Acum ceva mai bine de 4 ani, la Monte Carlo se preconiza a se construi un nou El Dorado al fotbalului european. Cu finanțare rusă și aspirații princiare, AS Monaco își dorea să urmeze pașii lui PSG sau Manchester City, iar campania de achiziții din acea vară, deschisă de cumpărarea lui Radamel Falcao de la Atletico Madrid, reprezenta un argument cât se poate de serios. Un investitor născut din ceața dispariției URSS-ului, Dmitri Ribolovlev, și un consilier pe teme de fotbal, Jorge Mendes, apărut din suflul exploziei lui Cristiano Ronaldo și Jose Mourinho, urmau să fie personajele cheie ale noului proiect. Urmau, căci lucrurile s-au precipitat, un divorț cu balamuc și mușchii pe care Putin și i-a arătat către noii îmbogățiți (care în timp ce-și numărau sutele de milioane cam uitaseră cui datorează acest salt în ierarhia socială) reprezentând factorii ce au dus la diluarea aproape dramatică a averii oligarhului rus. Sau, mai degrabă, a disponibilității sale de a băga bani cu nemiluita în echipa de fotbal a orașului ce-l găzduiește. Ba chiar, simțindu-și destul de bine interesele, ”gospodin” Ribolovlev a investit câteva milioane bune într-un apartament la New York pentru fiica sa, în timp ce echipa de fotbal inversase complet strategia, trecând de la cumpărări pe bani mulți la vânzări pe sume colosale. Citeste mai mult …
Cel mai prost păstrat secret din fotbalul ultimilor ani a încetat să mai existe din prima zi a lunii februarie. Și a devenit o certitudine. Pep Guardiola va antrena, pentru următorii trei ani cel puțin, pe Manchester City. Comunicatul oficial al celor de la City a alungat astfel orice urmă de speculații, căci începuseră să apară zvonuri cum că Pep ar merge, pînă la urmă la United, ba că ar fi tentat de rublele-lirele lui Abramovic la Chelsea, ba chiar că Wenger ar accepta să se retragă de la Arsenal în caz că s-ar reuși aducerea catalanului în locul său. Totul s-a reglat pe 1 februarie, odată cu anunțul dinspre Manchester: Guardiola devine ”cetățean” cu acte-n regulă. Citeste mai mult …
Încet încet se pun în mișcare campionatele importante ale Europei. Au pornit Franța și Anglia, în week-end-ul viitor vor pleca la drum Primera și Serie A, campionatele ce au dat finalistele Champions League în sezonul trecut, iar la acest sfîrșit de săptămînă începe Bundesliga. O întrecere pe care 16 dintre cei 18 antrenori ai grupărilor ce se regăsesc pe grila de start o văd cîștigată din nou de Bayern Munchen. Cei doi care se situează împotriva curentului sînt tehnicienii celor două echipe chemate să pună sub semnul întrebării supremația bavarezilor în fotbalul german, Wolfsburg și Dortmund. Este al treilea sezon al lui Pep Guardiola la Bayern, dar este foarte posibil să fie și ultimul.
Citeste mai mult …
S-a terminat una dintre cele mai interesante și pline de neprevăzut ediții din Premier League. A cîștigat Manchester City, așa cum mulți, printre care mă număr și eu, au preconizat la începutul sezonului. Manchester City are, de departe cel mai bun lot din Anglia, iar aducerea lui Manuel Pellegrini s-a dovedit a fi mutarea cîștigătoare a conducerii spaniole a clubului. Txiki Beguiristain și Ferran Soriano s-au orientat spre chilianul cu care n-au lucrat niciodată înainte, dar pe care-l cunoșteau din Primera Division, atunci cînd s-au lămurit că pista Guardiola, pe care doreau să se înscrie, e închisă pentru ei din motive de Bayern Munchen. Contactele dintre Pellegrini și City s-au produs în paralel cu remarcabila campanie europeană a celor de la Malaga, iar acceptul chilianului a venit, așa cum e poate firesc de la un om de caracter cum pare să fie el, imediat după eșecul celor de la Malaga în fața Borussiei Dortmund.
