Așadar, ceea ce era de așteptat s-a întîmplat. Așa cum scriam și în precedenta postare de pe acest blog, operațiunea antrenor pentru Barcelona părea să conducă spre un singur nume. Cel al lui Gerardo ”Tata” Martino. Am explicat în acest text și de ce. În cele ce urmează, după ce am citit foarte multe articole sau postari pe bloguri din Spania și Argentina, o să încerc să conturez o personalitate a noului antrenor al catalanilor. Nu e un nume foarte cunoscut la noi, căci din păcate campionatul Argentinei nu s-a văzut în perioada în care antrena cu rezultate și laude pe Newells Old Boys.
Probabil că prima întrebare pe care și-o pune toată lumea este de unde vine porecla ”Tata”. N-are nici o legătură cu cuvîntul din limba română. Ei bine, așa cum el însuși declara într-un interviu în anul 2007, habar n-are de unde provine. se întîmplă, de fapt, la foarte multe porecle din fotbalul sud-american. ”De 30 de ani sînt în fotbal, habar n-am de unde vine porecla asta și sînt convins că foarte ulți oameni nu știu care e prenumele meu real și cred că, de fapt, mă cheamă Tata”, spunea Martino în acel interviu.
Să mergem mai departe! Și să intrăm în miezul problemei. Poate face față acest om la FC Barcelona? Asta cred, de fapt, că-i întrebarea ce-i preocupă și pe fanii catalanilor, dar și pe rivali lor. N-am văzut nicăieri vreo opinie negativă la adresa lui Martino. În Argentina i se spune ”Strategul”. Îi place să cîștige, dar se zice că nu-i place să cîștige oricum, ci e foarte preocupat de estetica jocului. Jucătorii pe care i-a pregătiti vorbesc cu plăcere de atrenamentele sale, unde pune mare accent pe latura tehnico-tactică.
Îi place ca echipele pe care le antrenează să fie cele care fac ritmul, care se află la conducerea jocului. Agresivitate, intensitate și recuperarea baloanelor pierdute cît mai aproape cu putință de poarta adversă. E un mare admirator al lui Bielsa și Guardiola, de la cel din urmă s-a inspirat atunci cînd și-a desenat echipa conform principiilor de mai sus. De la acea echipă a Barcelonei cîștigătoare a celor 6 trofee într-un sezon, cu Henry, Eto`o și Messi reprezentînd prima linie de pressing. Atunci, grație efortului camerunezului, Barcelona a dus aproape de perfecțiune această metodă, pe care Guardiola încearcă s-o impună acum la Bayern. Metoda celor 5 secunde, atît cît trebuie să dureze recuperarea unei mingi pierdute. După plecarea lui Eto”0, Barcelona a pierdut mult din acest stil, iar spre finalul epocii Guardiola și în sezonul trecut aproape că s-a stins.
În Argentina, Newells a fost echipa împotriva căreia s-a șutat cel mai puțin. Acțiunile de atac începeau de la portar și continuau cu fundașii centrali, care deschideau unghiul de pasare deplasîndu-se spre lateral și permițînd astfel mijlocașului închizător să coboare între ei. Fix ca la Barcelona lui Guardiola. Martino merge clar pe modulul 4-3-3, cu doi jucători de bandă care se deschid foarte mult și cu linia de mijloc extrem de mobilă. Diferența o face folosirea unui vîrf de meserie, spre deosebire de metoda acelui ”9 fals” atît de apreciată de Guardiola inclusiv acum la Bayern, unde se pare că Ribery va primi acest rol.
S-a vorbit mult despre relația cu Messi. S-a mers pînă a se spune că Messi a fost cel care l-a numit antrenor. E o exagerare. Messi avea 12 ani cînd a plecat din Rosario, care e și orașul natal al lui Martino, ce fel de relație putea el avea cu acesta? Cu siguranță că Messi a urmărit cu multă atenție jocurile echipei din orașul său natal și a lăudat de cîte ori a putut fotbalul arătat de Newells. De fapt, se pare că tatăl lui Messi îl plăcea foarte tare pe ”Tata” pe vremea cînd era jucător. Apropo, a jucat și în Spania, la Tenerife, dar foarte puțin. Se spune că era un număr 4 pur, o altă asemănare cu Guardiola.
Despre Messi, Martino spunea că îl preferă în poziția sa inițială, în banda dreaptă, de unde își poate pune în valoare calitățile mult mai bine. De văzut acum ce se va întîmpla. Marea problemă a lui ”Tata” e că Barcelona nu are un 9 autentic, care să se plaseze între Messi și Neymar. În plus, randamentul lui Messi pe noua poziție inventată de Guardiola la acel Clasico cu Real Madrid de pe ”Bernabeu” a fost întra-adevăr fantastic, astfel că nu ar exista, teoretic, motive de schimbare.
