Nu știu cîți dintre cei care citesc și, mai ales, comentează cu patos articolele scrise astăzi își amintesc de acest titlu: ”Au învins, dar… n-au convins”. Era extrem de folosit înainte de 1989, cu acele puncte de suspensie cu tot, ce deveniseră un fel de delicatesă, într-o epocă în care delicatesele cam lipseau. Mai era unul, ”Oaspeții mai buni… după pauză”, ce apărea la fel de frecvent în ”Sportul”, înaintașul Gazetei de astăzi. Ambele titluri ar merge foarte bine la o cronică a jocului de la Amsterdam dintre Ajax și Barcelona.
Dar nu o cronică a acestui meci îmi propun în cele ce urmează. Ci o constatare, bazată pe un cunoscut principiu, cel al vaselor comunicante. Johan Cruyff a folosit mai demult acest principiu atunci cînd a încercat să explice legătura permanentă ce există între Real Madrid și FC Barcelona. Ele nu pot fi amîndouă sus, în același timp. Atunci cînd una e sus, cealaltă trebuie să fie mai jos, cele două recipiente cu emblemele celor două cluburi nu pot fi niciodată pline în același timp. Sigur, cele două au fost şi în situaţii oarecum egale, dar egale în slăbiciune, nicidecum în succese. Situaţii cînd altele erau premiantele Spaniei și ale Europei.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
În momentul de față, Real Madrid strălucește în Spania și Europa. Pe cale de consecință, Barcelona nu o face. Și s-a văzut asta inclusiv la Amsterdam, la un meci cîștigat. Dar cîștigat grație unor detalii plecate în principal din lipsa de experiență a unui adversar, Ajax, ce s-a bazat mult mai mult decît Barcelona pe principiile cu care catalanii guvernau nu demult în fotbalul mondial. Dacă e să analizăm aceste principii de care vorbeam, posesie cu progresie, pressing avansat și agresiv, mingea ca principal element de dezvoltare a jocului, fotbaliști care să știe perfect s-o stăpînească, fundași laterali cu o mare importanță prin urcările lor, fundași centrali cu forță, contondență, anticipație, dar și capacitate de a da o pasă curată, toate aceste idei le regăsim în jocul de azi al Realului. Nu știu dacă Ancelotti s-a inspirat vreun pic de la Guardiola, posibil că da în unele aspecte, căci la nivelul la care au ajuns ei nu-i nici o problemă să iei ceva din ideile altuia și să le adaptezi în folosul tău (inclusiv Guardiola o face astăzi, la Bayern, chiar și Mourinho la Chelsea), cert e că italianul a avut și are aceeași filozofie despre fotbal ca și Pep. Și sînt convins, după perioada Mourinho și ale sale concepții, că această filozofie, probată la Milan, Chelsea sau PSG, l-a determinat pe Florentino Perez să-l aducă la Real. În perioada Mourinho, toată lumea spunea că un club de talia Realului, un brand de talia Realului nu-și poate permite să cîștige apărîndu-se. Acum, toată lumea e mulțumită, Real atacă și se apără atacînd.
Înapoi la Barcelona. Tot Cruyff spunea, în perioada de glorie a Dream Team-ului său, că cel mai bun apărător pe care-l are e Romario. De la pressingul lui și al colegilor de atac pleca toată strategia defensivă, element absolut obligatoriu. Pe Romario l-a ținut cam puțin generozitatea în efort, de unde și prăbușirea Dream Team-ului, cu Cruyff cu tot. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, există și varianta ca un anumit fotbalist să fie iertat de asemenea cerințe. La Barcelona lui Rijkaard, Ronaldinho nu se omora cu firea alergînd după mingiile pierdute, însă Eto”o și Giuly, eventual Larsson, compensau. La Barcelona din 2009, Messi nu se omora cu firea, însă același Eto”o și Henry compensau. La Barcelona din 2011, Messi era același, însă Pedro și Villa alergau cît îi țineau plămînii pentru a face acel pressing agresiv pe care și-l dorea Guardiola.
La Barcelona de astăzi, Messi nu aleargă în exces. La fel ca-n 2009 și 2011, la fel ca Ronaldinho în 2006. Problema e că nici Neymar nu face ce făcea Pedro sau Henry, nici Suarez ce făcea Villa sau Eto”o. Și nu neapărat pentru că nu vor, ci pentru că sînt alt tip de jucători. Cînd pui trei superstaruri unul lîngă celălalt în față, sigur că dispui de o forță colosală, însă așteaptă-te ca sacrificiul lor în folosul echipei să fie la o altă scară, mult redusă.