”Inginerul” Pellegrini (ghilimelele nu prea își au rostul, căci el chiar este inginer, absolvent și licențiat în 1979 al Universității Catolice din Santiago de Chile, secția inginerie civilă) s-a dovedit cea mai bună soluție pentru șantierul celor de la Manchester City. Un șantier de lux, cu utilaje de lux, aduse pe bani grei datorită dopingului cu petrodolari asigurat, de ani buni, dinspre Abu Dhabi. Dar pe care se cam pusese praful, căci fostul șef, italianul Mancini avea alt stil, altă gîndire, altă mentalitate, alt mod de a cîștiga partidele. Obișnuiți cu Spania, Beguiristain și Soriano au intuit că Pellegrini poate aduce acel element care să transforme o echipă de multe ori cenușie și rece, inclusiv atunci cînd cîștiga trofee, într-una mai spectaculoasă. Și au intuit bine.
Faptul că City a dat peste 100 de gluri în Premier League vine din schimbul de filozofie propus de Pellegrini. City și-a construit un stil propriu în acest sezon, de la care nu s-a abătutu decît o singură dată, în Champions League cu Barcelona. Echipa a mai pierdut și-n campionat, a mai făcut meciuri proaste, dar și-a păstrat în general stilul. Iar asta merită consemnat. La fel cum merită consemnate rezultatele obținute de City în dueluri cu numele importante din Anglia.
Pellegrini e un tip tăcut, nu face gălăgie, nu se agită pe margine, nu dă indicații, nu aleargă ca un apucat atunci cînd echipa sa dă gol, nu cîntă cu fanii, dar nici nu se înjură cu adversarii. El construieşte, cu pasiune, cel mai bine în spatele ușilor închise, dar și în cel mai pur stil darwinist: supravieţuieşte cine se adaptează la mediul înconjurător. Căci cine visează la cai verzi pe pereţi e în mare pericol să cadă fără să apuce să-i vadă.
Chilianul a făcut, din nimic, echipă la Malaga la fel cum făcuse din Villarreal. Poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte ce aproape a fost Villarreal de finala Ligii, în 2006, cînd cu penaltyul ratat de Riquelme cu Arsenal. La fel, poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte că în sezonul 2009-2010, cînd a antrenat pe Real Madrid, a făcut 96 de puncte, mai multe ca în primul an al lui Mourinho la Real şi doar cu 4 mai puţine decît în al doilea, cel cîştigător, al portughezului. Acest titlu cîștigat cu City șterge puțin din ștampila pusă asupra chilianului, cea de băiat bun, extrem de priceput, dar care are mari dificultăți în a lucra cu vedete consacrate, cu caractere puternice. Deja nu mai e cazul să spunem asta.
Vă amintiți acea declarație răutăcioasă, în stilu-i caracteristic, fîcută de Jose Mourinho acum vreo doi ani? ”Eu dacă aș pleca de la Real Madrid n-aș ajunge niciodată la Malaga”, parcă așa era. Pellegrini n-a zis nimic atunci, dar roata s-a întors acum. Pellegrini a cîștigat cu City un campionat pe care tare mult și-l dorea Mourinho, iar portughezul, cu acea victorie pe ”Anfield” practic i l-a făcut cadou. Viața îți dă înapoi palmele pe care tu le-ai dat, în trecut, altora.
Nu i-a fost ușor lui Pellegrini însă. Adaptarea echipei la stilul său s-a produs destul de lent. Aguero și David Silva, oamenii săi de bază, au avut multe probleme fizice. Negredo a început puternic dar s-a stins pe parcurs și a fost de nerecunoscut la finalul sezonului. Marea inovație a ”inginerului” s-a numit însă Toure Yaya, pe care l-a eliberat de povara postului de mijlocaș închizător acordîndu-i libertate de mișcare și transformîndu-l într-o adevărată bestie ”box to box”. Atunci cînd a putut să-i alinieze împreună pe Silva, Aguero, Nasri și Yaya, City a fost o frenezie ofensivă, iar rezultatele o dovedesc.