Spaniolii și-au reamintit acum ce greu le-a fost cu Paraguay, la Mondialul din 2010. Cine dorește, poate revedea acele momente AICI. Și și-au reamintit, cu această ocazie, că selecționer al sud-americanilor era Gerardo Martino. Același Paraguay care, un an mai tîrziu, prindea finala Copei America. A fi antrenor la FC Barcelona e însă o misiune infinit mai grea. Pînă acum, ”Tata” Martino se considera un tip fără noroc. Atît ca jucător, cît și ca antrenor. Se vede treaba că atunci cînd îți faci treaba cu pasiune și profesionalism, cînd faci ce-ți place și-ți place ce faci, vine ea și răsplata. Și nu doar în fotbal.
Antrenor la FC Barcelona. Antrenorul lui Messi, Neymar, Iniesta, Xavi, Cesc, Pique și toți ceilalți. Ce vreți răsplată mai mare?!
N-aveam de gînd să abordez un nou subiect legat de FC Barcelona. Mă gîndeam la alte teme, mi se părea mai interesant, de pildă, să mă refer puțin la operațiunea de ”facelift” pecare o încearcă Florentino Perez la Real Madrid, nu doar prin venirea lui Ancelotti, ci prin ”re-spaniolizarea” unei echipe ce devenise mult prea internațională.
A apărut însă noua problemă a lui Tito Vilanova, demisia sa și greutățile pe care le întîmpină FC Barcelona în găsirea unui nou antrenor. E o chestiune de actualitate care, zic eu, merită dezbătută și analizată un pic, mai ales că n-am prea văzut explicații pe la noi, dincolo de știrile care vorbesc de numele viitorului antrenor.
Mai întîi despre Tito. Vineri seară, imediat cum vestea s-a răspîndit, am postat pe facebook un scurt mesaj: ”Ce boală parșivă!! Și ce destin crud!! Să ajungi antrenor la FC Barcelona și să nu poți să te bucuri de asta!”. E un adevăr extrem de trist. Cancerul e o boală parșivă. Niciodată nu știi dacă l-ai doborît cu adevărat. Asta s-a întîmplat, probabil, și cu Tito. La finele lui mai, totul părea ok, altfel nu există nici o explicație logică față de ceea ce s-a întîmplat acum. Se spune că Tito era obligat să meargă săptămînal la control, pentru a vedea cum evoluează boala. Probabil că atunci evolua bine, iar acum lucrurile nu mai sînt atît de clare. E un moment greu pentru el și sper că-l va depăși. Aici nu mai e vorba de simpatii ori antipatii, aici e vorba de viața unui om, mai importantă decît orice echipă din lume.
Tare crud destin are omul ăsta. Să ajungi antrenor la FC Barcelona și să nu te poți bucura de asta. Orice antrenor, cred, și-ar dori să pregătească această echipă a Barcelonei. Cu Messi, Neymar, Iniesta și toți ceilalți. Tito a avut șansa asta după plecarea lui Pep. S-a bucurat cîteva săptămîni, apoi au început problemele.
N-o să mă refer acum la calitățile sale de antrenor. Am văzut că mulți l-au criticat. Nu doar la noi, ci și în Spania, pe forumuri. Ultima impresie, e adevărat, e cea care contează, iar ultima impresie a Barcelonei n-a fost dintre cele mai reușite. Dimpotrivă. Eșecul cu Bayern, mai exact felul în care a ieșit Barcelona din acea dublă manșă, a contribuit la acestă imagine mai degrabă negativă. Chiar dacă s-a luat titlul, un soi de medicament pentru viitor, acel 0-7 la general cu Bayern a rămas ca o ștampilă.
Pentru FC Barcelona e un moment greu. Și pentru președintele Sandro Rosell, aflat, probabil, la cea mai importantă decizie a mandatului său. După ce a fost ținta unui atac dur din partea lui Guardiola, Rosell are acum de făcut față unui mare examen. Să ma explic. Dacă toată treaba asta se petrecea în luna mai, problemele nu ar fi fost chiar atît de mari. Exista timp și destule nume. Acum însă, toate echipele sînt în plină pregătire și e greu să găsești un nume disponibil. Mulți ar vrea să vină, sînt convins, însă nu-i simplu. Există contracte în vigoare și cui îi convine să-și lase antrenorul să plece, chiar și la Barcelona și chiar pentru o situație de forță majoră, umanitară să zicem, și să rămînă descoperit? Nimănui. În mai sau iunie era mai lesne pentru toată lumea. Există tot felul de păreri care-l vizează pe președintele Rosell. Cum că în cazul lui Tito ar fi gîndit cu inima și nu cu mintea. Și nu acum, recent, ci în decembrie. Pe undeva adevărul e la mijloc. Mai tîrziu, Rosell a schimbat registrul și a gîndit cu mintea în cazul lui Abidal. Probabil că dacă ar putea să dea timpul înapoi, în decembrie, ar fi acționat altfel. Asta nu se poate însă, așa că trebuie s-o facă acum.
