-a uitat-o, căci n-a fost un eșec ca orice alt eșec, a fost într-adevăr o umilință. A fost întrebat săptîmîna trecută dacă a revăzut vreodată acel meci și a răspuns sec și ușor enervat: ”Nu. N-am tendința să mă autoflagelez”. Un răspuns ce denotă clar că rana aceea nu s-a închis. Cît despre Mancini, șansele sale de a rămîne și în sezonul viitor la City trec prin meciul de azi, căci un rezultat bun pe ”Old Trafford” ar mai readuce din stima pe care a avut-o de la suporterii săi, dar pe care a cam pierdut-o de-a lungul acestui sezon.
Atît Sir Alex cît și Mancini și-au recuperat din efectiv, astfel că vor putea utiliza formule aproape standard. Rooney și-a revenit așa că probabil va fi în teren din primul minut, alături de Van Persie, al cărui rol în filmul cîștigării titlului de către cei de la United poate primi deja un Oscar. Va reveni probabil și Rafael, dar nu-i exclus ca Valencia să fie și el în teren, pe zona lui David Silva, cel mai creativ și periculos om al lui City. E posibil să joace Kagawa înaintea lui Welbeck, iar dublul pivot ăn mod normal aparține lui Carrick și Cleverley.
Dincolo, e de văzut cine va sta alături de Toure Yaya, care tocmai și-a prelungit contractul pe încă 4 ani, Barry sau Javi Garcia. Cred că nu va juca Nasri, cu o prestație slabuță în meciul din tur, și Mancini va merge pe mîna lui Milner, care se asociază bine cu Zabaleta pe partea dreaptă, la fel cum e foarte posibil să joace Dzeko de la început, în locul lui Tevez.
Un aspect interesant. Presa engleză scria săptămîna trecută despre intenția celor de la Manchester United de a angaja pentru sezonul viitor un specialist în probleme acustice, pentru a mări nivelul decibelilor din tribună. Totul la solicitarea fanilor, cărora li se pare că zgomotul pe care-l fac ei nu e suficient. E și ăsta un detaliu care explică modul în care se face treabă la Manchester United.
Pentru final, vă ofer o avancronică în stil britanic a acestei partide, în care veți avea ocazia să revedeți ce s-a întîmplat în acel 1-6 din sezonul trecut:
Dar nu am cum să nu vă ofer și, probabil, cel mai frumos gol marcat în ultimii ani în derbyul orașului Manchester.
P.S.
Coincidența face ca tot azi să avem un alt derby, cel dintre Roma și Lazio. Din păcate și aici vorbim despre un meci cu implicații mai degrabă emoționale decît la nivel sportiv. Roma și Lazio au cam ieșit din prim-planul luptelor din fotbalul italian. Un lucru e cert, aici atmosfera va fi excepțională. Și nu-mi rămîne decît să sper să putem vedea și un duel cu kiză între cele două echipe. Cum ar suna o finală a Cupei Italiei între Roma și Lazio pe ”Olimpico”?
Vă propun în cele ce urmează o știre care cu greu și-a făcut loc în sumarul publicațiilor noastre. Michael Owen și-a anunțat retragerea din fotbal. Poate fi o știre banală. Depinde însă din ce punct de vedere privești lucrurile. Din cel ancorat strict în actualitate poate părea o știre banală. Michael Owen nu mai e demult un subiect de maxim interes, ba cred că nu-s mulți cei care știu la ce echipă joacă în momentul ăsta. Din punct de vedere al fotbalului în general e totuși o știre importantă.
Abandonează acest sport totuși fost un Balon de Aur. Cred însă că și asta e o informație care a scăpat și scapă multora. Ei bine da, doamnelor și domnilor, a existat un an cînd Balonul de Aur n-a fost cîștigat de Messi sau de Cristiano Ronaldo!
În 2001 s-a întîmplat ca Owen să primească distincția acordată, pe atunci, doar de ”France Football”. A fost o decizie extrem de controversată a revistei pariziene, care nu prea i-a folosit, în viitor, lui Owen. 2001 a fost un an fără turneu final, ceea ce a influențat evident votul. Owen cîștigase cu Liverpool 5 trofee, dar nu și pe cel mai important, titlul în Premier League. Luase însă Cupa UEFA, în acea finală frumoasă cu Alaves de la Dortmund, luase Cupa Angliei, Cupa Ligii și, apoi, Supercupa Europei și Supercupa Angliei, ceea ce, în opinia votanților a fost decisiv. Pe locul doi a venit Raul, iar pe trei, și mai surprinzător, portarul lui Bayern, Oliver Kahn.
Faptul că i-a luat fața lui Raul nu l-a ajutat mai tîrziu. În vara lui 2005, Owen s-a adăugat colecției de Baloane de Aur de la Real Madrid. Era perioada Realului ”galactic” și a obsesiei lui Florentino Perez de a transfera numai cîștigători ai acestui trofeu. Lumea l-a primit cu răceală însă, considerînd că, indirect, Owen i-a făcut o mare nedreptate lui Raul. N-a rezistat la Real decît un an, și pe fondul furtunilor din tabăra madrilenă, căci în Spania puterea o preluase Barcelona lui Ronaldinho, Eto`o, Deco și, din ce în ce mai pronunțat, Messi. Să revenim însă la știrea în sine. Se retrage, la 33 de ani, unul dintre cei mai promițători atacanți din finalul anilor 90. I se spunea ”Golden Boy”, iar meciul cu Argentina de la Mondialul din 1998 și mai ales acest gol, pe care vă invit să-l savurați și să-l comparați cu cele pe care le dau azi Messi sau Cristiano, l-au scos în atenția tuturor:
Pe cît a fost de talentat, pe atît a fost de ghinionist. Corpul său nu i-a fost aliat, iar accidentările nu l-au respectat deloc. Una dintre ele, groaznică, poate fi văzută mai jos:
Probabil că marea eroare a carierei sale a fost plecarea de la Liverpool. Jamie Carragher, care se va retrage și el la vară, care era și pe atunci la Liverpool, și-a amintit că l-a sfătuit pe Michael să nu plece. Numele lui Real Madrid a fost însă prea tentant, dar viața i-a arătat că greșise un an mai tîrziu, cînd Liverpool cîștiga la Istanbul finala Ligii cu AC Milan. Plecarea de la Liverpool, unde era iubit și respectat, a însemnat momentul de cotitură. De atunci nimic n-a mai mers pentru Owen, care sărea din accidentare în accidentare, iar golurile refuzau să-l mai reîntîlnească. Cu toate astea, pasul făcut spre Primera Division a reprezentat un mare serviciu făcut fotbalului englez în general, căci a arătat că nu doar David Beckham e un produs viabil pentru export. A primit un ajutor nesperat de la Sir Alex Ferguson, care l-a racolat pentru Manchester United, într-un demers mai degrabă umanitar decît sportiv, permițîndu-i să cîștige un titlu în Premier League.
Iar acum, cînd a anunțat că se retrage, a folosit o expresie splendidă: ”Am fost norocos să am cariera pe care mulți tineri jucători o visează”. E totuși un exemplu pe care Michael Owen îl dă, un mesaj pe care mulți ar trebui să-l înțeleagă. Trebuie să trăiești viața pe care o ai așa cum o ai și nu viața pe care ți-o dorești.
Pentru final, vă propun să-l vedeți sau să-l revedeți, după caz, pe Michael Owen așa cum a fost el în perioada Liverpool, într-un film, structurat în 4 părți, ce i-a fost dedicat:
PARTEA 1
PARTEA A 2-A
PARTEA A 3-A
PARTEA A 4-A
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!