Se spune că, la final, clasamentul nu minte. Și cine termină primul înseamnă că a meritat. Nu puțini sînt cei care vorbesc despre Liverpool ca fiind ”campioana morală”. Așa ceva nu există. Campioana e una, iar aceasta e City. Morala în fotbal spune altceva, și anume că locul doi nu se premiază și nu prea se sărbătorește. Liverpool sărbătorește, dar nu locul doi, căci ar fi totuși sub demnitatea unui asemenea club, ci reîntoarcerea în lumea bună. Poate că pentru fotbalul englez, pentru dinamica și istoria sa, ar fi fost bine ca Liverpool să ia titlul. Doar că nu așa se judecă, se judecă după puncte, după ce se trage linia. Brendan Rodgers e o revelație din toate punctele de vedere, căci ceea ce a reușit el cu Liverpool, cu lotul lui Liverpool mai exact, e aproape un miracol. Comparați lotul lui Liverpool cu cel al lui City și spuneți-mi ce jucător de la Liverpool, cu excepția lui Suarez și, eventual, Gerrard (dar ce facem atunci cu Toure?) ar fi titular la City! Liverpool s-a întors printre cei mari, dar tare mă tem să nu cumva aceasta să fi fost marea șansă a ”cormoranilor”. În sezonul viitor va fi mult mai greu. Va fi Champions League, poate va pleca și Luis Suarez, nu știu dacă nu cumva sentimentul de maximă dezamăgire după acest final de campionat cînd au fost atît de aproape de un titlu visat de două decenii să nu apară ca o factură ce va trebui decontată în campionatul viitor.
In fine, e un fel de a spune fără președinte. Teoretic, președinte are, căci a preluat această funcție vicepreședintele de pînă acum Josep Maria Bartomeu. Probabil că și practic îl are, căci noul șef și-a intrat imediat în pîine, conform statutelor după care e organizat clubul catalan. Care e un fel de republică în sine, de vreme ce președintele e ales prin vot, și se guvernează cam la fel.
Imaginea este a însă a unui club fără președinte. Sandro Rosell a cîștigat net alegerile din 2010 practic fără să se obosească prea tare. Și asta, culmea, în fața echipei pe care o propusese Joan Laporta (care, pentru cei care poate nu știu și se întreabă, nu mai avea voie să candideze, după două mandate consecutive, dar care, dacă se vor face alegeri anticipate, are voie să se prezinte), una care plutea pe valul transformării echipei de fotbal, grație lui Guardiola, Messi și ceilalți, în cea mai bună a momentului, după unii cea mai bună din istorie. Apropo de echipa lui Laporta, o parte din ea, Soriano & Beguiristain, se regăsește în poziții de conducere la Manchester City. N-am vrut să spun nimic cu asta, doar am constatat.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revin la Rosell și la procentul cu care a cîștigat acel scrutin, cel mai mare din istoria voturilor la clubul catalan. Acest procent s-a bazat, cred, pe imaginea pe care a avut grijă Rosell s-o lase în rîndul alegătorilor. Mulți dintre fanii Barcelonei probabil că au văzut filmul documentar ”FC Barcelona Confidențial”, foarte mulți dintre fanii Barcelonei din Catalunya probabil că erau la curent cu cele întîmplate. Rosell a fost mereu asociat cu Ronaldinho, aducerea lui Ronaldinho, de fapt, a fost asociată cu Rosell, iar el a fost privit ca un fel de erou pentru asta. Cu ceva dreptate, nu neapărat în zona eroismului, căci la momentul aducerii lui Ronaldinho, Barcelona era un club în perpetuă criză de nervi, care nu avea prea multe de oferit unui astfel de star, nici bani, nici echipă, nici premise de mare performanță, era doar o grupare cu istorie multă și reprezenta un oraș fabulos, mai ales pentru un brazilian. Faptul că Rosell l-a luat pe Ronaldinho în dauna lui Manchester United și Real Madrid, principalele forțe fotbalistice ale momentului, i-a adus o aură de specialist în transferuri, iar CV-ul pe care și l-a creat muncind la Nike în Brazilia și apoi America de Sud, una de manager extrem de priceput.
Privind lucrurile de atunci prin lentila evenimentelor de azi îmi pun, așa, o întrebare: oare cum l-o fi convins Rosell pe Ronaldinho atunci? Chiar nu mai contează, între timp lucrurile au evoluat, iar Ronaldinho, cum a fost el adus, a reprezentat omul care a ridicat, prin valoare și personalitate, clubul la înălțime. În jurul lui s-a construit echipa din 2006, dar tot în jurul lui s-au pus bazele conceptului de fotbal-marketing, atît de utilizat la Real Madrid. Pînă să vină Messi și restul echipei lui Pep, Ronaldinho s-a opus de unul singur, la nivel de marketing, aparatului pe care-l pusese la punct Real Madrid, cu Beckham, Zidane, Ronaldo, Figo, Raul, Roberto Carlos și ceilalți.