S-a vorbit de mai multe nume. A prins repede contur varianta Gerardo ”Tata” Martino. Un argentinian de 50 de ani, din același oraș ca Messi, Rosario, campion cu Newells Old Boys în Argentina și fost selecționer al Paraguayului. Fusese, pentru o perioadă scurtă, în cărți și la Real Madrid, acum vreo lună, pe cînd Ancelotti se lupta din greu să-i convingă pe șefii PSG-ului. Se spune că e un antrenor căruia îi place mult fotbalul de atac, de construcție, de pase, din puține atingeri. Faptul că e agreat de Messi e un mare avantaj, chiar dacă se vor găsi destui să spună că Messi face acum și pe directorul sportiv la club, pune și antrenor după ce pune pe liber jucători, vezi cazul David Villa. E totuși o exagerare! În primul rînd, cînd îl ai pe Messi în echipă, e logic să aduci un antrenor care să se muleze pe stilul lui și nu să-i ceri lui s-o facă.
În al doilea rînd, filozofia de joc a Barcelonei impune un anumit stil de antrenor. L-ați vedea, de exemplu, pe Mancini antrenînd Barcelona de azi? Era simplu de pus, n-avea contract, cîștigase campionatul în Italia și Anglia, deci nu e un oarecare. Stilul său nu se potrivește însă cu al Barcelonei.
Din punctul ăsta de vedere, Luis Enrique era o soluție bună. Numai că abia ce a semnat cu Celta Vigo. Nu e așa ușor să pleci de la o echipă cu care abia ai semnat un contract. Nu te poți duce să spui ”presidente, știi ceva, eu de mîine nu mai vin, ma duc la Barcelona”. Există contracte, există clauze, nu se poate lua o decizie unilaterală. Luis Enrique era continuarea firească. Pregătise Barcelona B, chiar cu succes, căci ar fi promovat în Primera dacă ar fi avut voie, a fost apoi și episodul Roma, unde a arătat cîte ceva din filozofia sa. Și Laudrup era o variantă, dar și el are contract. Se mai spune că ar fi fost discuții cu Villas Boas, dar Tottenham nu-i tocmai clubul cu care să negociezi ușor.
Suporterii l-ar fi vrut pe Heynckes. Și e logic să fie așa. E un nume care s-ar încadra în acest ”puzzle” complicat. Și ar fi fost și o lovitură de imagine. Numai că el, se zice, nu mai vrea fotbal. Ceea ce confirmă că decizia de a pleca de la Bayern a fost a lui și nu a fost înlăturat pentru a i se face loc lui Guardiola, așa cum s-a speculat. Ar mai fi fost și Bielsa, numai că modul de lucru al acestuia, chit că-i argentinian și seamănă extrem de mult ca filozofie și mentalitate, pînă la identificare aproape, cu Guardiola, nu-l recomandă. Un antrenor dur, care țipă încontinuu la jucători nu-i potrivit la orice echipă. Am mai auzit de Luis Aragones, a cărui vîrstă însă, 75 de ani, e un mare dezavantaj. Eu cred că dacă toate astea s-ar fi întîmplat acum o lună și jumătate, azi Barcelona îl avea antrenor pe Manuel Pellegrini.
Grea decizie, în astfel de condiții pentru Sandro Rosell. Care trebuia să se miște foarte repede, căci Barcelona nu-și poate permite să aștepte prea mult. Și așa echipa a primit o lovitură dură, căci Tito Vilanova era extrem de apropiat de jucători, din perioada cînd a fost asistent al lui Guardiola.
Cu siguranță însă, e decizia pe care Rosell n-ar fi vrut s-o ia niciodată.
UPDATE 3 IUNIE
Aici puteti vedea, in direct, de pe „Camp Nou”, prezentarea lui Neymar. Analiza transferului sau mai jos
Era un transfer anunțat de multă vreme. Se știa de mai bine de un an că Neymar va face, în vara lui 2013, pasul spre Europa. Circumstanțele care indicau acest pas erau clare: contractul lui expira în 2014, asta în primul rînd, apoi faptul că în vara viitoare Brazilia găzduiește Mondialul, în al doilea rînd. Neymar e om de bază în naționala Braziliei, pe undeva chiar cel mai important nume la această oră într-o selecționată ce nu mai dispune de branduri ”titanice”, de genul Ronaldinho, Ronaldo, Romario etc. Pentru Neymar, un sezon în Europa era obligatoriu înaintea Mondialului, căci oricît ar fi de frumos campionatul Braziliei, oricît de mulți bani s-ar învîrti acolo, și sînt foarte mulți, nivelul e limpede mult sub ligile puternice ale Europei. Ca să nu mai vorbim de Liga Campionilor.
Unica necunoscuta era destinația lui Neymar. Necunoscută și nu prea totuși. Pe Neymar l-au vrut toți. Și Real Madrid, și Bayern, și City, și Chelsea, și PSG. L-a luat Barcelona, în această goană pentru putere, din care au avut de cîștigat cel mai mult jucătorul și anturajul lui, prin anturaj înțelegînd impresarii și familia, căci tatăl său a avut și el un rol extrem de important. Sandro Rosell, președintele Barcelonei, și-a jucat cartea inteligent. Avea intrare și la jucător și la tatăl său. Înainte să fie președinte la Barcelona, Rosell a fost șeful Nike pe Brazilia și America de Sud. Poziție cu care și-a făcut suficiente relații în zona jucătorilor și a impresarilor. A plătit un avans, a lăsat jucătorul să joace încă un sezon și jumătate la Santos, dar a și pus clauze prin care a făcut ca transferul spre altă echipă, chit că această echipă ar fi dat mai mulți bani, să devină imposibil. Santos trebuia să plătească Barcelonei compensații foarte mari, iar prețul unui potențial transfer în altă parte ar fi trecut deci peste suta de milioane de euro. Iar Neymar nu face acești bani.
