A fost o scurtă perioadă de pauză pe acest blog, forțată oarecum de succesiunea evenimentelor, semifinalele europene plus Sărbătorile de Paște. S-au întîmplat destul de multe lucruri în această săptămînă și-mi propun ca-n următoarele zile să abordez, pe rînd, teme ce presupun actualitatea imediată, dar, mai ales, viitorul nu prea îndepărtat.
O să încep cu Real Madrid. Mi se pare, din punct de vedere mediatic, cel mai de impact. Ceea ce se întîmplă azi la Real Madrid am anticipat încă din decembrie, atunci cînd Marca a ieșit pe pagina întîi cu titlul ”Divorcio a la vista”. Destui au fost atunci cei care s-au crezut mai deștepți decît era cazul, nu puțini au fost cei care m-au acuzat de simpatii sau antipatii. Atunci cînd am scris că în Marca nu apar întîmplător niciodată astfel de titluri și, într-un fel, de mesaje subliminale, m-am bazat pe o mai bună cunoaștere, spre deosebire de alții, a fenomenului presei din Spania.
A fost un joc la două capete în această perioadă între Mourinho și Florentino Perez. Cred însă că din acest joc a avut de suferit echipa. Și asta s-a văzut în momentele cele mai importante ale sezonului, dubla manșă cu Borussia. N-am apucat să scriu după meciul retur de pe ”Bernabeu”, pe care l-am comentat. Am spus și atunci, senzația a fost că Real a ieșit cu capul sus. Senzația la cald, căci, mai apoi, la rece, lumea și-a dat seama că nu e chiar așa și că, pe cît de aproape a fost Madridul de un miracol, la fel de aproape a fost de un final de meci convulsiv dacă Borussia marca la una dintre marile ocazii avute la 0-0.
A fost însă Mourinho suficient de abil, sau inabil poate?, de a repune convulsiile pe tapet. Cu acel ”maybe not”, care în engleză sună mult mai sec decît în spaniolă, cu care a răspuns la o întrebare ce viza viitorul său la Madrid. A urmat conferința de presă de vineri, care a incendiat de-a dreptul un vestiar și-așa încărcat de energii negative. La acea conferință, Mourinho a atacat de-a valma, nu l-a ratat nici pe Cristiano, iar pe Casillas s-a răzbunat destul de josnic. ”Îmi reproșez că n-am forțat mai devreme aducerea lui Diego LopezȚ e un atac suficient de urît față de instituția numită Iker Casillas. Am scis la vremea respectivă și despre conflictul dintre Jose Mourinho și Iker Casillas.
Titlul acestui articol este ”După Mourinho scapă cine poate”. Cam asta e situația în vestiarul Madridului acum. E cunoscut faptul că Mourinho a căutat să controleze acest vestiar popilîndu-l cu jucătorii săi de încredere, avînd contract sau fiind aduși prin intermediul amicului său cel mai bun, impresarul Jorge Mendes. Și nu-s deloc puțini aceștia, ultimul pe listă fiind Raphael Varane, ”semnat” de Mendes în februarie, exact după perioada sa excelentă, care l-a impus ca titular. În situație inversă e Marcelo, pe care Mendes m-a reușit să-l convingă să se alăture celorlalți jucători sub contract cu firma Gestifute. Aparițiile lui Marcelo în primul ”11” al Madridului au fost, de la acel refuz, meteorice. Problema acestor fotbaliști e că nu-l vor putea însoți toți pe Mourinho spre viitoarea destinație. Mulți spun că ar fi Chelsea, eu am unele rezerve. Ei au contract cu Real Madrid și e mult mai greu pentru un jucător să plece decît pentru un antrenor. Așa se explică ieșirea lui Pepe de după meciul cu Valladolid, ”ar fi cazul să-l respectăm mai mult pe Casillas”. Pepe e reprezentat de Mendes, dar nu e sigur că va putea prinde un transfer la vară, deși locul său de titular nu mai e o garanție. Astfel că s-a decis să schimbe tabăra.
Asta e marea problemă a Realului acum. Ce se va întîmpla după Mourinho? Am văzut cu toții și încă vedem ce probleme sînt la Inter Milano. Mourinho stoarce vestiarul de energii, în special psihice, ăsta a fost mereu stilul lui. Ceva s-a întămplat însă cu el. La Madrid n-a mai izbutit să-și apropie jucătorii emblematici așa cum a făcut-o la Porto, la Chelsea, la Inter. Poate și pentru că, spre deosebire de cele trei cluburi amintite, greii vestiatului n-au fost complexați de personalitatea antrenorului. La Real, greii vestiarului erau campioni mondiali și europeni cu Spania, iar Cristiano cîștigase o Ligă și un Balon de Aur. De aici conflictul care a izbucnit între tabere.
Marea șansă a Madridului e, paradoxal, faptul că nu s-a cîștigat prea mult în era Mourinho, astfel că ”foamea” acestor fotbaliști e încă prezentă. În special cea de cucerire a Ligii Campionilor. La Inter, vestiarul era deja sătul de trofee, la Real deocamdată nu e. Un campionat și o Cupă, plus o finală de Cupă de disputat, nu e tocmai un bilanț pozitiv pentru Mourinho, iar faptul că a întrerupt hegemonia Barcelonei lui Guardiola e o consolare palidă.
Vom avea timp să discutăm despre viitorul Realului. Urmează o vară extrem de agitată pe tot frontul fotbalistic european, cu mutări de antrenori și jucători ce se anunță extrem de palpitante. Îmi rămîne în minte însă un are mister: cum de Mourinho a stîrnit tot acest conflict într-un sezon ce trebuia să fie istoric? Echipa era campioană, lotul era îndestulător, iar Barcelona își pierduse identitatea prin plecarea lui Guardiola. Teamă mi-e că exact plecarea lui Pep l-a debusolat pe Jose. Pe cît de mari diferențe există între comportamentul celor doi, pe atît de multă admirație există între ei. Pierzîndu-și rivalul, Mourinho și-a pierdut antonimul perfect și, implict, motivația. Felul său de a fi necesită în permanență un scenariu războinic, un decor de luptă. E ca un drog. Negăsindu-l la adversari, căci Tito Vilanova, cu toate problemele sale, nu putea fi așa ceva, Mourinho s-a orientat spre propriul vestiar. A fost începutul sfîrșitului.
Dar, cu toate astea, ce ziceți de un meci Guardiola-Mourinho în august, în Supercupa Europei de la Monte Carlo?
P.S.
Pentru cei care încă n-au văzut documentarul realizat de ITV despre Jose Mourinho îl recomand cu toată căldura.
Am scris în precedentul articol despre situația de la FC Barcelona și asemănările cu flimul ”Flight”. Nu se poate trece așa ușor peste celălalt comandant de navă, Jose Mourinho. Omul care prin tot ceea ce a gîndit și făcut a schimbat ierarhiile în fotbalul spaniol.
Am scris în avancronica returului de pe ”Camp Nou” că de la acel meci jucat în ianuarie 2012, pe același stadion și în aceeași fază a competiției, Real Madrid a încetat să mai fie o echipă dominată psihic de Barcelona. Tot în avancronică am scris că Barcelona are probleme, că e previzibilă în tot ceea ce face și că dacă există o singură trupă capabilă să accentueze rănile catalanilor aceasta e Real Madrid. Am anticipat problemele lui Pepe, dovadă că Mourinho nu l-a titularizat, deși inițial fusese anunțat în primul ”11” și am aniticipat într-un fel că nu va începe cu Kaka.
Meciul s-a jucat după scenariul lui Morinho. Care a început cu Di Maria, iar explicațiile s-au văzut imediat. Real juca într-un soi de 5-4-1 pe faza de apărare. Arbeloa se mișca spre centru și bloca intrările lui Iniesta pe acolo, iar Di Maria îl avea în grijă pe Jordi Alba. Pe care l-a neutralizat, cît timp a fost important asta. La 0-3 deja nu mai conta.
A existat o ușoară criză în jocul Madridului, dar cred că asumată. În partea lui Dani Alves, unde Cristiano Ronaldo nu prea cobora. Asumată, pentru că jocul Barcelonei e previzibil acolo, Dani Alves nu are cui centra în careu și scoate mai mereu spre Messi sau Pedro sau chiar Xavi, dar către linia de 16 metri. Iar în situațiile astea, orice intercepție urmată de pasă directă spre Cristiano l-ar fi lăsat pe portughez singur cu Puyol sau Pique. Nu s-a întîmplat chiar așa, dar s-a întîmplat, în sensul că pasa lungă a lui Xabi Alonso a ajuns la Di Maria, pe care-l prinsese faza în acea zonă, la golul de 0-2.