Să ne întoarcem la prezent. Și la Sandro Rosell. Am citit undeva o observație tare interesantă. În 2009, Marca l-a dat jos pe Ramon Calderon de la șefia Madridului în 3 zile. Chit că omul era un personaj destul de anost și trist, e de ajuns să ne amintim circul cu marmeladă făcut la București cu Gigi Becali (îl vede cineva în stare pe Florentino Perez de o asemenea mascaradă?), a fost forțat să demisioneze în 3 zile. În această săptămînă, tot în 3 zile, cotidianul generalist El Mundo l-a dat jos pe Sandro Rosell. Sau l-a făcut să demisioneze, ca să respect într-totul terminologia. Întîmplător sau nu, director la Marca în 2009 era Eduardo Inda, cel care a semnat articolul din El Mundo de luni, în care se dezvăluia că, de fapt, transferul lui Neymar la Barcelona n-a costat 57 de milioane, ci 95, cu tot soiul de comisioane bizare pentru Neymar, pentru tatăl lui Neymar (în fapt pentru societatea N & N pe care o controlează seniorul) și așa mai departe. E greu de înțeles cum Santos ia doar 17 milioane, tatăl lui Neymar primește 8,5 milioane drept comision, jucătorul 10 milioane drept primă de instalare (pînă aici să zicem că cifrele pot fi acceptate), dar, dincolo de astea, societatea N & N mai încasează 40 de milioane. În plus, cel puțin curioase sînt sumele de 9 milioane pentru două meciuri amicale (unul deja s-a jucat), dar și 7,9 milioane pentru blocarea a trei tineri jucători de la Santos. Aceste ultime cifre îmi par a fi o plată mai neagră pentru Santos.
Nu mai insist asupra cifrelor. Le-ați tot văzut probabil. Vreau să mă refer la consecințele demisiei lui Rosell. Din punct de vedere sportiv, în momentul ăsta Barcelona n-are emoții cu privire la vreo penalizare. FIFA, UEFA, Federația Spaniolă și Liga Profesionistă din Spania n-au avut nimic de comentat asupra acestui transfer. Rosell va depune mărturie pentru că a fost reclamat de un socio al clubului, un votant cum ar veni. De profesie farmacist, dacă asta are vreo importanță. Faptul că a demisionat mă face să cred totuși că s-ar putea, în fața judecătorului, să se afle destule elemente care ar putea implica pe FC Barcelona. Deocamdată, nu se știe dacă a făcut sau nu ceva ilegal, asta va urma să decidă judecătorul, însă Rosell va fi nevoit să scoată la lumină toate documentele despre care spunea că sînt confidențiale.
Tot din punct de vedere sportiv însă, eu cred că FC Barcelona n-are cum să nu fie afectată. E un cutremur, pe care-l va resimți și lotul de jucători. În momentul de față, se spune că noul președinte, Josep Maria Bartomeu, vrea să ducă la capăt mandatul, pînă în 2016 cu alte cuvinte, înțelegînd că n-a fost votat Rosell ci o echipă de conducere, care se menține, și, în special, un program. Pe care, zice, îl menține.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Totul se leagă însă de puncte. Și de joc. Dacă Barcelona nu ia campionatul și iese din Champions League încă din martie (cu City e foarte posibil), atunci lucrurile se vor precipita și e posibil să vedem, după un deceniu de pace, din nou batiste albe pe ”Camp Nou”. Implicit, alegeri anticipate. În interiorul lotului, toate aceste cifre, toate aceste milioane aruncate spre Neymar și familia lui n-au cum să pice bine. Fotbalistul e o specie aparte. Între meciuri, drumuri, recuperări, antrenamente și iar meciuri petrece foarte mult timp singur, prin camere de hotel ori cantonamente, și-și construiește în minte scenarii, vede conspirații la adresa lui, se consideră prost tratat față de alții. Messi cred că deja a gîndit mult la aceste scenarii. Iar Tata Martino nu pare capabil, prin personalitatea lui, să țină legat un vestiar populat, cum îi place lui Gică Craioveanu să spună, ”de rechini”.