Pe undeva, la fel s-a întîmplat cu Cristiano Ronaldo în 2009. El a ajuns la Real Madrid oarecum forțat, căci Florentino Perez s-a văzut pus în fața unui precontract al fostului președinte, unul de tristă amintire după părerea mea, Ramon Calderon, prin care dacă nu făcea transferul pe suma stabilită, 96 de milioane de euro, urma să plătească daune de 30 de milioane. Perez a ales să facă un efort, să dea banii și să ia jucătorul, nu să dea bani degeaba. Dar Cristiano la vremea respectivă era o certitudine, cîștigase un Balon de Aur și avea un potențial în continuă creștere. Neymar, la acest moment, e încă la nivel de promisiune, iar a plăti 100 de milioane pe el era o nebunie curată.
Barcelona a pus mîna pe un mare talent. dar și pe un mare generator de bani. Neymar are în momentul ăsta 12 firme mari cu care are contract și care vor continua să plătească. Probabil valoarea contractelor va crește, e posibil să vină și alții, căci brandul Barcelona în ziua de azi atrage ca un magnet. Jumătate din bani ar trebui să meargă la Barcelona, cel puțin așa se negoziază în aceste zile, e un aspect încă nefinalizat, ceea ce ar fi o premieră, căci Barcelona lăsa mereu drepturile de imagine în întregime jucătorului.
La nivel fotbalistic, Neymar e abia la început. Nu vă luați după cei care, brusc, nu-l văd un mare fotbalist. Din frustrări se nasc cele mai mari bazaconii. Neymar e un mare talent. Ambidextru, cu viteză de reacție, cu tehnică sclipitoare, cu un unu contra unu devastator pe spații mici, Neymar poate fi tratamentul perfect împotriva dependenței de Messi a Barcelonei. Sînt însă destule semne de întrebare ce roiesc în jurul său. Cum va fi adaptarea la fotbalul european și la viața europeană, în general. Iar apoi, cum se va adapta la stilul Barcelonei. Și, mai ales, întrebarea de o mie de puncte, întrebarea care-i preocupă pe toți: CUM SE VA ÎNȚELEGE CU MESSI?
Avem în față o pereche, Messi-Neymar, ce poate distruge orice apărare. Dar care poate distruge și propria echipă. Aici e problema lui Tito Vilanova. Sau a celui ce va fi antrenor al Barcelonei în sezonul viitor, căci mie încă nu mi-e prea clară continuitatea lui Tito. La Santos, Neymar beneficia de libertate totală de mișcare, era absolvit aproape total de sarcinile defensive. La Barcelona, aceste detalii sînt însă rezervate lui Messi. O echipă cu doi fotbaliști beneficiind de libertate de mișcare și degrevați de sarcini defensive poate deveni haotică la început, victimă sigură apoi.
Barcelona are, de pe vremea lui Cruyff, un joc pozițional extrem de clar. Se învață de la primele clase de vîrstă. Un joc pozițional în care nimeni nu face ce-i trece prin cap. Excepțiile s-au numit Laudrup, Romario, Ronaldinho și acum Messi. Ceilalți, și au fost un Stoicikov, un Figo, un Xavi, un Eto`o, un Iniesta, s-au integrat în această disciplină. Riquelme, de exemplu, n-a putut, de aceea s-a și autoexclus. La nivel de antrenori, Louis van Gaal a încercat să schimbe un pic modulul, dar și el s-a autoexclus cu această mișcare.
Poziția naturală a lui Neymar e centru-stînga. Dar, fiind ambidextru, poate foarte bine să joace centru-dreapta. E oare posibil ca ei să se întersecteze, să schimbe pozițiile unul cu altul? În principiu, da. Una din marile calități ale lui Neymar e simțul asociativ, felul în care se asociază cu coechipierul care are mingea. Messi, la fel. S-ar putea ca și unul și celălalt să-și gasească cel mai bun coechipier posibil. Căci Messi a avut, în ultimul timp, tendința de a coborî mult spre centru pentru a pasa decisiv, dar nu de puține ori n-a avut cui să paseze. Acum are o variantă în plus.
Tito Vilanova are așadar această misiune. Nu imposibilă, dar nici prea lesne de obținut. Să-i facă să joace pe cei doi în același timp. Mai are însă de lucrat la ceva Tito. Neymar e o mașină de creat fotbal, dar și o mașină de pierdut mingi. Ceea ce la Barcelona e total interzis. În Brazilia își permitea să piardă baloane, la Barcelona nu prea, mai ales în Champions League, cu rivale extrem de puternice și bine așezate în teren.
În mod normal, Iniesta e factorul-cheie în adaptarea lui Neymar. Ritmul pe care-l propune Iniesta se potrivește perfect cu cel al lui Neymar. E posibil ca Xavi să fie un pic în dificultate, dar experiența sa îl va ajuta. În aceste condiții, nu cred că Barcelona ar face o afacere foarte bună pierzîndu-l pe Thiago, căci Thiago are, la rîndu-i, capacitatea de a juca la viteza impusă de perechea Messi-Neymar.
Acum, astăzi, nu se poate spune cu certitudine nimic. Numai proștii au certitudini, oamenii inteligenți trebuie sa aibă și dubii. A spune cu convingere că Neymar nu se va adapta la Barcelona e o mare greșeală. La ce talent are, la felul aproape umil în care vine la Barcelona și la ce dorință a avut de a juca alături de Messi, Neymar are deschise toate ușile viitorului. Dar nici nu se poate spune, cu aceeași siguranță, că va reuși, că va fi un mare succes. Pentru asta trebuie să așteptăm. Și să ne bucurăm că avem prilejul să vad în fiecare săptămînă de ce este capabil acest băiat.
P.S. 1
Aștept reacția Madridului. Și a lui Florentino Perez. Deocamdată Barcelona i l-a luat pe Neymar, iar Bayern, se pare, pe Lewandovski. Perez visează la Bale, dar e un transfer foarte greu de realizat, chit că în mass-media se scrie și se vorbește mult pe această temă.
P.S. 2
Se naște o nouă forță în Franța și Europa: AS Monaco. Îl va semna pe Radamel Falcao, ceea ce o mare victorie, dar și un semn de întrebare pentru mine și pentru toți cei care mai cred că fotbaliștii nu sînt guvernați de principiul ”show me the money”. Atenție la alte manevre în zonă, căci Jorge Mendes, impresarul lui Falcao și al multor altora, pare să-și fi găsit un nou client.
Barcelona a cîștigat, așadar, campionatul Spaniei. A făcut-o și de manieră matematică, pentru că de cîștigat, teoretic, îl cîștigase cu multe luni înainte. E un titlu chemat să fie un bun medicament pentru suporteri, dar și pentru anumiți componenți ai lotului.
FC Barcelona a dominat această ediție a Primerei Division într-o formă extrem de categorică. Cu o primă parte de record, astfel că prin luna ianuarie vorbeam tot pe acest blog despre o Barcelona aproape perfectă, dar cu o parte a doua mai degrabă de uitat, în care calificarea cu Milan a reprezentat momentul care lipsea. O parte a doua marcată de aparenta senzație de asemănare cu un avion în prăbușire, dar, mai ales, pentru că s-a întîmplat recent și ultimele impresii sînt cele care contează, de senzația de impotență în dubla manșă cu Bayern Munchen.
Este titlul lui Tito Vilanova! E limpede. Tito și-a asumat rolul extrem de ingrat de continuator al politicii lui Pep Guardiola într-un moment în care sănătatea sa, pînă la urmă cel mai important lucu din lume, nu era deloc clară. A venit acea recidivă a unei maladii parșive și acea dublă bătălie pe care a fost nevoit s-o ducă. Bătălia cu boala, dar și cea cu adversarii fotbalistici, cea de-a doua dusă de la mii de kilometri distanță și dintr-un alt fus orar. Cîștigarea campionatului, în aceste condiții, trebuie aplaudată ca atare, iar performanța trebuie privită drept una extrem de importantă.
Campionatele sînt turnee de regularitate, cu probe de anduranță multe, pe care dacă nu știi să le gestionezi riști să pierzi contactul cu plutonul. Iar exemplele în acest sens sînt nenumărate și nu trebuie căutate doar în sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem. Nu-i ușor să joci cu Getafe acasă înainte să joci cu Milan și nu-i deloc simplu să te concentrezi cu Celta după ce ai eliminat pe PSG. Aici e misiunea antrenorului, iar în condițiile date performanța Barcelonei trebuie aplaudată.
Evident, e și campionatul lui Messi. Cifrele sale sînt din nou uluitoare, cu toate că, dacă privim la rece lunile scurse, pare să fi fost cel mai slab sezon al lui Leo din 2008 încoace. Fie și faptul că a suferit o accidentare, urmată de recidive, invită la această concluzie. În doar două meciuri jucate de el în acest campionat, Messi n-a participat,cu gol sau pase de gol, la reușitele echipei. E un alt detaliu al importanței lui Messi în acest angrenaj, o importanță poate prea mare, căci atunci cînd echipa e dependentă de un jucător nu știe cum să abordeze meciurile importante fără el. Poate de aceea se forțează aducerea lui Neymar, un fotbalist cu multe calități, dar încă un mister pentru fotbalul european, dar un fotbalist ce pare capabil să-și asume rolul de vicepreședinte, iar atunci cînd e cazul, să preia puterea.
