N-o să mă refer prea mult în cele ce urmează la prima manșă dintre Barcelona și Villarreal din Cupa Spaniei. A fost un meci pe care Barcelona l-a terminat bine, deși îl putea termina rău, și pe care Villarreal l-a terminat rău, deși îl putea termina și bine, dar și mai rău. Villarreal a jucat altă partidă miercuri seară pe ”Camp Nou” față de cea pe care o jucase, cu cîteva zile în urmă, în campionat. Marcelino, care e un antrenor dotat, cu o bună lectură a partidelor, dar și dornic să joace fotbal, a înțeles că a încerca în ziua de azi un meci al tranzițiilor cu Barcelona, un meci pe contre, ca să folosesc expresia care e utilizată la noi, devine o loterie din care e mult mai probabil să pierzi. Barcelona de azi, aproape uluitoare transformarea acestei echipe într-o lună și ceva, are o tranziție pozitivă, pe recuperare, care-i permite să-și creeze ocazii de gol la aproape fiecare minge recuperată și la aproape fiecare contraatac pus în scenă. Ține de calitatea celor din fața, de poziția nouă a lui Messi, de felul în care Luis Suarez se înțelege din ce în ce mai bine cu starul argentinian (nu-i simplu să intuiești ce va face Messi și să te poziționezi în consecință, în condițiile în care Messi e imprevizibil), de modul în care Neymar alege să continue anumite faze. Toate aceste detalii vor trebui analizate separat, dar prefer un meci de mai mare amploare ca s-o fac. Villarreal a încercat miercuri să aducă Barcelona în fața meciului care-i convine cel mai puțin, cel al atacurilor poziționale. În mare a reușit, a avut însă și destul ghinion, dar și ghinionul s-a mai înmuiat un pic la penaltyul lui Neymar, căci la 4-1 returul n-ar fi oferit prea multe motive de optimism. Nici la 3-1 nu oferă foarte multe, există însă opțiuni.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
O să mă refer în cele ce urmează la unul dintre cei mai importanți fotbaliști ai Barcelonei de azi. Poate cunoașteți teoria mea, cum că în sportul ăsta există fotbaliști și jucători de fotbal. Ei bine, cred că Javier Mascherano, căci el este subiectul, face parte din categoria fotbaliștilor. Mi se pare destul de clar. ”El Jefecito” este genul de fotbalist pe care orice antrenor l-ar vrea în lotul său, pentru tot ceea ce asigură el. În joc, în vestiar, în viața de zi cu zi.
Cu Villarreal, Mascherano a jucat mijlocaș închizător, în locul lui Sergio Busquets. Poziția sa naturală, chit că la Barcelona a jucat mai mult fundaș central, de cînd Pep Guardiola, omul găselnițelor geniale în fotbalul ultimei decade, l-a distribuit în această zonă. Cu Luis Enrique, Mascherano a mai evoluat în linia de mijloc, chit că majoritatea prezențelor sale a fost în apărare. De fiecare dată cînd a jucat însă la mijloc, ”El Jefecito” a făcut-o perfect. M-am numărat printre cei care au crezut că Macherano nu poate da randament, la Barcelona, pe această poziție. Încep totuși să-mi reconsider ideile. Nu știu dacă și Luis Enrique o face. Probabil că o dilemă tot are vazînd evoluțiile lui Mascherano și siguranța pe care o transmite echipei. Sergio Busquets sau Mascherano? Aceasta e întrebarea.
Poate că ideal ar fi cu amîndoi, unul lîngă altul. Așa a cîștigat Spania titlul mondial și european. Vicente Del Bosque avea un om cu care începea echipele de start, Sergio Busquets. Guardiola la fel. Mai bătrîn decît Pep, mai puțin dornic să riște, Del Bosque l-a așezat pe Xabi Alonso lîngă Sergio Busquets. Pep i-a pus pe Xavi și Iniesta, asta după ce acceptase să renunțe la un colos precum Toure Yaya pentru a-i face loc lui Sergio. Sergio Busquets se mula perfect pe acel joc al Barcelonei, gîndit de Guardiola. Era și este mijlocașul defensiv cel mai ofensiv din fotbalul acestei perioade, mijlocașul defensiv care asigura o fluidizare a jocului care permitea ca mingea să circule rapid și să ajungă repede la cei din față. Mascherano nu are această capacitate. Dar nici Sergio Busquets nu are capacitatea lui Mascherano de a intui ce vor face adversarii, de a fi mereu acolo unde se duce pasa pentru a o intercepta. Mascherano nu va putea fi prezent prea curînd la o acțiune de atac la care să dea o pasă decisivă, pentru Pedro, așa cum a făcut Busquets la Bilbao. