E o perioadă ușor moartă din punct de vedere al presei sportive, al subiectelor de impact. Așa e mereu cînd joacă echipele naționale, care, în ciuda faptului că sînt ”naționale” nu izbutesc să adune o doză suficient de mare de interes al publicului. Pe undeva e normal, pe undeva nu, rămîne la latitudinea fiecăruia să aprecieze. Parcă totuși duminicile fără fotbal sînt un pic mai plictisitoare, nu-i așa?
Așa că mass-media se chinuie să scoată la înaintare subiecte cu care să-și mențină cota de interes. Cîteodată mai primește și ajutor, nesperat oarecum. Așa s-a întîmplat și acum. Ajutorul a venit, cum altfel?, de la Jose Mourinho. Povestea este, presupun, cunoscută. Aflat în Portugalia, la Setubal mai exact, Mourinho a lăsat să-i scape o declarație care imediat a devenit subiect de copertă în Marca. ”Sînt lucruri care sînt foarte aproape să se întîmple și nimeni nu-și dă seama”. Apoi a adăugat: ”Întotdeauna am fost atras de noi provocări, dar o nouă destinație nu-i ușor de ales și e posibil să fie una repetată”.
Mourinho nu-i tipul de om căruia să-i scape ”porumbei” din gură. Toate mișcările sale sînt calculate, toate vorbele sale sînt atent alese. La fel și momentul în care le spune. Data trecută cînd a stîrnit agitație maximă la nivel mediatic era tot într-un moment de întrerupere al campionatelor, cînd a apărut conflictul cu Casillas. Întotdeauna lasă loc interpretărilor și presupun că e tare încîntat de faptul că tot ceea ce spune e analizat cuvînt cu cuvînt, silabă cu silabă, ba chiar e analizată și intonația. Nici acum n-a vorbit ca să se afle în treabă. A trimis clar un mesaj, subliminal sau nu. Cui l-a trimis?, asta e însă o întrebare bună.
Faptul că, imediat după ce cuvintele sale au făcut înconjurul lumii, a plecat la Londra, pentru o scurtă vacanță, a reprezentat pentru mulți un indiciu. Va merge la Chelsea? E cea mai plauzibilă variantă în acest moment. Acum mai bine de o lună, am scris pe acest blog că aș vrea să pătrund în mintea lui Roman Abramovici. Scriam atunci despre rolul foarte important pe care îl are, în această piesă de teatru numită ”întoarcerea lui Jose Mourinho”, Marina Granovskaia. Omul de încredere al lui Abramovici, femeia care știe tot ce mișcă în club și fără de care nu se iau decizii. Ea e cea care îl vrea înapoi pe Mourinho și-i susține cauza în fața finanțatorului.
Să fie oare Chelsea? Se apropie aprilie, luna în care Mourinho ia, de regulă, deciziile. Cu Chelsea, prima dată, s-a înțeles în aprilie, cu Real Madrid, tot așa. În ambele situații mult înainte de a juca și cîștiga Champions League. Cu Inter, tot în aprilie a semnat, dar atunci era mai simplu, căci era liber. Dacă plecarea de la Porto a fost privită ca una normală de conducerea clubului, la Inter n-a fost chiar așa, Moratti fiind extrem de deranjat cînd a aflat, chiar înainte de finala Ligii, că antrenorul său e deja înțeles cu Realul. Cine crede că Mourinho s-a decis să antreneze Madridul fix în noaptea de după finala de pe ”Bernabeu” n-are habar de fotbal. Astfel de lucruri nu se fac în pripă, astfel de înțelegeri au nevoie de săptămîni de lucru și negocieri. În paragraful de mai sus a apărut un nume: Inter Milano. De ce nu ar fi Inter destinația repetată? De cînd a plecat Mourinho, Inter e într-o continuă criză, parcă nimic nu merge, iar traiectoria e sinusoidală, după o perioadă bună, inevitabil urmează una proastă. Mourinho are o datorie față de Moratti, nu că asta ar conta prea tare pentru portughez, dar o bază de deschidere a negocierilor ar exista. Mourinho s-a simțit bine în Italia, iar Moratti are bani destui pentru a face față pretențiilor portughezului și a anturajului său în materie de transferuri.
Eu unul nu-s foarte convins că Mourinho e înțeles cu vreo echipă la momentul ăsta. Eu cred că are discuții în mai multe locuri, jucînd, cum se mai spune, la mai multe capete. Povestea cu destinația repetată poate fi o simplă cortină de fum. Se practică în fotbal, îndrepți atenția spre ceva cînd e fapt intenția e în cu totul altă direcție. Cred că Chelsea e în pole-position, pentru că Anglia e preferata lui Mourinho, dar mai cred că și City rămîne o variantă extrem de plauzibilă. Să nu uităm că la City sînt doi oameni, Txiki Beguiristain și Ferran Soriano, extrem de apropiați de Jorge Mendes. Rolul lui Mendes, ca impresar al lui Mourinho și al multor fotbaliști de valoare, e esențial în această perioadă. Beguiristain și Mendes au făcut afaceri bune, Rafa Marquez, Quaresma și Deco, mult înainte ca Mourinho să plece la Chelsea, iar transferul lui Cristiano Ronaldo de la Sporting la Barcelona n-a fost deloc departe să se producă. Și să nu uităm că pe fir e și PSG, care are un atu imens: banii. Mulți, foarte mulți.
Așa că mai pun o întrebare: dacă mesajul de mai sus, în care vorbea de o destinație repetată, a fost un avertisment trimis către o posibilă nouă destinație? La Mourinho, orice e posibil. Cine a văzut documentarul despre el poate să confirme. Cine nu l-a văzut, îl poate vedea AICI.
P.S. Două zile la rînd, două ziare importante de sport din Spania, unul din Barcelona, altul din Madrid, au vorbit de un posibil interes pentru Kun Aguero.
În momentul ăsta, de la City se pleacă extrem de greu și doar dacă oamenii de acolo vor. Aguero are un salariu foarte mare și a costat foarte mult. Plecarea sa este posibilă însă doar dacă City și-a stabilit deja un înlocuitor. Care ar putea fi Radamel Falcao. Asta apropo de ceea ce vorbeam mai sus, de rolul lui Jorge Mendes, care îi este impresar și lui ”El Tigre”.
Nu, nu e nici o greșeală în titlu. Chiar așa e. Manchester City a ucis suspansul în Premier League. Încă din ianuarie. E limpede, nu avem un sezon, acest 2012-2013, care să ne ofere prea multă neliniște. Oricît ne-am dori noi să avem parte în toate campionatele de finaluri precum cel de anul trecut din Anglia, în sezonul ăsta n-avem cum. N-avem cum să avem nici măcar suspansul existent în sezonul trecut în Germania, în Franța, în Italia, chiar și în Spania, unde campioanele nu s-au decis în ultima secundă a ultimului minut al ultimului meci, ca în Anglia, dar tot am avut o doză de neprevăzut pînă undeva spre luna mai. Anul ăsta nici nu a venit primăvara și titlurile sînt cam în buzunarele unora. În Spania, 12 sau 16 puncte, depinde cum pui problema, în Anglia, 12 puncte, în Germania, 15 puncte, oricît am crede că în fotbal e posibil orice, parcă ne ducem cam departe cu acest ”orice”. Apoi, în Franța sînt 6 puncte, iar în Italia sînt 5 puncte, dar parcă și aici echipele de pe primul loc sînt evident mai puternice decît urmăritoarele lor ca să asistăm la întoarceri. Dacă greșesc undeva, vă rog să mă contraziceți!
Să mă întorc la City. Și la uciderea campionatului.
Nu mi-a plăcut niciodată Mancini. Mi se pare un italian mofturos și ușor parvenit, în stil fotbalistic vorbind bineînțeles. S-a cățărat pe culmile fotbalului mare la Inter, dar a beneficiat acolo de conjunctura evident favorabilă a acelor sezoane cînd, cu Juve în purgatoriu, cu Milan într-o derivă asemănătoare cu cea a lui Berlusconi, cu Lazio și Roma măcinate de probleme financiare interne, Inter reprezenta singura bornă viabilă din ”Il Calcio”. Chiar și așa, cu jucători luați pe bani suficient de mulți, a trebuit ca Moratti să facă mutarea decisivă ca să izbutească să-și îndeplinească visul numit Champions League. Mutarea decisivă o știți cu toții. Se numește Mourinho.
O analiză a ceea ce se întîmplă la City merită făcută. Și o voi face, promit, căci cifrele sînt fabuloase. Cifrele investițiilor. Deocamdată mă întreb ce vor face șefii ”cetățenilor”. Mai exact Txiki Beguiristain și Feran Soriano. Mai reprezintă Mancini antrenorul potrivit pentru Manchester City? Mă tem că nu. La meciul cu Southampton de sîmbătă ar fi fost nevoie de traducere, ca la filme, pentru a înțelege mutările tactice ale lui Mancini. Javi Garcia fundaș central? Revenise Kolo Toure de la Cupa Africii totuși. Apoi schimbarea lui Lescott cu Kolarov? Se vorbește de luni bune, eu însumi am scris despre asta, că Mancini și Lescott nu-și mai vorbesc, dar mai logic era să-l scoți pe Barry, care-și dăduse un autogol și jucase extrem de rău, făcînd practic cel mai prost meci al său la City. Și în sfîrșit, schimbarea lui Silva cu Maicon? Pe asta, eu unul n-am reușit s-o pricep și pace.
Ce-și mai propune Mancini pentru acest sezon? Cupa Angliei, e clar, căci din celelalte competiții e afară. Era bună și o Europa League, ca ieșire de urgență de pe autostrada spre dezastru pe care s-a înscris această mașină scumpă, dar fără șofer, numită Manchester City. Deocamdată, în Cupa Angliei n-a început greul, căci următorul adversar e Leeds, duminică. E cam cel mai important meci al sezonului pentru Manchester City, acum ar mai merge acest promo pe care l-au făcut unii la un meci al lui Liverpool. Plus, eventual, în afară de Cupa Angliei, o victorie cu Manchester United, pe ”Old Trafford”, bună ca pansament moral pentru suporteri.
Revin la Beguiristain și Soriano. Cu siguranță lucrează. Cînd toți îl dădeau pe Guardiola la Manchester City eu îi sfătuiam să se mai gîndească. Și să țină cont de un aspect. Înainte de Pep, Beguiristain și Soriano l-au vrut pe Mourinho la Barcelona. Au și negociat cu el și Jorge Mendes, reprezentantul lui, în mai multe etape. Prin ianuarie 2008 au fost la Porto, presa i-a surprins, dar au cotit-o spunînd că au venit să discute pentru Bruno Alves, fratele lui Geraldo, fostul stelist. Între timp, Andre Villas-Boas, asistent al lui Mourinho atunci și destul de necunoscut, mergea la toate meciurile Barcelonei. Apoi, în februarie, s-au întîlnit din nou, în Ghana, unde era Cupa Africii, iar Mourinho, fără job atunci, era comentator pentru Eurosport. Acolo, în călduroasa Africă, au înghețat negocierile, căci pretențiile lui Mourinho erau cam mari, nu neapărat la nivel de salariu pentru el, ci la nivel de transferuri, iar Barcelona nu prea avea resurse.
Acum Manchester City are. Resurse și nevoie de antrenor. Toate drumurile duc la Mourinho, nu-i așa? Da, așa e. Problema e că și ale lui Chelsea tot acolo duc. Am scris despre asta recent, despre dorința Marinei Granovskaia, omul de încredere al lui Abramovici la Chelsea, de a-l readuce pe Mourinho pe ”Stamford Bridge”.
Ăsta e marele talent al unui profesionist. Să fie căutat, să se bată cei puternici pentru el. Mourinho e din această categorie. Acum rămîne să vedem ce funcționează mai bine pe piața interbancară, petro-dolarii sau rublo-dolarii.
A fost primul Clasico al anului, prilej de discuții, analize, polemici, certuri și alte elemente ce compun o astfel de rivalitate. FC Barcelona și Real Madrid nu pot exista una fără cealaltă, fiecare e un reper pentru tabăra adeversă, iar această rivalitate colosală a dus la progresul fotbalului în Spania. Real Madrid și FC Barcelona sînt astăzi primele două branduri fotbalistice din lume, din orice punct am privi acest lucru. Din punctul de vedere al bugetelor, al banilor pe care-i vehiculează, al profiturilor pe care le generează, al lui Messi sau Cristiano Ronaldo, al fotbaliștilor ce compun loturile, al audiențelor televiziunilor din toată lumea, chiar și al datoriilor, asta ca să-i împac și pe cei care caută nod în papura acestei realități. Datorii care, dacă tot am ajuns la acest capitol, sînt, în marea lor majoritate, către bănci private, astfel că viitoarea lege a fair play-ului financiar propusă de UEFA le va afecta foarte puțin.