Vom avea timp să vorbim toată vara despre plecările și venirile de la FC Barcelona. Cred că va fi o vară agitată, pentru că Barcelona trebuie să schimbe ceva, trebuie să aducă figuri noi, trebuie să reasigure acea competiție internă, în vestiar, care a cam lipsit în ultima vreme. Nimic nu e mai rău pentru un fotbalist, pentru starea sa psihică, decît să știe că joacă indiferent de situație, prin decret cum s-ar spune. Achzițiile pentru asta sînt făcute, dincolo de cele de maximă urgență, iar la Barcelona de maximă urgență sînt postul de portar și cel de fundaș central, căci nu e poți baza la infinit pe Puyol, nu poți aștepta totul de la Mascherano și nu poți sta cu inima cît un purice cu gîndul că Pique face cine știe ce năzbîtie, în teren sau în afara lui.
Nu l-am uitat pe Abidal. Forța sa de a înfrunta destinul reprezintă o victorie la fel de mare precum cea a echipei. Pusă alături de lupta lui Tito Vilanova, cea a lui Eric Abidal adaugă o notă de și mai mare frumusețe acestui campionat.
Nu de mult mă întrebam, privind spre campionatul Angliei, dacă e chiar așa de tare Manchester United pe cît de mare e diferența din clasamentul Premier League? Aceeași întrebare mi-o pun și acum. Oare asta e diferența dintre Barcelona și Real Madrid în momentul acesta? Oare Barcelona a cîștigat titlul sau l-a pierdut Real Madrid? Ceea ce s-a întîmplat la Madrid necesită un articol amplu, pentru că e caz de studiu cum un om a reușit să subjuge interesul echipei unui ego ce a depășit periculos de mult granițele minții.
Pînă atunci, să dăm învingătorului ce e al învingătorului.
A fost o scurtă perioadă de pauză pe acest blog, forțată oarecum de succesiunea evenimentelor, semifinalele europene plus Sărbătorile de Paște. S-au întîmplat destul de multe lucruri în această săptămînă și-mi propun ca-n următoarele zile să abordez, pe rînd, teme ce presupun actualitatea imediată, dar, mai ales, viitorul nu prea îndepărtat.
O să încep cu Real Madrid. Mi se pare, din punct de vedere mediatic, cel mai de impact. Ceea ce se întîmplă azi la Real Madrid am anticipat încă din decembrie, atunci cînd Marca a ieșit pe pagina întîi cu titlul ”Divorcio a la vista”. Destui au fost atunci cei care s-au crezut mai deștepți decît era cazul, nu puțini au fost cei care m-au acuzat de simpatii sau antipatii. Atunci cînd am scris că în Marca nu apar întîmplător niciodată astfel de titluri și, într-un fel, de mesaje subliminale, m-am bazat pe o mai bună cunoaștere, spre deosebire de alții, a fenomenului presei din Spania.
A fost un joc la două capete în această perioadă între Mourinho și Florentino Perez. Cred însă că din acest joc a avut de suferit echipa. Și asta s-a văzut în momentele cele mai importante ale sezonului, dubla manșă cu Borussia. N-am apucat să scriu după meciul retur de pe ”Bernabeu”, pe care l-am comentat. Am spus și atunci, senzația a fost că Real a ieșit cu capul sus. Senzația la cald, căci, mai apoi, la rece, lumea și-a dat seama că nu e chiar așa și că, pe cît de aproape a fost Madridul de un miracol, la fel de aproape a fost de un final de meci convulsiv dacă Borussia marca la una dintre marile ocazii avute la 0-0.
A fost însă Mourinho suficient de abil, sau inabil poate?, de a repune convulsiile pe tapet. Cu acel ”maybe not”, care în engleză sună mult mai sec decît în spaniolă, cu care a răspuns la o întrebare ce viza viitorul său la Madrid. A urmat conferința de presă de vineri, care a incendiat de-a dreptul un vestiar și-așa încărcat de energii negative. La acea conferință, Mourinho a atacat de-a valma, nu l-a ratat nici pe Cristiano, iar pe Casillas s-a răzbunat destul de josnic. ”Îmi reproșez că n-am forțat mai devreme aducerea lui Diego LopezȚ e un atac suficient de urît față de instituția numită Iker Casillas. Am scis la vremea respectivă și despre conflictul dintre Jose Mourinho și Iker Casillas.
