Cam anul trecut pe vremea asta, transpira în presa din Spania informația că Jose Mourinho va părăsi pe Real Madrid, în iunie 2013, pentru a reveni la Londra, orașul său favorit, în Premier League, campionatul său favorit, la Chelsea, echipa sa favorită. Toate îi erau atunci favorite. Încă din acel moment, lumea se repezea să parieze că, în aceste condiții, Chelsea devenea principala favorită la cîștigarea campionatului în 2014. Presupunere întărită, cîteva luni mai tîrziu, atunci când Sir Alex Ferguson a anunțat că pleacă de la Manchester United.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Sîntem în decembrie 2013. Aprope 6 luni de cînd Jose Mourinho e ”in charge” la Chelsea. Cîți dintre cei care pariau în urmă cu 12 luni pe o revenire triumfală a lui Jose în campionatul Angliei mai sînt acum de aceeași părere? Pînă una-alta, în această perioadă, deși rămîne cu șanse în lupta pentru titlu, Cupa Angliei și Champions League, Chelsea a pierdut două trofee deja, Supercupa Europei, în finala de la Praga, și Cupa Ligii, de unde a fost scoasă de Sunderland, în ”sferturi”
De la acest meci pierdut pe ”Stadium of Light” mi-a venit ideea acestui text. Am comentat partida și mi se pare că Mourinho se confruntă cu destule probleme în această nouă aventură londoneză. Să ne înțelegem, Chelsea are un lot excepțional, eu aș zice că la concurență cu Manchester City pentru a fi cel mai bun din Premier League, dar asta nu e întotdeauna o garanție. Mai ales atunci cînd între antrenor și jucători nu se produce acea chimie care face ca jocul să meargă uns. Iar la Chelsea încă nu merge uns, cel puțin nu merge cum ar vrea Mourinho.
Și aici e o discuție aparte. Jose Mourinho face parte din categoria antrenorilor care cer lotului să se adapteze la ideile lor. Personalitatea sa și succesele pe care le-a avut îl îndeamnă la acest demers. E posibil ca în momentul ăsta lotul lui Chelsea, așa puternic cum e el, să nu se muleze pe ideile lui Mourinho? Eu cred că e foarte posibil, ba aș zice chiar că e probabil. Adaptarea nu e ușoară, nici a antrenorului cu lotul, nici a lotului cu antrenorul, de unde și senzația de permanentă căutare a lui Mourinho pentru găsirea variantei ideale. La un moment dat, pesemne nemulțumit profund de ceea ce vedea, portughezul a folosit un sistem pe care extrem de rar îl utiliza, un 4-4-2, cu Demba Ba și Torres pe aceeași linie de atac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
La precedentele sale experiențe post FC Porto, Mourinho reușise să creeze într-un timp foarte scurt un stil de joc propriu, un fel de ”made in Mou”. Și la Chelsea, prima dată, și la Inter și la Real, fotbalul era gîndit de portughez pe ideea aducerii cît mai rapide a balonului în terenul advers, cu obiectivul de a se crea ocazii. Ceea ce se și reușea. În maniere diferite, dar se reușea. Acum, la ”Chelsea-episodul 2”, jocul e steril, ambiguu, cîteodată plictisitor. Contraatacurile ”made in Mou” de la Real Madrid nu mai există, siguranța defensivă de la Inter de asemenea, cît despre pasa lungă pe Drogba de la ”Chelsea-episodul 1”, nici atît.
Mourinho mai are o problemă. Nu are nici un jucător capabil să intimideze apărările adverse, așa cum o făcea Drogba, cum o făceau Eto”o și ”El principe” Milito ori cum o făcea Cristiano. La Chelsea, vedeta lui Mourinho e Hazard, dar belgianul nu are capacitatea celor de mai sus. Plin de talent, Hazard încă se mișcă destul de puțin și, o mare problemă, se mișcă destul de prost fără minge. Adunați aici faptul că la mijloc nu există un Xabi Alonso, pe care se chinuie acum din răsputeri să-l convingă să vină la Chelsea, un Cambiasso sau un Essien din trecut, capabili să inițieze acțiunile de atac sau contraatac cu o pasă curată și rapidă, la fel cum nu există un Sneijder, un Ozil sau un Lampard, tot din trecut, a căror mișcare între linii să surprindă adversarul. Problemele lui Mata cu Mourinho tocmai de aici apar, Mata nefiind capabil să interpreteze acest rol pe care portughezul l-ar vrea de la el. Adăugați aici și slaba participare a celor 3 atacanți și înțelegem acum obsesia lui Mourinho de a aduce un vîrf care să garanteze un număr de 20 de goluri pe sezon, în toate competițiile. În ziua de azi, Torres + Demba Ba + Eto” fac mai puțin decît Lukaku, ca și cifre, fără ca asta să însemne neapărat că belgianul era o soluție mai bună. Și dacă tot suntem la cifre, iată încă un detaliu intersant, pe care l-am citit pe undeva prin presa engleză. Chelsea are o posesie mai mare decît Arsenal-ul lui Wenger, nu cu mult, dar are, 57% față de 55%, dar această posesie se produce în jumătatea proprie de teren, de-a latul, lent și fără să creeze pericol.
Și totuși, ce-i de făcut? Dacă ținem cont că primele sezoane ale lui Mou au fost mai mereu de tranziție, e posibil să fie la fel și acum. E posibil ca-n iarnă să plece jucători și să vină alții, se tot aud nume, am dat și eu mai sus cîteva. Un lucru e cert, după părerea mea. În momentul ăsta, Mourinho și-a pierdut un pic din aura celui care propunea cel mai reactiv și concret joc din lume. Am senzația că rolul ăsta e din ce în ce mai mult asumat de Diego Simeone la Atletico Madrid. O trecere de la ”The Special One” la ”The Special Sime-One” cum s-ar spune. Însă Mourinho, așa cum îl știm, are mereu pregătită următoarea mutare.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Înainte, ne doream calificările. Acum, ne dorim un baraj. Înainte, și n-a trecut foarte mult timp de atunci, România n-avea emoții în a obține calificările la turneele finale și mergea la aceste reuniuni de clasă cu gîndul de a face o performanță, de a lăsa o bună impresie. Erau vremuri în care propuneam la export nume precum Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Gică Popescu, Dan Petrescu, Sabău, Gică Craioveanu, Viorel Moldovan, Dorinel Munteanu, Adi Ilie, chiar Mutu, Chivu, Pancu, Cernat sau Marius Niculae, un pic mai tîrziu. Identificați vă rog numele echipelor la care juca fiecare dintre ei, rolul lor în aceste echipe, și veți avea panorama completă a acelor vremuri! Identificați apoi numele pe care le propunem azi la export, echipele la care joacă fiecare dintre ei și rolul lor în aceste echipe. Și veți avea panorama completă a vremurilor de azi. Dintr-o eroare, iniția am scris ”panarama”, apoi am șters și am corectat, dar cred că poate fi lăsată și această varianta, ”panarama completă a vremurilor de azi”. Cînd ne dorim DOAR să ajungem la un turneu final, fără să mai conteze ce facem acolo.
N-o să mă refer foarte mult la meciurile de azi. Spre deosebire de alți specialiști, care tind pe zi ce trece să devină ”hateri” de meserie, eu cred că putem bate la scor Estonia. Cine compara meciul cu Andorra și rezultatul de acolo cu meciul contra Estoniei, pe principiul ”abia am dat 4 Andorrrei, ce speranțe să avem cu Estonia”, greșește, fie. Andorra nu e același lucru cu Estonia, pentru că, așa cum e ea, Estonia își propune să joace fotbal, să paseze, să facă pressing, să încerce un contraatac, în vreme ce Andorra rar ieșea din propriul careu. Nu mai insist pe tema asta, cine înțelege, nine, cine nu înțelege, iar bine.
Din păcate ne bazăm mai mult pe Olanda decît pe noi înșine. Iar asta e prost. Olanda e calificată, joacă în Turcia contra unui public ostil și a unor adversari mobilizați la maxim, plini de adrenalină. Plus că Sneijder și Kuyt se află într-o postură tare ingrată. Eu însă refuz să cred, așa cum crede Ilie Dumitrescu de exemplu, că Olanda o vă lăsa mai moale și Turcia va bate. Olanda nu luptă pentru nimic, dar prestigiul său fotbalistic e uriaș, al lui Van Gaal la fel, și nu cred că vor dori olandezii să intre într-un vîrtej mediatic în care să fie acuzați de non-combat. Plus că trebuie să-și asigure statutul de cap de serie la tragerea la sorți, care le asigură ușoare avantaje inclusiv logistice, dincolo de ideea de a scăpa în grupă de adversari precum Spania, Brazilia, Argentina, Italia, Germania. Nici ideea că Van Gaal va schimba ceva din echipa de start nu mă sperie foarte tare, căci e un prilej excelent pentru fotbaliștii olandezi ce vor intra pe eren să-i arate lui Van Gaa că merită să fie incluși în lotul pentru Mondial. Mă sperie mai tare capacitatea Turciei de a învinge cu propriile forțe, capacitatea lui Fatih Terim de a-și mibiliza echipa, valoarea în sine a turcilor, care nu reprezintă totuși o echipă de lepădat. Faceți vă rog același exerciuțiu pe care vi l-am propus mai sus! Căutați lotul Turciei (vă ajut eu, îl găsiți AICI) și vedeți de unde provin acei jucători, ce rol au la echipele lor de club și încercați să înțelegeți că Turcia poate bate Olanda la Istanbul chiar fără ca Olanda s-o lase mai moale. Eu am comentat meciul tur dintre ele și mi-amintesc că Turcia a jucat foarte bine, doar că a avut mult ghinion.
BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Ideea e că tare bine ne-ar prinde o calificare la baraj. Dacă ne uităm pe lista posibililor adversari, chiar cred că avem șanse. Franța nu e cap de serie, ceea ce ne scapă de un rival în fața căruia avem un complex. Portugalia e cel mai tare nume, dar mai degrabă prin prisma lui Cristiano Ronaldo decît a unui fotbal consistent la nivel de echipă națională. Și a unei percepții de marketing, pe care ”am admirat-o”, ghilimelele se impun, la precedentele partide de baraj ale Portugaliei (unii ar extinde și la Franța percepția) conform căreia un turneu final fără Cristiano Ronaldo, mai ales unul disputat într-o țară ce vorbește limba acestuia, e o posibilă problemă la nivel de impact mediatic. Grecia e bună, dar n-o văd mare favorită cu noi, Croația e favorită cu noi, dar putem emite speranțe, în vreme ce eu unul mi-aș dori Suedia, poate se întoarce roata acelui ghinion teribil din 1994.
Am ajuns, iată, să ne dorim un meci de baraj. Paradoxal, chiar dacă știm că plecăm cu șansa a doua și e foarte posibil să-l pierdem în cele din urmă. Am vrea să retrăim măcar acele momente de colosală tristeţe, de după Suedia, Slovenia ori Copenhaga. Am vrea să plîngem, dar să avem după ce plînge. Am vrea să fim furioşi, dar nu pe neputinţa noastră, aşa cum e acum. Am vrea să putem să dăm vina pe ghinion, pe arbitru, pe teren, pe vreme, am vrea să credem că ele sînt responsabile de eşecul nostru. Am vrea să trimitem din nou zeci de mii de mailuri unui arbitru, aşa cum am făcut cu Urs Meier, am vrea să plîngem alături de Contra, ca după Slovenia, să ne rugăm alături de Iordănescu, ca la Copenhaga, să fim alături de Hagi la primul său eşec ca antrenor. Apropo, noi ziariştii am vrea să fim certaţi de Hagi, aşa cum s-a întîmplat în 1998, în loc să fim certaţi de Raț. Am vrea să ajungem măcar să ratăm calificările în ultima rundă, în ultimele secunde. Dar măcar să contăm. Asta am vrea, să contăm.
Relaţia noastră cu “naţionala” a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii 90, am petrecut momente fericite împreună, am plîns cînd ne-am despărţit, după Slovenia sau Copenhaga. Acum ne e indiferentă. Ea ar vrea să revină în viaţa noastră, noi am fi dispuşi s-o reprimim, dar ni se amestecă în cap amintirile, cele frumoase cu cele urîte, care sînt şi proaspete, fiind ultimele. Dacă nu va reuşi să ne convingă, vom intra în ultima fază a relaţiei. Cea fatală. Atunci cînd nu vom mai dori să auzim de ea.
În concluzie, am vrea inclusiv să suferim. Am vrea ca echipa asta națională să nu ne ucidă şi dreptul la suferinţă. De aia barajul ăsta ar fi important. Ar fi un baraj în calea uitării.
În fotbal e posibil orice. Cel puțin asa se spune. Dar parcă oricît ar fi de posibil orice, parcă e imposibil ca Real Madrid să piardă calificarea în semifinale. După 0-3 în tur și cu diferența de valoare vizibilă de departe, Galatasaray n-are altceva de făcut decît să joace. Nu din obligație, ci din plăcere. În fond e un sfert de finală cu Real Madrid, e un afiș de gală pentru care multe echipe ar plăti bani buni ca să-l poată găzdui.
Jose Mourinho e un antrenor prea scupulos ca să lase să-i scape vreun detaliu. A luat la Istanbul patru portari. Inclusiv Casillas, pe care-l laudă cît poate, dar pe care, în mod normal, nu-l va mai băga pînă la finalul sezonului. Poate doar în meciuri fără importanță. A luat 4 portari ca să nu lase loc de interpretări și, așa cum îl știe toată lumea pe portughez, n-ar fi chiar straniu să pună două rezerve de portari pe bancă, pentru nu-l împiedică nimeni. La fel cum nimeni nu s-ar mira să apere chiar Casillas astăzi, căci meciul e într-adevăr simplu.
Pentru Real e un fel de obligație de serviciu. Un lucru pe care-l faci fără prea mare plăcere, dar trebuie să-l bifezi. Fără Ramos și Alonso, Mourinho va căuta să dea minute și lui Albiol, poate și lui Marcelo, și n-ar fi exclus să-l vedem din nou pe Pepe în poziție de mijlocaș închizător. Ar fi meciul perfect pentru ca Benzema să-și revadă vechiul amic numit golul, la fel cum sînt tare curios dacă Mourinho îl va expune pe Ozil reacțiilor violente ale unei tribune ce n-are cum să uite că Mesut și-a renegat originile și a ales certitudinile, adică Germania în loc de Turcia.
Fatih Terim s-a plîns un pic de arbitraj după meciul tur și nu se poate spune că n-a avut dreptate. Trebuie să joace fără golgeterul Burak Yilmaz, dar asta s-ar putea să-i fie de ajutor în tentativa de a forma un modul mai echilibrat. Poate chiar un 4-2-3-1, cu posibilitatea de a-l folosi, în sfîrșit, pe Sneijder în spatele unicului vîrf, nu al ambilor așa cum a fost în tur. Ar însemna mai multă densitate la mijloc și poate un mai bun control al baloanelor.
Puține, foarte puține de făcut în apărare. Și așa nesigură și lentă, apărarea Galatei va fi lipsită azi și de Nounkeu. De văzut care va fi atitudinea lui Eboue, căci dacă va juca la fel de ofensiv ca-n tur va fi iar o invitație pentru Cristiano să intre pe ușile lăsate larg deschise. La fel și pe cealaltă parte, unde Riera nu-i un apărător care să ofere garanții în fața lui Di Maria. Să spui că Real e ultra-favorită e redundant. Chiar și așa, altceva n-ai totuși ce să spui despre această partidă. E o redundamță obligatorie. La fel ca meciul în sine.
Miercuri seară s-a văzut foarte limpede de ce toată lumea și-a dorit Galatasaray la tragerea la sorți a ”sferturilor” Ligii. E clar că reprezintă cea mai slabă echipă din cele 8 calificate în această fază. Deși nu are nume tocmai rele în lot, nici în teren și cu atît mai puțin pe banca tehnică, îi lipsesc multe pentru a fi într-adevăr o echipă capabilă să pună probleme unei super-puteri precum Real Madrid. Care și-a asigurat deja calificarea în semifinale. A treia semifinală consecutivă pentru Jose Mourinho la conducerea unei echipe ce avea, înainte de el, mari probleme în a depăși ”optimile”.
Fatih Terim are o problemă mare de tot. În ciuda personalitaății sale și a ierarhiei bine definite în structura clubului, nu poate depăși anumite lucruri fixe. Numele din lot, cele de care vorbeam mai sus, îi fac practic echipa. Sneijder și Drogba trebuie să joace, pentru că au fost aduși și sînt plătiți colosal mai ales pentru aceste meciuri de Champions League. Doi jucători cu un trecut fabulos, dar cu un prezent incert, care strică într-un fel orice manevre tactice ale antrenorului.
Logic ar fi fost pentru Galata să joace precum a făcut-o Manchester United. Dacă Sir Alex Ferguson, cu un lot mult mai bine așezat din punct de vedere valoric, a putut să gîndească o strategie defensivă, sacrificînd, în ambele manșe, cel mai important nume de care dispune, Rooney, cam pe acolo arfi trebuit să se orienteze și Fatih Terim. N-a făcut-o și s-a prezentat cu un joc fix pe placul Madridului.
Obligativitatea de a-l folosi pe Sneijder (posibil să fie și o clauză în contract) și greutățile întîmpinate de olandez de a juca în banda stîngă l-au făcut pe Terim să alcătuiască un romb la centrul terenului, cînd mult mai logic era un modul cu dublu pivot sau, de ce nu?, cu triplu pivot. A făcut-o chiar Mourinho în destule partide. Sneijder s-a autoexclus, ceea ce a însemnat că Xabi Alonso nu întîmpina nici cea mai mică problemă, Felipe Melo era mereu în inferioritate numerică, iar benzile au intrat imediat în stăpînirea Realului. Cel puțin ciudat a acționat Eboue, extrem de ofensiv, din acțiunile sale au plecat destule faze periculoase ale Galatei, dar de-a dreptul sinucigaș cînd acolo se află Cristiano.
Că Mourinho nu lasă nimic la voia întîmplării, știam. Și am mai văzut o dată. Essien fundaș dreapta, în zona de acțiune obișnuită a lui Drogba. Cum nimeni nu-l deranja pe ghanez, căci Sneijder se ducea mult spre centru, acesta a sărit mereu în sprijinul lui Varane, dublînd orice fază în care francezul ar fi fost depășit de Drogba. Care a fost, cu toate astea, cel mai periculos om al Galatei. Din nou mi se pare stranie decizia sa de astă-vară de a abandona Europa și a merge în China. Se vede clar că Didier ar mai fi putut juca aici, iar eu cred că dacă l-ar fi păstrat, Chelsea ar fi avut multe de cîștigat.
La pauză, Terim a schimbat. A scăpat de problema Sneijder, pe care l-a scos, și a trecut la un 5-3-2, încercînd măcar să salveze acel 2-0 și să facă din partida retur un motiv de sărbătoare pentru fanii turci. Cînd păstrezi însă doi oameni în atac e destul de greu. Puține echipe în Europa mai joacă, într-un moment în care se vorbește atît de mult de densitate și de scurtarea liniilor, cu doi atacanți. Cu puțină șansă, dacă apărarea sa era mai atentă la acea fază fixă și dacă arbitrul norvegian vedea penaltyul lui Ramos, ar fi putut termina cu un scor care, teoretic, ar fi lăsat loc incertitudinilor. Nu cred că ar fi schimbat prea mult datele problemei, ale calificării, căci diferența dintre Real și Galata e prea mare în aceste moment.
Jose Mourinho e, așadar, iar în semifinale. Cu o echipă curățată de cartonașe și motivată mental. Mai sînt trei meciuri doar, iar visul Ligii Campionilor se poate converti în realitate.
Dacă prima zi a ”sferturilor” ne-a adus două partide cu certe doze de echilibru, măcar la început, dacă pe parcurs dozele s-au mai diminuat, a doua zi propune două meciuri cu două favorite certe: Real Madrid și Borussia Dortmund. Există însă în fotbal și acest paradox, mai bine zis acest pericol, cel al echipei favorite.
La acest stadiu al sezonului, antrenorii își doresc ca echipele lor să fie în permanență în priză competitivă. Mai ales dacă, și e valabil și pentru Real și pentru Dortmund, campionatul intern nu oferă motive pentru o astfel de atitudine. În cazul Madridului s-a văzut foarte bine la Zaragoza, dar ăsta a fost doar ultimul exemplu.
Malaga pentru Dortmund poate fi azi un adversar complicat. La Malaga e greu de cîștigat, dar cum calificarea se decide în Germania nu e un pericol iminent. În ciuda impresiei foarte bune pe care a lăsat-o pînă acum, Malaga e inferioară Borussiei. Ritmul teribil pe care-l impune echipa lui Jurgen Klopp poate aduce mari daune trupei lui Pellegrini, care nu s-a întîlnit cu așa ceva pînă acum, poate doar la Barcelona cînd a vizitat ”La Rosaleda” și a dat 4 goluri. De asemenea, Malaga nu s-a confruntat pînă acum cu o asemenea agresivitate pe moment defensiv așa cum propune de obicei Dortmund. Și nici cu două benzi atît de echilibrate, fie ca va juca ori nu Kuba.
Pentru Malaga, marele avantaj e că nu are ce pierde. Oricum a făcut mai multe decît se anticipa, iar meritele sale sînt incontestabile. Atunci cînd n-ai ce pierde poți avea multe de cîștigat. Dortmund nu e în situația asta, căci e favorită.
Nici Galatasaray n-are ce pierde. Mai ales pe ”Bernabeu”. Sau ar avea cîte ceva, lipsa mizei în returul de la Istanbul, ceea ce ne-ar lipsi pe noi, privitorii neutri, de o atmosferă senzațională. Real Madrid nu e favorită, e ultra-favorită în această dublă manșă. Ca și anul trecut, trupa lui Mourinho a avut noroc la tragerea ”sferturilor”, prinzînd cel mai accesibil adversar din urnă.
Și totuși Galatasaray e o mare necunoscută. Acum vom vedea capacitatea lui Fatih Terim de fi ”Împărat” în fața unor jucători cu nume, foarte bine plătiți, dar care navighează într-un campionat un pic mediocru. Ca să pună probleme Realului, Terim are exemplul Ferguson, care a știut cum să-și așeze echipa astfel încît Madridul să nu poată juca foarte mult.
Galata are, da, multe nume. Drogba și Sneijder în primul rînd, oameni ce au cîștigat trofeul pus în joc. Dar omeni a căror capacitate de efort pare o necunoscută, ca și adaptarea lor la ideile lui Terim. Mai e Felipe Melo, în dreptul căruia însă planează mereu necunoscuta minutului 90, mai exact dacă-l prinde pe teren sau la dușuri, eliminat. Mai e Atintop, a cărui traversare prin lotul Madridului e încă unul din marile mistere ale omenirii. Și mai e Burak Yilmaz, care, da, pare cel mai viabil produs de export al Turciei fotbalistice în momentul ăsta.
Logic ar fi ca Galata să joace un 4-4-2 cu dublu pivot și cu Sneijder beneficiind de libertate de mișcare. Mourinho îl știe bine pe Wesley, la fel cum îl știe bine și pe Drogba. Apărarea turcilor e o mare problemă, iar viteza lui Cristiano și ideile lui Ozil pot aduce mari daune. Cu toate astea, partea dreaptă, cu Eboue și ajutor de la Felipe Melo și Altintop, adică exact zona lui Cristiano, pare a fi cea mai buna, în comparație cu cealaltă, unde Di Maria ar trebui să fie stăpîn peste Riera și Selcuk Inan.
Galata va avea, zice-se, 10.000 de turci pe ”Bernabeu”. E posibil ca ei să domine fondul sonor, căci fanii Realului nu-s peste măsură de zgomotoși în meciuri în care nu văd pe teren Barcelona ori Atletico Madrid. Nu vreau să mă gîndesc însă la fondul sonor de la Istanbul în cazul în care rezultatul din tur va fi unul ce va lăsa loc de incertitudini.
Wesley Sneijder e deja la Istanbul, iar isteria legată de transferul olandezului e la ea acasă. Adică tot la Istanbul, un oraș pasional prin excelență, atunci cînd la fotbal se referă această pasiune, un oraș care aglutinează această pasiune cu multă ușurință și o direcționează în 3 direcții, Fener, Galata, Beșiktaș.
Că Sneijder e văzut drept noul Hagi e un mare compliment pentru Hagi și pentru noi. Înseamnă că Hagi continuă să reprezinte acel reper pentru Galata și, cred, pentru întreg fotbalul din Turcia, acel reper pe care se tot străduiesc unii și alții să-l înlocuiască, dar nu prea reușesc. A venit acum rîndul lui Sneijder să încerce.
În paranteză fie spus e straniu, dacă n-ar fi aproape mizerabil, cum românii se chinuie să găsească motive pentru a-și ironiza cel mai mare fotbalist din istorie, în vreme ce turcii au făcut din el un monument, o bornă.
Pînă să ne lămurim ce va face Sneijder în Turcia, să încercăm o privire înapoi peste cariera sa. Wesley a fost ultimul fotbalist care s-a implicat în furibundul duel Messi vs Cristiano Ronaldo. Ba chiar ar fi putut să-i învingă, în 2010, dacă nu s-ar fi schimbat exact din acel an metodologia de acordare a Balonului de Aur. 2010 a fost anul magic al lui Sneijder. Serie A, Cupa Italiei, Liga Campionilor, Mondialul Cluburilor, toate cu Inter, plus o finală de Campionat mondial cu Olanda, toate s-au aliniat în CV-ul lui Sneijder așteptînd să fie confirmate de un trofeu personalizat.
Acel ianuarie 2011 a fost începutul coborîrii de pe muntele gloriei pe care urcase. S-a trezit ignorat, rămas fără recunoașterea meritelor, ba mai era și accidentat. Urcușul se terminase, acum începea panta descendentă.
Să mergem mai înapoi în timp. Avem aici această posibilitate, nu-i așa? Să ne întoarcem la acel Ajax de la începutul anilor 2000. Cu Cristi Chivu acolo, dar și cu Lobonț, plus bătrînii Litmanen, Winter și Witschge, plus Pienaar și Ibrahimovici, plus foarte tinerii Sneijder, Van der Vaart, De Jong, Heitinga sau Maxwell. Poate cea mai bună echipă a Ajax-ului de la cea a lui Van Gaal. Sneijder își găsise un loc la mijlocul terenului, mai întîi ca rezervă a lui Galasek, apoi ca partener al său într-un dublu pivot gîndit de Ronald Koeman, pe un modul 4-2-3-1 ușor criticat de garda veche a fotbalului olandez, pe motiv că distruge mitul 4-3-3-ului legendar din fotbalul olandez. Acel sistem însă i-a folosit lui Wesley pentru formarea sa ulterioară, chit că timpul a demonstrat că nu era poziția sa naturală.
Poziție pe care avea s-o găsească ulterior, tot la Ajax. După aducerea lui Davids, Sneijder s-a trezit urcat cîțiva metri, pe poziția pe care obișnuim s-o numim a numărului 10. Conexiunea cu Huntelaar a fost brutală, felul în care Sneijder se completa cu el și profita de deplasarea acestuia fără minge l-au transformat într-un mijlocaș de tip Lampard sau Gerard, care venea din linia a doua și finaliza. Devenise esențial în jocul acelui Ajax, campion în ediția 2006-2007.