Real Madrid datorează această clasare performanțelor din secolul trecut, care au ajutat la formarea brandului, dar mai ales unui om: Florentino Perez. A cărui viziune s-a dovedit excepțională, la fel ca și capacitatea de a readuce strălucirea acestui club, de a-i reface imaginea și de a-l propulsa în fruntea topurilor. Acel Real Madrid ”galactic”, acea comuniune de Baloane de Aur adunate într-o singură echipă, acel ”glamour” oferit de Zidane, Ronaldo, Beckham, Figo, Raul, Roberto Carlos, Redondo sau Guti s-au transformat în prima mare echipă a secolului 21.
Barcelona nu putea sta degeaba privind la strălucirea rivalilor. Și astfel s-a creat ”Barcelona Bonita”, un concept tras din ”jogo bonito”, un slogan publicitar de acum un deceniu. Dacă la Real Madrid a fost Florentino Perez, la Barcelona a fost Ronaldinho. În jurul lui s-a creat acea echipă frumoasă, din care s-a născut cea de azi, cea mai bună, în mod evident, din istoria clubului și una dintre cele mai bune, nu-s puțini cei care cred că e cea mai bună, din istoria fotbalului.
Filmul pe care vi-l propun astăzi despre asta vorbește. Despre renașterea Barcelonei. ”FC Barcelona Confindential” e primul documentar realizat, oarecum pe principiul reality show-urilor, cu un club mare de fotbal. Cu imagini inedite, din birourile conducătorilor, cu discuții inedite, cu instantanee de culise nevăzute pînă atunci din tratativele pentru transferuri, cu sume de bani niciodată dezvăluite.
E un film mai vechi, dar merită să-l vedeți. Vă sfătuiesc să o faceți chiar dacă nu sînteți fan sau admirator al Barcelonei. Veți vedea cum o echipă managerială tînără și entuziastă reușește să aducă zîmbetul și bucuria de trăi peste un stadion și un club în plină depresie. Joan Laporta-Sandro Rosell-Ferran Soriano-Txiki Beguiristain-Frank Rijkaard-Ronaldinho. Aceasta e echipa. În afara lui Rosell nimeni nu mai e acum în club. Dar ei au fost cei care, pe vremea cînd erau uniți și nu aveau orgolii, au început totul.
”FC Barcelona Confidential” e un film numai bun pentru un week-end.Vizionare plăcută!
Săptămîna trecută, Joan Laporta, fostul președinte al Barcelonei, amintea într-un interviu că, la un moment dat, FC Barcelona a avut posibilitatea să-i achiziționeze pe Cristiano Ronaldo și pe Kaka. Mai corect era la anumite momente, căci s-a întîmplat în două perioade diferite.
Deși au fost preluate ca atare, cuvintele lui Laporta nu se constituie într-o formidabilă noutate. Eu însumi am scris în 2011 de posibilitatea pe care a avut-o Barcelona să-l ia pe Cristiano. Povestea cu Kaka e un pic încîlcită și neclară, mai degrabă pare o glumă a lui Silvio Berlusconi, al cărui simț al umorului era uneori bizar, dacă nu cumva și un pic degradat, urmare a unor anumite excese pe care le comitea încercînd să copilărească pînă la 70 de ani. În 2007, după ce Milan luase Liga Campionilor, i-a venit ideea năstrușnică de a face un schimb Kaka-Ronaldinho, dar nu un schimb clasic, ci unul care să se producă în fiecare vară, pe ideea ca cei doi să joace un an la Barcelona și celălalt la Milan. O prostie pînă la urmă, care a și rămas în stadiul ăsta, dar pe care Laporta, ce pare să-l invidieze tare mult pe Berlusconi de vreme ce s-a separat de familie, s-a combinat apoi cu o actriță de filme porno iar acum e într-o relație cu o fată mai tînără cu 26 de ani decît el, a găsit de cuviință să și-o treacă la realizări.