Titlul acestui articol este ”După Mourinho scapă cine poate”. Cam asta e situația în vestiarul Madridului acum. E cunoscut faptul că Mourinho a căutat să controleze acest vestiar popilîndu-l cu jucătorii săi de încredere, avînd contract sau fiind aduși prin intermediul amicului său cel mai bun, impresarul Jorge Mendes. Și nu-s deloc puțini aceștia, ultimul pe listă fiind Raphael Varane, ”semnat” de Mendes în februarie, exact după perioada sa excelentă, care l-a impus ca titular. În situație inversă e Marcelo, pe care Mendes m-a reușit să-l convingă să se alăture celorlalți jucători sub contract cu firma Gestifute. Aparițiile lui Marcelo în primul ”11” al Madridului au fost, de la acel refuz, meteorice. Problema acestor fotbaliști e că nu-l vor putea însoți toți pe Mourinho spre viitoarea destinație. Mulți spun că ar fi Chelsea, eu am unele rezerve. Ei au contract cu Real Madrid și e mult mai greu pentru un jucător să plece decît pentru un antrenor. Așa se explică ieșirea lui Pepe de după meciul cu Valladolid, ”ar fi cazul să-l respectăm mai mult pe Casillas”. Pepe e reprezentat de Mendes, dar nu e sigur că va putea prinde un transfer la vară, deși locul său de titular nu mai e o garanție. Astfel că s-a decis să schimbe tabăra.
Asta e marea problemă a Realului acum. Ce se va întîmpla după Mourinho? Am văzut cu toții și încă vedem ce probleme sînt la Inter Milano. Mourinho stoarce vestiarul de energii, în special psihice, ăsta a fost mereu stilul lui. Ceva s-a întămplat însă cu el. La Madrid n-a mai izbutit să-și apropie jucătorii emblematici așa cum a făcut-o la Porto, la Chelsea, la Inter. Poate și pentru că, spre deosebire de cele trei cluburi amintite, greii vestiatului n-au fost complexați de personalitatea antrenorului. La Real, greii vestiarului erau campioni mondiali și europeni cu Spania, iar Cristiano cîștigase o Ligă și un Balon de Aur. De aici conflictul care a izbucnit între tabere.
Marea șansă a Madridului e, paradoxal, faptul că nu s-a cîștigat prea mult în era Mourinho, astfel că ”foamea” acestor fotbaliști e încă prezentă. În special cea de cucerire a Ligii Campionilor. La Inter, vestiarul era deja sătul de trofee, la Real deocamdată nu e. Un campionat și o Cupă, plus o finală de Cupă de disputat, nu e tocmai un bilanț pozitiv pentru Mourinho, iar faptul că a întrerupt hegemonia Barcelonei lui Guardiola e o consolare palidă.
Vom avea timp să discutăm despre viitorul Realului. Urmează o vară extrem de agitată pe tot frontul fotbalistic european, cu mutări de antrenori și jucători ce se anunță extrem de palpitante. Îmi rămîne în minte însă un are mister: cum de Mourinho a stîrnit tot acest conflict într-un sezon ce trebuia să fie istoric? Echipa era campioană, lotul era îndestulător, iar Barcelona își pierduse identitatea prin plecarea lui Guardiola. Teamă mi-e că exact plecarea lui Pep l-a debusolat pe Jose. Pe cît de mari diferențe există între comportamentul celor doi, pe atît de multă admirație există între ei. Pierzîndu-și rivalul, Mourinho și-a pierdut antonimul perfect și, implict, motivația. Felul său de a fi necesită în permanență un scenariu războinic, un decor de luptă. E ca un drog. Negăsindu-l la adversari, căci Tito Vilanova, cu toate problemele sale, nu putea fi așa ceva, Mourinho s-a orientat spre propriul vestiar. A fost începutul sfîrșitului.
Dar, cu toate astea, ce ziceți de un meci Guardiola-Mourinho în august, în Supercupa Europei de la Monte Carlo?
P.S.
Pentru cei care încă n-au văzut documentarul realizat de ITV despre Jose Mourinho îl recomand cu toată căldura.
A fost un masacru. E limpede. Bayern a dat de pămînt zdravăn cu Barcelona, a măturat pe jos cu carențele fotbaliștilor catalani, a violat virtuțile acestora și a cam ucis speranțele lor de a se încorona, pentru a treia oară, campioni ai Europei pe ”Wembley”, stadionul lor talisman.
În momentul tragerii la sorți, spuneam că Barcelona are a patra șansă dintre toate semifinalistele. Iar lucrul ăsta s-a văzut perfect marți seară, la Munchen. Se văzuse înainte în partidele cu Real Madrid din competițiile spaniole, cît despre o posibilă confruntare cu Dortmund ne putem doar imagina. Barcelona de azi e departe de echipa care dădea o reprezentație de fotbal în fața lui Manchester United, după ce scotea în semifinale pe Real și înainte pe Milan.
A vorbi însă despre eșecul Barcelonei ar însemna să diminuăm meritele acestei super echipe numită Bayern Munchen. Merită toate aplauzele din lume pentru felul în care s-a ridicat după finala de anul trecut, pierdută în circumstanțe dramatice pe teren propriu, dar și după sezonul intern pierdut în fața Borussiei. Multe alte echipe s-ar fi prăbușit, psihic în primul rînd, s-ar fi măcinat în dezbateri interne de căutare a vinovaților. Bayern n-a căutat vinovați ci a căutat soluții. Le-a găsit în primul rînd prin crearea unei competențe colosale la nivelul lotului, prin completarea lui în poziții punctuale, vezi Javi Martinez sau Mandzukici, de creare a unei concurențe aducătoare de beneficii. La Bayern, absența unuia sau altuia nu se observă, pentru că există variante la fel de bune pe bancă. E clar, Bayern nu are un Messi, dar nici nu depinde, așa cum se întîmplă la echipa care-l are pe Messi, de un singur jucător, de starea sa de sănătate.