Barcelona e în fața celui mai greu moment din ultimii 10 ani. Si asta din cauza lui Sandro Rosell, paradoxal, tocmai cel care a făcut posibilă ieșirea din criză.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Roberto Mancini, aventura în fotbalul englez s-a terminat. Antrenorul care a adus titlul de campioană pentru Manchester City, după aproape jumătate de secol de așteptare, a fost demis imediat după pierderea finalei Cupei Angliei. În sezonul viitor, ambele echipe din Manchester vor avea antrenori noi.
Eu nu cred că plecarea lui Mancini a fost decisă de meciul cu Wigan de pe ”Wembley”. Eu cred că și dacă ar fi cîștigt acel meci, Mancini tot ar fi plecat. S-ar fi găsit, probabil, o cale mai prietenoasă decît această demitere, care, oricum am da-o, nu suno deloc bine. Eu cred că lui soarta lui Mancini a fost decisă în primele săptămîni ale acestui an, atunci cînd Manchester City a omorît suspansul în Premier League.
De-a lungul timpului, soarta i-a fost alături lui Mancini. Și-a construit un CV baban la Inter într-o perioadă în care echipa milaneză n-avea adversar. S-a văzut la venirea lui Mourinho diferența dintre Inter-ul lui Mancini și Inter-ul lui Mourinho. La City, a beneficiat de tradiționala răbdare din fotbalul englez, de respectarea aproape religioasă a noțiunii de ”proiect sportiv”, indiferent de rezultatele imediate.
Iată cum arată bilanțul contabil la Manchester City din 2008 încoace, cu precizarea că exercițiul bugetar 2012-2013, încă nefinalizat, nu a fost inclus în aceste calcule, însă, cu siguranță, nu are cum să fie diferit.
2008-09: pierderi de 92,6 milioane lire (110 milioane euro)
2009-10: pierderi de 121,3 milioane lire (145 milioane euro)
2010-11: pierderi de 197,5 milioane lire (235 milioane euro)
2011-12: pierderi de 97,9 milioane lire (115 milioane euro)
Aceste pierderi vin în principal din cauza politicii de transferuri și a grilei de salarizare, elemente care sînt strîns legate între ele. Manchester City n-a reprezentat o destinație extrem de apetisantă pentru fotbaliștii de mare valoare, care au trebuit convinși cu salarii astronomice. City plătește în momentul ăsta salarii de aproape 250 de milioane de euro pe sezon, la un lot pentru structurarea căruia s-au cheltuit sute de milioane de euro.
Performanțele lui Mancini n-au fost, cred eu, pe măsura acestor investiții. Un titlu, o cupă și o supercupă pot reprezenta, în opinia lui Mancini, evident, mari performanțe. Posibil să și fie. Însă la fel de posibil e că s-a cheltuit cam mult pentru un singur campionat cîștigat așa cum a fost cîștigat. Ca o curiozitate sau paradox al destinului, atît City cît și QPR, protagonistele ultimei etape din sezonul trecut, au avut un campionat lamentabil acum, departe, la fiecare în parte, de pretenții.
Ciudat e că Mancini lăsa senzația că nu știe pe ce lume e, că nu e conștient de situația în care se afla. Cel puțin așa se pot interpreta declarațiile sale de după finala pierdută cu Wigan, în care spunea destul de răspicat că va fi antrenorul lui City și-n sezonul viitor și că Txiki Beguiristain și Ferran Soriano, șefii săi în organigrama clubului, n-au putere de decizie în ceea ce-l privește. E posibil ca asta să-i fi enervat destul de tare pe cei doi, căci e destul de rar întîlnită în Anglia o demitere a antrenorului cu două etape înainte de final, în astfel de circumstanțe cînd nici măcar teoria unui șoc la echipă nu mai funcționa, căci nu mai luptă pentru nimic. Mult mai logic era să se aștepte finalul sezonului și atunci să se găsească o variantă elegantă.
Mancini plătește însă prețul aroganței. Și prețul veșnicelor sale nemulțumiri legate de calitatea și cantitatea de jucători pe care-i avea la dispoziție. Se vorbește că 90 la sută din lot e împotriva lui. Imaginea lui Tevez în momentul schimbării, în finala cu Wigan, e un exemplu. Ostracizarea lui Lescott, cu care se spune că nici măcar nu se salută, e un altul. Plus incidentul cu Balotelli, care oricum ar fi a stricat mult imaginea clubului. Marea problemă a lui Mancini nu e că echipa a avut un sezon slab, în fond se mai întîmplă, iar englezii sînt mult mai permisivi cu astfel de episoade, ci că echipa s-a prăbușit de-a dreptul față de campionatul trecut. Iar parcursul lamentabil avut sub comanda lui Mancini în competițiile europene a reprezentat încă o notă de plată pe care italianul o plătește acum.