Trecerea la Real Madrid, în acea vară, a fost ceva firesc. Îi venise vremea, era ciclul normal al oricărui mare talent marca Ajax. În sezonul 2007-2008, Real Madrid, cu Schuster antrenor, a fost ultima echipă care a cîștigat duelul posesiei într-un meci cu FC Barcelona. Sneijder era mijlocașul de referință, crea linia de pase, se orienta în cîmp deschis, dar făcea și munca de recuperare, grație experienței acumulată pe această poziție la Ajax. Problemele au început să apară după plecarea lui Robinho, accidentarea gravă a lui Van Nistelrooy și problemele fizice fără sfîrșit ale lui Robben. Sneijder s-a văzut din ce în ce mai izolat în jocul său, iar Real Madrid se resemnase cu un rol secundar în fotbalul spaniol, în fața Barcelonei lui Guardiola, versiunea 1, a celor 6 titluri.
Jose Mourinho n-avea cum să scape o asemenea oportunitate. Mizînd pe dorința olandezului de a căuta alte provocări, dar și pe nevoia Madridului de a mai și încasa bani într-o vară în care cheltuise 300 de milioane, Mourinho l-a luat cu 15 milioane la al său Inter, pe care-l regîndea după plecarea lui Ibrahimovici. Iar pariul portughezului a fost cîștigător. Sneijder a fost piesa care a unit un puzzle ce beneficia de nume noi precum Lucio, Motta, Milito și Eto’o. Olandezul a fost capital în 4-3-1-2 de la început, dar și în 4-2-3-1 din final. Întotdeauna în spatele lui Milito, dar mereu în fața lui Cambiasso, Sneijder a dinamitat un campionat extrem de bine pus la punct tactic, dar neobișnuit să vadă un fotbalist care are și idei de pasă, și soluții de finalizare, dar și modalități de recuperare. Tripleta a venit logic, Liga Campionilor fiind însă trofeul ce l-a transformat pe Sneijder într-unul dintre cei mai buni mijlocași din lume.
Plecarea lui Mourinho l-a lăsat pe Sneijder, ca de altfel și pe ceilalți jucători ai Interului, secat de puteri, fizice și psihice, ca un soi de burete. E de așteptat ca la fel să se întîmple și cu unii dintre jucătorii Realului de astăzi. Mourinho l-ar fi vrut înapoi la Real, însă o poveste de dragoste consumată aprig cu o jurnalistă de la Real Madrid TV, pe vremea cînd juca la Madrid, s-a constituit într-un motiv suficient de bun pentru ca actuala soție a lui Wesley, Yolanthe, să se opună vehement. Și cum cei doi abia făcuseră nunta, Wesley a renunțat la idee.
Acum, la 28 de ani, Sneijder a ales mai degrabă banii decît cariera. A avut variante mai bune, cu nume mai bune și poate mai potrivite pentru stilul lui. Impresarul său, fostul mare internațional danez Soren Lerby, a ținut în teroare orașul Manchester, negociind cu ambele echipe, într-o încercare cam flagrantă de a ridica prețul. A mai fost și Liverpool pe fir, însă pretențiile sale au fost considerate nejustificate. A găsit pînă la urmă răspuns pozitiv la Galata, fotbalul turc fiind obișnuit cu astfel de excese, excentricități cîteodată. Salariu foarte mare, sumă fixă de 25.000 de euro pentru fiecare meci în care joacă, plus alte bonusuri ce ar trebui să ducă venitul anual net spre 6 millioane de euro. O înțelegere pînă în 2016, adică atunci cînd va avea 32 de ani , vîrstă numai bună pentru o revenire în Olanda. Cu 20 de milioane de euro mai mult în conturi.
Dacă e de criticat sau nu alegerea lui Sneijder nu mai știu. Și nici nu cred că e treaba cuiva. De comentat însă o putem face, fiecare în felul în care dorește. Mie mi se pare un mare pas înapoi. Ajax, Real, Inter și acum Galata.
Se spune că banii n-aduc fericirea, nu-i așa?
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!