După eșecul cu celta Vigo, Mascherano a observat acest lucru. ”Nu mai facem recuperările de altădată”, a spus cel care nu degeaba e numit ”El Jefecito”. Asa se întîmplă că Sergio Busquets, omul fără de care Guardiola și Del Bosque nu concepeau să joace, pare un mijlocaș defensiv de duzină. Degeaba are el valoare, degeaba are anticipație, degeaba știe cu mingea și se descurcă în situații de presiune, degeaba are toate aceste calități, cînd e înconjurat de adversari nu mai are ce să facă. Eventual faultează, dar asta merge pînă la primul galben. Barcelona lui Guardiola avea în Busquets cel mai faultat jucător, chiar mai mult decît Messi. Și asta pentru că el, grație pressingului celor din fața lui, era cel care recupera mingea, iar faulturile asupra lui deveneau o necesitate. În condițiile de față, nu-s puțini cei care se întreabă dacă n-ar fi mai bine că Mascherano să urce la mijloc, alături de Busquets, într-un soi de revoluție a sistemului de joc, din acel 4-3-3 ce pare de neatins la Barcelona, într-un 4-2-3-1 cu mai multă siguranță în defensivă.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Luis Enrique are aici o problemă. Încă una, aș zice, după cele din apărare și de la mijloc. Și după cele din vestiar, despre care se spune că ar exista. Atunci cînd rezultatele nu apar, apar în schimb discuțiile, dezvăluirile. Și reproșurile. Luis Enrique l-a refuzat pe Toni Kroos pentru Rakitic. Toni Kroos ar fi funcționat perfect la Barcelona, iar Rakitici de asemenea la Real Madrid, erau mutări naturale, ba chir cred că Rakitic lîngă Modric, la Madrid, ar fi creat perechea ideală de mijlocași centrali din fotbalul de azi. Luis Enrique l-a lăsat să plece pe Fabregas, pentru a-i face loc luiRafinha. Iar de jucat joacă tot Xavi, atunci cînd lipsește Iniesta. În condițiile în care Iniesta e oricum departe de don Andres din 2009-2012.
Fotbalul e însă imprevizibil. Ancelotti era înjurat de toată lumea acum vreo două luni și mulți îi puneau sub semnul întrebării nu doar valoarea ci și meritele în cîștigarea Champions League. Acum e adulat de toată lumea. Și nu e doar imprevizibil, ci și o stare de spirit. Dacă Luis Suarez se va reîntîlni cu golurile (4 luni de pauză nu se șterg așa ușor) și va începe să colaboreze mai bine cu Messi și Neymar, posibil ca lucrurile să se schimbe. Deocamdată însă Barcelona e departe de așteptările celor care vedeau în Luis Enrique altceva decît antrenorul care stă mereu cu brațele încrucișate.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Am ratat primul sfert de oră al meciului dintre Liverpool și Arsenal. Se mai întîmplă. Sînt destul de puține ocaziile în care pot vedea un meci acasă, relaxat, fără să am treabă încît pur și simplu am uitat că începe la fără un sfert și nu la fix. Unii ar spune că bătrînețea își face simțită prezența. Posibil. Cert e că am mutat pe meci fix cînd Sterling marca golul de 3-0. Cîteva zeci de secunde mai tîrziu, Sturridge făcea 4-0 și, practic, punea capăt suspansului. A urmat o repriză și jumătate de fotbal ciudat, în care Arsenal, să nu uităm, liderul campionatului înaintea etapei, părea un vas serios avariat, cu cele mai bune piese nefuncționale, cu aparatura de bord deteriorată, pe traseul căruia nu exista decît o singură variantă posibilă: naufragiul.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
S-a terminat 5-1, dar putea fi mai rău, iar amintirea acelui 8-2 de pe ”Old Trafford” cred că a fost prezentă în mintea tuturor fanilor lui Arsenal pe toată durata meciului. Există însă unele diferențe față de acel joc. Acum, Arsenal se prezenta ca o pretendentă la titlu. Am stat și m-a gîndit cînd s-a întîmplat ca o echipă ce încasează o asemenea corecție să cîștige ulterior campionatul? Am pus întrebarea și la Fotbal European, și cineva m-a ajutat cu exemplul unui Liverpool-Manchester United 4-1 de acum ceva vreme. Pînă la urmă, contează cred mai puțin. Ceea ce contează e că Arsenal n-a arătat pe ”Anfield” ca o echipă capabilă să cîștige campionatul în acest sezon. Așa cum, de altfel, n-a arătat nici pe ”Etihad”, cînd City i-a administra un 6-3 de tenis.