În schimb, varianta cu Cristiano Ronaldo e cît se poate de reală. S-a întîmplat în 2003, atunci cînd Joan Laporta abia cîștigase alegerile la Barcelona și forma echipă cu actualul președinte, Sandro Rosell, și cu Txiki Beguiristain, care e acum la City. Echipa de mai sus ieşise, surprinzător, cîştigătoare, în dauna celei conduse de Lluis Bassat, care-i propunea pe Pep Guardiola director sportiv, pe Ronald Koeman antrenor şi pe Cristi Chivu ca potenţial transfer. Atunci, pe masa lui Beguiristain au ajuns primele informări despre Cristiano Ronaldo.
Cristiano era încă la stadiul de mare promisiune. Îl avea ca agent pe Jorge Mendes, după ce Giovanni Becali îl refuzase pentru că, tupeist de mic, Cristiano îi ceruse un Porsche ca să semneze cu el. Jorge Mendes negocia cu Beguiristain transferul mexicanului Rafa Marquez și mai propunea cîteva nume: Deco, Tiago, Quaresma și Ronaldo. Cu Deco lucrurile au fost simple, Mourinho, atunci la Porto, nevrînd să audă de vreo plecare. În ceea ce-l privește pe Cristiano, lucrurile s-au mișcat cît de cît. În sensul că Sandro Rosell a plecat la Lisabona. Fix în acele zile, Cristiano semna un contract de reprezentare cu Nike. Nu întîmplător, căci Rosell fusese șeful Nike pe America de Sud și un nume greu în ierarhia multinaționalei americane, cu multă influență. Tot atunci, Sporting Lisabona semna un soi de precontract cu Barcelona, prin care oferea catalanilor prima opțiune de transfer, dar și un drept de preemțiune, în caz că apăreau alte cluburi interesate. De altfel, informația a apărut de cîteva ori în presa catalană de atunci.
Evident, nu doar Barcelona îl voia pe Cristiano. Prima ofertă a fost, puțină lume știe asta, a Valenciei: 7 milioane de euro. Puțin, foarte puțin trebuie să fi zis șefii de pe ”Alvalade”. Manchester United răspunde cu 10 milioane și apoi a contraatacat fulgerător în terenul Barcelonei: 20 de milioane pentru transferul lui Puyol, plus un salariu de trei ori mai mare pentru căpitan. Luați prin surprindere, catalanii lasă deoparte pista Cristiano și se concentreaza pe cea a lui Puyol, cu care cad finalmente la un acord. Luna iulie se încheiase, Barcelona îl luase deja pe Ronaldinho, dar banii se cam terminaseră.
Ziua Z a fost 6 august. Atunci, Sporting și-a inagurat noul stadion într-un amical cu Manchester United. Beguiristain și Rosell merg și ei la meci. Au un mare aliat în persoana lui Jorge Mendes, agentul care tocmai îl adusese și pe Quaresma, după Marquez, plus că îi ajutase pe catalani să “scape” de brazilienii Geovanni şi Rochemback, duşi la Benfica, respectiv, Sporting. El Mundo Deportivo a căutat, pe 6 august, să dea știrea noului transfer. Numai că socoteala din Barcelona nu s-a potrivit cu cea de la Lisabona.
Partida în sine e un recital al lui Cristiano Ronaldo. S-a spus că la pauză, Scholes i-ar fi zis lui Sir Alex Ferguson: “Mister, puştiul ăsta ne-a scos sufletul, nu putem să-l luăm?”. Deja nu mai conta nimic altceva. La final, Rosell i-a comunicat lui Jorge Mendes: “Cît e oferta lui Manchester? 10 milioane? Îi dăm şi noi”. Aveau drept de preemțiune. Doar că United era United, iar Sir Alex nu avea conturile la fel de goale precum Barcelona. N-a vrut să plece pînă nu a vorbit şi el cu Mendes. Autocarul lui Manchester a aşteptat mai bine de o oră, cu ceilalţi jucători înăuntru, în parcare, ca Sir Alex să termine discuţia. Care a adus o nouă ofertă: 18 milioane de euro.
Barcelona a considerat un risc prea mare să dea o asemenea sumă, mai ales că abia venise Ronaldinho și era luat și Quaresma, pe atunci mai bine cotat decît Ronaldo. Și a ieșit in joc. Cristiano a ajuns la United, iar ceea ce a urmat de atunci pînă în ziua de azi e cunoscut de toată lumea.
Peste 4 luni, în noiembrie 2003, tot în Portugalia, dar la Porto, debuta, într-un amical FC Porto-Barcelona, Lionel Messi.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!