A vorbi despre meritele lui Bayern înseamnă, evident, a scoate în evidență numele lui Jupp Heynckes. Felul în care a gestionat echipa după ce s-a aflat de venirea lui Guardiola din vară a fost exemplar. Încă sînt neclare circumstanțele în care a fost ales Pep și motivele pentru care Jupp nu a fost lăsat să continue. Asta s-ar putea să fie o greșeală, dar ne vom lămuri începînd cu luna august. Deocamdată să-i acordăm un standing ovation acestui antrenor al cărui nume e foarte mare. Bayern-ul său e și mai tare favorită la cîștigarea Champions League anul acesta. Mare atenție însă la Real Madrid!
Trecerea spre Barcelona o fac din perspectiva unei idei ce pare amuzantă, dar e mai degrabă adevărată. A spus-o Lineker, iar cei ce nu știu cine a fost Lineker ar face bine să dea o căutare pe Google. ”Dacă există o echipă care are nevoie de Pep, în mod cert nu Bayern e aceea”. Și cam așa e. În momentul ăsta Barcelona e ca o armată rănită, încă vie dar abia trăgîndu-și oasele istovite în așteptarea ultimei bătălii adevărate din acest sezon. Mulți spun că Munchen e un soi de Waterloo pentru glorioasa armată catalană. Ne putem gîndi într-acolo, doar că Napoleon-ul Barcelonei, Guardiola, abandonase de mult bătăliile, poate conștient de ceea ce avea să urmeze. Pe undeva, Guardiola a învățat multe din ceea ce i s-a întîmplat lui Johan Cruyff și a decis să plece înainte ca ”Dream Team-ul” său să fie masacrat.
Barcelona a pierdut această semifinală în momentul în care Pastore a dat gol pe ”Camp Nou”. În acel moment, Messi, nerefăcut, a fost trimis în teren să salveze situația. A făcut-o atunci, dar consecințele s-au văzut la Munchen. În primele 15 minute a fost clar că Messi nu e ACEL Messi. Acel Messi care nu s-a ascuns niciodată în meciurile importante, acel Messi care a fost decisiv în confruntările decisive, acel Messi care și-a salvat de atîtea ori echipa. În acest sfert de ceas au realizat și cei de la Bayern pe cine au în față. O echipă dependentă psihic de un singur om, un aspect extrem de ciudat totuși la o echipă cu atîtea valori. S-a văzut clar că Messi nu e refăcut, au observat imediat și coechipierii, s-a simțit că se ferește, că-i e teamă de recidivă, că nu e sigur pe corpul său. Iar de atunci, Barcelona n-a mai încercat nimic, în afară de a căuta să țină cît mai mult mingea pentru a menține scorul existent pe tabelă și păstra ceva șanse pentru retur. A făcut-o și la 1-0, și la 2-0, și la 3-0, chiar și la 4-0. Asta în vreme ce Bayern, la 4-0, căuta să-l dea pe al cincilea.
Destul de ciudată reacția lui Tito Vilanova. Mai exact lipsa de reacție. Să faci schimbare în minutul 83, la 4-0, e bizar. Blocat psihic parcă, antrenorul Barcelonei n-a avut curaj să-l scoată pe Messi încă de la pauză, astfel ca echipa să conștientizeze că el nu mai e în teren și trebuie să se descurce și fără. În fond era meciul tur, mai exista varianta returului. Și oricum, mai rău de ce s-a întîmplat, ce putea fi?
Despre viitorul Barcelonei vom avea timp să discutăm aici. Peste cîteva zile, tristețea de la Munchen va fi înlocuită de bucuria cîștigării campionatului. Exact ca și în cazul lui Manchester United, nu trebuie minimalizată această performanță, obținută în condiții extrem de grele. Apoi va veni vara, cu obiectivele sale clare, formarea unei echipe care să nu mai depindă atît de Messi, iar aici Neymar poate avea un rol foarte mare, și care să nu mai tremure cînd unul sau altul dintre fotbaliști are probleme de sănătate. Nu-s puțini cei care vorbesc de final de ciclu. O fac în special cei care au mestecat în toți acești ani frustrări și amărăciuni.
Șansa Barcelonei e că în fotbal totul durează foarte puțin. Catalanii trăiesc azi ceea ce au trăit și alte echipe ce au marcat istoria fotbalului. Nimic nu e etern în viață, gloria cu atît mai puțin. Urmează returul, miracole s-au mai văzut, dar pentru Barcelona e vital să nu coboare brațele și să încerce. După meciul de la Milano, scriam aici că Barcelona are nevoie să cîștige un război după o primă bătălie pierdută, căci era ceva ce nu făcuse. Atunci a reușit. Acum e altceva. Nu e o bătălie pierdută, e aproape o prăbușire. Dar din care se poate ieși rezonabil și cu o aterizare demnă
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!