Dar despre Arsenal, ceva mai tîrziu. Logic e să încep cu Liverpool. Și tot logic e să mă întreb, la acest moment, dacă Liverpool va fi doar un arbitru în lupta pentru titlu sau se va și implica activ în ea? Privind la Liverpool și la jocul echipei lui Brendan Rodgers, gîndul îmi zboară la Manchester United și la situația ei de acum. Paradoxal, exemplul lui Brendan Rodgers poate veni în sprijinul lui David Moyes. În sezonul trecut, Liverpool își exaspera suporterii, cam cum face United acum, comparațiile cu precedentul antrenor, în speță Dalglish, erau la ordinea zilei, ca și acum la United. Și, ca și acum la United, dacă n-am fi fost în Anglia în mod normal Brendan Rodgers ar fi fost demis, dacă nu în timpul campionatului, măcar la finalul său, cînd Liverpool s-a situat în afara pozițiilor europene.
Că nu s-a întîmplat așa, e meritul șefilor lui Liverpool, dar și filozofiei britanice, a educației mai bine zis. Liverpool în sezonul ăsta arată mult mai bine. Transferurile făcute l-au ajutat pe Rodgers să aibă mai multe variante la îndemînă, astfel că situațiile cînd jucători importanți lipseau să nu afecteze echipa. Cum, de altfel, se întîmplă la Arsenal. Pentru meciul de care vorbim, Rodgers nu i-a avut la dispoziție pe Sakho, Agger, Glen Johnson, Jose Enrique și Lucas. Cu toate astea a găsit resurse pentru un prim ”11” competitiv.
Din punct de vedere tactic, Rodgers s-a adaptat și el. Vechiul său 4-3-3 de la Swansea s-a transformat într-un 4-1-4-1 mult mai mobil și care generează mult mai multă densitate în zonele de mijloc. Parcă și Gerrard și-a găsit poziția ideală, ca vîrf al unui triunghi, cu Henderson și Coutinho, îndreptat însă spre propria poartă, nu spre poarta adversă. Un fel de Pirlo, la Juve, în aceeași figură geometrică pe care o construiește împreună cu Vidal și Pogba. Experiența îl ajută pe Gerrard, intuiția de asemenea, echipa se orientează după poziția sa în teren.
În ciuda concepției lui Rodgers (n-ați uitat sper de Swansea care era numită ”Swanselona” pentru posesia pe care o căuta), Liverpool pare o echipă care se simte foarte bine și atunci cînd e atacată. Apropo și de ce-a pățit Everton, tot pe ”Anfield”. Ba chiar parcă se simte mai bine, în special dacă are avantaj.
Pînă la acest meci cu Arsenal, Liverpool nu bătuse nici o una dintre echipele situate înaintea sa în clasament. A pierdut și cu Arsenal, și cu City și cu Chelsea. Toate partidele însă în deplasare. Acum a învins pe Arsenal, dar mai are de jucat pe ”Anfield” și cu Chelsea, și cu City, dar și cu Tottenham. Văzînd forța pe care ”cormoranii” o au pe propriul stadion, s-ar putea pedala pe ideea că vor arbitra lupta pentru titlu. Liverpool e însă la 6 puncte de liderul Chelsea. De ce n-ar putea intra și ca jucător în lupta pentru titlu? Mai ales că Brendan Rodgers nu va avea mijlocul de săptămînă ocupat cu meciuri europene, iar lotul se poate reface din punct de vedere fizic, ceea ce la echipele din fața sa nu e cazul deocamdată. Seria de partide din Premier League ce sta în fața lui Liverpool, Fulham, Swansea, Southampton, Sunderland, poate oferi răspuns la întrebarea pusă mai sus. Pare o serie lejeră, cu adversari din ”middle class”, dar acestea sînt meciurile în care se vede dacă o echipă e aptă să fie campioană sau nu. E o vorbă veche în fotbal și tare corectă, campionatele se cîștigă cu echipele mari, dar se pierd cu echipele mici.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cîte ceva acum despre Arsenal. Cînd începi meciul de la 0-1 e o problemă. Cînd îl începi de la 0-2, e și mai mare. Cînd e 0-4 la jumătatea primei reprize, problemele iau forma unui bulgăre de zăpadă ce se rostogolește și are tendința de a provoca o avalanșă. Faptul că o echipă ia două goluri din două cornere tinde să devină o obișnuință, căci nu-i prima dată cînd Arsenal se arată expusă la fazele fixe. Reacția de după goluri mi se pare însă de remarcat. Mai exact lipsa de reacție. Cam asta cred că a fost principala problemă a echipei lui Wenger pe ”Anfield”. A părut o echipă resemnată cu eșecul încă din minutul 10 și nimeni n-a încercat să forțeze destinul acestui joc.