În rest, totul a fost după cum agîndit Mourinho. Mai puțin poate prestația extrem de slabă a lui Higuain. Și el și Benzema par a-și forța plecarea în vară. Două linii extrem de apropiate în fața careului, apărare sigură, un Varane imperial. Mingea la Barcelona, pe ideea spusă și de Allegri, cît nu intră în careu, nu marchează. Apoi schimbările, toate cu o linie precisă, spre deosebire de cele făcute de Barcelona, previzibile și ele.
E diferența dintre o echipă fără antrenor pe bancă și una cu antrenor mare. Guardiola ar fi încercat ceva, o nebunie, o linie de 3 pe fund, 4 atacanți, orice să scoată jocul din dinamica lui Mourinho. Chiar și Tito Vilanova a făcut lucrurile astea. E nevoie însă de personalitate, de curaj, de asumarea răspunderii, într-un cuvînt, de antrenor. Ceea ce la Barcelona lipsește.
Plus micile detalii, șansa care a fost într-o singură parte. Dacă Barcelona dă gol în minutul 2 la acea fază a lui Messi, e greu de spus ce se poate întîmpla. Dacă arbitrul dă penalty la faza cu Pedro, la 0-1 (despre care Ion Crăciunescu mi-a spus limpede că e penalty clar, fiind vorba de o poziție cîștigată, deși eu la Fotbal European am spus că nu e), și se face 1-1, iar nu se știe ce se poate întîmpla. Și dacă Pique nu face o gafă de proporții pentru un fundaș central de talia lui, care ar fi trebuit să știe că un atacant cu viteza lui Ronaldo se tatonează nu se atacă decisiv în careu, și nu se face 0-1 atît de devreme, iar nu se știe ce se poate întîmpla.
Se știe în schimb ce s-a întîmplat. Încă o demonstrație de forță a Madridului și a lui Cristiano Ronaldo în casa dușmanului. Situație în oglindă cu cea de acum doi ani, cînd Messi și Barcelona defilau pe ”Bernabeu”. Eu cred că această schimbare de roluri are un singur motiv: Jose Mourinho. Și dacă în articolul despre situația de la Barcelona am spus că nu văd clar cum ar putea Tito Vilanova să redreseze situația, trebuie să spun și că nu văd clar cum se va descurca Real Madrid după plecarea lui Mourinho.
„Sînt destui cei care cred că nu poate juca la Real Madrid. Eu unul pot să-ți spun foarte sigur că Raphael nu s-a dus la Real ca să sprijine pereții vestiarului”. Aceasta a fost declarația lui Gervais Martel, fost președinte al clubului francez RC Lens. A fost dată celor de la Marca în septembrie, la puține zile după ce fostul jucător al lui Lens jucase în Liga Campionilor contra celor de la City. Și n-o făcuse rău, ba dimpotrivă, foarte bine, în fața unui atac, al lui City, cu multe valori.
Martel a mers atunci mai departe, spunînd că este cel mai promițător fotbalist care i-a trecut prin fața ochilor. Lumea a interpretat atunci asta ca o exagerare, fie a lui, fie a ziaristului care i-a luat acel interviu și care a căutat să scoată ceva mai mult. Dar aceeași lume cred că l-a descoperit pe Varane cu adevărat abia în acest prim Clasico al anului.
Recomandat de Zidane, francezul cu un fizic privilegiat și-a făcut pînă la meciul de miercuri un loc în vestiarul Madridului. Fără să sprijine pereții, ci contribuind cu destul succes la titlul cucerit în sezonul trecut. A jucat aproape 700 de minute și, mare atenție, căci vorbim totuși de un fundaș central, n-a luat nici măcar un cartonaș galben. Într-un compartiment unde Ramos și Pepe nu ezită să pună piciorul contondent, Varane a impresionat, ca și miercuri, prin precizie aproape chirurgicală a intervenților, nenaturale parcă la un tînăr de nici 20 de ani. Căci, da, așa cum l-ați văzut, de multe ori intervenind aproape imperial în fața lui Messi, Raphael Varane va împlini 20 de ani în aprilie anul acesta. Mai e nevoie să readucem în discuție felul în care tinerii fotbaliști de pe la noi sînt lăsați să „se coacă” pînă pe la 23 de ani? Mai bine nu, să nu mutăm totuși discuția în derizoriul românesc.