Despre ce va fi vom avea timp să discutăm. Deocamdată, la City e ora proiectelor, a planurilor. Ca va fi Pellegrini, că va fi altcineva, o misiune ușoară nu va avea. Nu e întotdeauna simplu să lucrezi cu un grup de tineri milionari, plin de capricii, uneori ifose, și cu caractere foarte puternice. E nevoie de un astfel de caracter puternic care să-i stăpînească.
Două vorbe și despre Costel Pantilimon. L-am întîlnit la Manchester, în iarnă, cînd am comentat derby-ul cu United de pe ”Etihad”. Am vorbit destul de mult atunci, oficial și neoficial. Îi știu preocupările, să nu creadă cineva că era mulțumit cu situația. E un tip cu mult bun-simț și caracter. Mă așteptam să plece încă din iarnă, știu și care-i erau atunci variantele din Italia și nu numai, condițiile financiare etc. N-o să le spun însă aici. Prima lecție pe care am primit-o de la Ovidiu Ioanițoaia a fost asta: ”ce se discută la masă, rămîne la masă”. ”Off the record” trebuie să rămînă ”off the record”.
Într-un fel, m-am bucurat că City n-a luat Cupa. Din cauza tratamentului pe care Mancini i l-a aplicat lui Pantilimon. Mi-a venit în minte Guardiola și felul în care l-a titularizat pe Pinto în finala Cupei cu Real Madrid și-n toate confruntările din Cupă din perioada sa. Și au fost alte două finale, ambele cîștigate. Pe aceeași linie a mers și Tito Vilanova și sînt convins că, dacă Barcelona s-ar fi calificat, Pinto ar fi apărat în finala de vineri. E vorba de caracter și de felul în care gestionezi relația cu vestiarul. Ceea ce am spus mai sus. Jucătorii simt asta și, în felul lor, sînt solidari unul cu altul, pentru că știu că li s-ar putea întîmpla și lor. Asta apropo de o altă afirmație de mai sus, cum că Mancini avea 90 la sută din lot împotrivă.
În august 2011 am scris despre transferul lui la City următoarele: ”Pentru Pantilimon, teoretic, ar fi un pas înainte. Teoretic. Pînă la practic, mai e. Căci, în acest moment, titulatura sa e aceea de rezervă a lui Joe Hart. Care Hart e cam titularul postului în “naţionala” Angliei, are 24 de ani, la fel ca şi Pantilimon, şi n-a dat semne că ar trebui înlocuit. Ca portar, a fi rezervă e un pic mai complicat. Pentru un jucător de cîmp există multe posibilităţi. Numai la noi se mai vorbeşte despre 11 titulari şi mai multe rezerve, căci în fotbalul adevărat există noţiunea de lot cu 18 posibili titulari. Sînt meciuri multe, rotaţii, accidentări, suspendări, conjuncturi, fiecare are şansa lui. Ca portar însă e un pic mai greu, opţiunea Cupei Ligii (Cupa Angliei începe pentru City abia în ianuarie) nefiind foarte concludentă. Iar atunci cînd îţi aştepţi cu multă anxietate rîndul e posibil ca starea, plus dorinţa de a-ţi arăta valoare, să se transforme în nesiguranţă. Iar cine crede că exista varianta vînzării ui Hart e în mare eroare, City neintrînd în categoria cluburilor obligate să vîndă pentru buget. Poate că pentru el era mai bine să caute o variantă intermediară. O echipă, mai mică decît Manchester City ca dimensiuni şi impact mediatic, care să-i ofere şansa de a apăra constant. Şi de unde să plece către mai bine.”
Nu cred că am fost singurul care am crezut asta atunci. Deși unii de prin presă au încercat să ne prezinte imaginea unei mari reușite. Sincer, aș vrea să-i iasă lui Pantilimon transferul în vara asta. Un dublu transfer, de la City în altă parte și de pe banca de rezerve în primul ”11”.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!