Mă întorc la acel 8-2 din august 2011. Atunci, dacă îmi amintesc bine, diferența s-a făcut în ultima jumătate de oră, cu Arsenal în 10 oameni. Fusese 3-1 la pauză, iar Arsenal chiar avusese ocazii. În plus, îmi mai amintesc că Wenger a avut atunci mari probleme în a alcătui o formulă de start competitivă.
Probleme a avut și acum, de acord. În special absența lui Walcott, care lasă echipa fără un jucător care să știe să se demarce. Fără Walcott, toți ceilalți cer și primesc mingea la picior, ceea ce ușurează misiunea echipei adverse. L-aș aduga alături de Walcott și pe Flamini, ce pare foarte important în concepția lui Wenger. Și aș mai adăga teribila criză de formă prin care trece Mesut Ozil. Cel mai important om al echipei nu s-a văzut în momentele grele, a dispărut. În joc a părut o copie a acelui Ozil care-l scotea din minți pe Jose Mourinho la finala Cupei Spaniei dintre Real și Barcelona, de la Valencia. Indolent de multe ori, Ozil a părut într-un soi de letargie, părea un tibetan ce medita la nemurirea sufletului. Mourinho l-a scos atunci în minutul 69, Wenger l-a scos acum în minutul 61.
De la Ozil se așteaptă să fie un lider. Să fie Henry dacă se poate. Să fie Vieira. Să fie chiar și Fabregas, care nu degeaba era purtător de banderolă pe atunci. Mi se pare că Arsenal nu are în momentul ăsta un lider. E ceea ce nu demult a observat și Patrick Vieira, faptul că Arsenal trebuie să învețe să cîștige meciuri jucînd prost. O echipă campioană trebuie să știe și asta, să cîștige jucînd prost. Întrebați-l pe Mourinho!
Dacă am vorbit de programul lui Liverpool, iată și programul lui Arsenal: Manchester United, Liverpool, Bayern Munchen. În 8 zile și în 3 competiții. Apoi, după 3 meciuri aparent mai lejere cu Sunderland, Stoke și Swansea, urmează o perioadă de coșmar veritabil: Bayern, Tottenham, Chelsea (toate în deplasare), City, Everton. Nu există spațiu așadar pentru lamentări. Poate doar pentru o strîngere de rînduri.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S.
Am amintit mai sus de David Moyes și de Manchester United. Lucrurile par a nu se schimba foarte tare la United nici măcar după venirea lui Mata și revenirile lui Van Persie și Rooney. Urmează Arsenal-Manchester United, prilej numai bun de revenire pentru ambele echipe.
Pînă atunci, cea mai bună caracterizare a partidei de pe ”Old Trafford” cu Fulham o reprezintă această poză cu Sir Alex Ferguson. Mai exact reacția lui Sir Alex Ferguson la ceea ce vedea pe teren (lîngă el poate l-ați recunoscut, deși a îmbătrînit foarte tare, e Mick Hucknall, solistul de la Simply Red):
Am scris după eșecul lui Arsenal cu Bayern, chiar pe ”Emirates”, un text intitulat ”Arsenal, who?”. Titlul era o parafrază a unei celebre pagini întîi de ziar, ”Arsene, who?”, cu care Wenger a fost întîmpinat de ”The Sun” (acesta era ziarul). Am adus aminte pe parcursul textului despre acea echipă, ”The Invincibles”, care a cîștigat titlul în Premier Leaue, în 2003-2004, fără să cunoască înfrîngerea. Performanță rămasa și astăzi neegalată. Arsene Wenger era și atunci antrenorul, mai tînăr și parcă mai inspirat, iar în teren străluceau Henry, Bergkamp, Vieira, Pires, Ljunberg și alții.
Cel mai important personaj al acelui Arsenal era, clar, Thierry Henry. Întotdeauna mi-a plăcut acest fotbalist! Dacă l-ați uitat cumva pe francez, dacă ați uitat cît de mare a fost cariera sa, dacă ați uitat de ce era el în stare pe teren, vă propun să vă reamintiți în cele ce urmează:
Iată în cele ce urmează și filmul acelui sezon. L-am primit pe mail, din partea unui fan Arsenal evident, dar m-am gîndit că ar fi bine să fac cumva să fie văzut de mai multă lume. Eu cred că merită.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!