Varane a fost, nu e doar părerea mea, cel mai bun jucător al acestui prim Clasico din 2013. O să mă refer imediat și la meciul în sine. Deocamdată am vrut doar să salut apariția unui nume în fotbalul mare, nume de care, sînt convins, vom mai auzi. Acesta e genul de afacere profitabilă în fotbal. Să iei cu 10 milioane de euro un fotbalist de care n-a auzit prea multă lume și să-l faci să joace așa cum a făcut-o el împotriva Barcelonei. La aproape 10 ani de la magnificul gol din finala Ligii, Zinedine Zidane a mai făcut un mare serviciu Realului.
Despre meci acum.
S-a terminat remiză. Acest Clasico tinde să devină, cei mai bătrîni poate își amintesc, un duel Karpov-Kasparov de acum vreo 20 și ceva de ani. Rămînînd la șah, de multe ori cei doi combatanți păreau mulțumiți cu remiza în multitudinea lor de partide. Erau factori care-i făceau să considere remiza drept profitabilă și să amîne deznodămîntul pentru altădată. În cazul Barcelonei, poate că n-ar trebui să fie așa de mare satisfacția. Barcelona și-avut în mînă rivalul pe „Bernabeu”, dar s-a întîmplat că Messi n-a mai fost același, chiar dacă a dat acea pasă de gol lui Fabregas. Cineva mi-a scris pe Facebook că pe undeva e normal ca Messi să nu fi dat gol, de vreme ce el era obișnuit ca-n poarta Madridului să fie Casillas. În altă ordine de idei, nici Cristiano n-a mai fost acel fotbalist exponențial de altă dată. Parca ambii erau obosiți de cît s-a scris despre duelul lor particular și s-au vorbit pentru o remiză la care nici unul să nu iasă în evidență. Ceva de genul „hai să-i mai lăsăm și pe alții, că de noi s-a cam săturat lumea și nu e bine pentru publicitate.
La fluierul de final, „Bernabeu” a sărbătorit egalul ca pe o victorie. În condițiile în care se prezenta Realul chiar cred că a fost. Atît de multe absențe și atît de importante nu-s ușor de acoperit nici măcar la Real Madrid. Lui Mourinho i-a ieșit formula de start, inclusiv Essien pe banda dreaptă, dar mai ales perechea Varane-Carvalho, pe care eu am anticipat-o în avancronica partidei și-n care, vezi aici, nici măcar Marca nu credea.
Vreau să vă propun un amănunt. Anul trecut, cam pe vremea asta, Real Madrid juca, în returul de pe Camp Nou al semifinalei din sezonul 2011-2012, un meci admirabil. A fost momentul de declic al acestei echipei, marea victorie a lui Mourinho într-o dublă partidă pierdută. Atunci Barcelona a cîștigat, practic, trofeul, dar a pierdut ceva mult mai important: starea de superioritate psihică pe care o avea față de Real. De atunci, Real a jucat toate meciurile cu Barcelona, un rival mult mai dotat la nivel de jucători, de la egal la egal. A prins încredere, n-a mai îmbrăcat haina rolului secundar și, iată cum se face că de atunci, din 6 Clasico, Barcelona n-a mai cîștigat decît unul, o unică victorie ce nu i-a folosit, pînă la urmă, la nimic. În plus, de atunci Madridul a marcat la fiecare deplasare în Catalunya cîte 2 goluri. E marele merit al lui Mourinho. Așa cum e el, cu derapajele sale evidente, a transformat Realul dintr-o echipă blazată în duelurile cu cea mai bună Barcelona din istorie într-una arogantă, indiferent de circumstanțe. Cam ca el, așa.
Din punctul meu de vedere, remiza e bună. Vom avea un supermeci la DigiSport în februarie, în retur. Dacă Pedro făcea 2-0 la acea fază „mano a mano” cu Diego Lopez, poate că avantajul se mărea ulterior și aveam un Clasico neobișnuit. Așa, vom avea unul cel puțin la fel de frumos precum cel de pe „Bernabeu”.
Pentru că a fost un meci foarte frumos. Cu ritm, cu ocazii, cu greșeli, cu greșeli de arbitraj, și pentru unii și pentru ceilalți, cu o atmosferă foarte frumoasă. Un meci de fotbal adevărat, de Fotbal European.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!