Am văzut de dimineață, pe grupul Fotbal European, pe care l-am creat pe Facebook, acum aproape 5 ani, special pentru amatorii de discuții despre fotbalul internațional (care mai dau ele în certuri atunci cînd se discută eternele subiecte Messi vs Cristiano, Real vs Barcelona, Juve vs ceilalți ori Premier League vs Primera, dar în esență rămîne un loc bun pentru discuții și comentarii), am văzut așadar pe acest grup poza lui Sir Bobby Robson. Sub care era un mesaj, îmi cer scuze pentru limbaj, oarecum idiot: ”La mulți ani, Bobby Robson!”. Fie cel care a pus poza, dar mai ales mesajul, nu știa că Sir Bobby a murit de ceva vreme, fie știa dar a fost neinspirat. Haideți să rămînem, pentru liniștea noastră, cu a doua variantă! Cu puterea pe care o am ca administrator al acestui grup, suna așa, pompos, cam ca administratorul de bloc, nu-i așa?!, am șters poza. Dar cu ocazia asta mi-am adus aminte că l-am cunoscut pe Sir Bobby Robson. Am lăsat viața să mă surprindă, cum îmi place mie să spun întotdeauna, și a făcut-o. Nu întotdeauna ai ocazia să cunoști un Sir, nu întotdeauna ai ocazia să vorbești despre fotbal cu un monument al acestui sport. E una dintre oportunitățile pe care cariera de jurnalist mi-a oferit-o. Azi, ar fi împlinit 81 de ani.

În ceea ce-l privește pe SIR Bobby Robson, distincţia oferită de Regina Elizabeth a Angliei e cea mai corectă caracterizare pentru un om care nu cred să fi insultat vreodată pe cineva.

Am avut plăcerea şi onoarea așadar să-l cunosc. S-a întîmplat în toamna lui 2005, cînd fostul selecţioner al Angliei și fostul antrenor al Barcelonei a venit în România, invitat de Gazeta Sporturilor pentru a-l susţine pe Gică Popescu, care pe atunci încerca să devină preşedinte la FRF, în locul lui Mircea Sandu. E un demers pe care nu-l comentez, dar pe care, am senzația, că inițiatorii l-au cam uitat acum cînd Gică Popescu caută din nou să devină președinte al FRF.

Am stat aproape două zile în preajma marelui antrenor. M-a impresionat. Și n-o spun doar așa, ca să dea bine la articol. Mă aşteptam la un englez scorţos, plin de el, în conformitate cu performanţele obţinute de-a lungul vremii. Nu-l știam decît de la televizor, nu părea, dar imaginea televizată păcălește de multe ori. Am descoperit un bărbat extrem de simpatic, care m-a cucerit din prima cu mirarea din ochii săi albaştri atunci cînd, la aeroport fiind, am încercat să-i iau mica valiză pentru a o duce la maşină şi a-i uşura astfel scurta conferinţă de presă pe care a oferit-o jurnaliștilor chiar în hol la Otopeni. Un om modest, foarte vesel, căruia îi plăcea să-şi trăiască viaţa la maximum, să se bucure zi de zi de tot ceea ce i oferea. Se ştia de boala lui, se ştia de lupta pe care o duce, dar n-am avut niciodată senzaţia că stau lîngă un om înfrînt, doborît de probleme. Dimpotrivă.

Am plecat împreună în mașină cu el și cu Gică Popescu. Pe atunci, drumul de la Otopeni nu se făcea atît de lesne, astfel că cei doi au avut destul timp să povestească, să-și amintească de sezoanele petrecute împreună. Și-au amintit inclusiv de Jose Mourinho, a cărui stea era atunci în plină ascensiune. ”And Jose?”, a întrebat Robson, dîndu-și o palmă peste frunte. ”Jose” spus în engleză, cu ”j” nu cu ”h” și cu accent pe ”o”. ”Do you remember Jose?”. ”Oh my God!”. A urmat o discuție despre antrenorul portughez, despre rolul pe care-l avea în acea echipă a Barcelonei în care au coincis și despre situația lui la momentul discuției. Robson spunea că Mourinho îl sună destul de des, că e un tip foarte ok, dar acel ”Oh my God!” părea că indică ușoara surpriză a lui sir Bobby, faptul că nu se aștepta ca Mourinho să ajungă atît de sus.

I-am arătat oraşul, în fine ceea ce poate fi arătat la capitala noastră. Cel mai mult i-au plăcut frunzele copacilor, culoarea lor tomnatică, era început de octombrie, a spus de multe ori ”Beautiful colours!”, semn că avea un alt cîntar al valorilor. A stat mai bine de o oră la Muzeul Satului, ba chiar la un moment dat l-am lăsat vreme de un sfert de ceas să se odihnească în cerdacul unei case olteneşti, singur cu gîndurile sale. Programul i-a fost destul de încărcat, dar n-a încercat nici o clipă să schimbe ceva, să facă figurile pe care eu eram obişnuit să le regăsesc printre autohtoni.

Una dintre ele i s-a întîmplat chiar lui, seara, cînd am fost în Giuleşti să vedem Rapid – Steaua. La pauză a vrut să meargă la toaletă, însă în ciuda insistenţelor mele n-am reuşit să-l introduc la Sala VIP, acolo unde cel mai fals dintre pămînteni, George Copos, nu trebuia deranjat, căci era înconjurat numai de personalităţi, iar bodyguarzii aveau consemn clar să nu intre nimeni. Nici măcar un Sir. Pe vremea aceea nici nu apăream așa de des la televizor, acum poate că aș fi reușit în demersul meu. Noroc cu oamenii normali de la toaletele normale din Giulești, dar extrem de româneşti, adică mizerabile, care l-au recunoscut şi l-au ferit de mica umilinţă de a sta la coadă.

Seara a fost la Antenă, la Recursul Etapei, invitat special la emisiunea lui Ovidiu Ioanițoaia. Dacă vă spun că ediția respectivă a avut cel mai mic rating din acel sezon nu cred că vă ofer o mare noutate. Era doar Bobby Robson și nu personajele celebre ale vremii. Un fleac.

La plecare, la aeroport, mi-a dat numărul lui de telefon. Mi-a zis să-l sun neapărat, pentru că îi place să stea de vorbă cu oamenii tineri, îl fac să se simtă şi el tînăr. Nu l-am sunat. Într-o dimineaţă de vară, trei ani mai tîrziu, cînd am aflat că a murit m-am uitat în telefon. Numărul lui era tot acolo. La fel cum în mintea mea au rămas cuvintele lui, spuse în ultimele săptămîni de viață: ”Eu o să mor în curînd, dar îmi trăiesc fiecare minut pe care-l mai am la maximum, ca și cum ar fi ultimul. Cu demnitate”. Demnitate de SIR, aș adăuga eu. Cam așa ar trebui să facem cu toții, chiar dacă nu sîntem SIR.

Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/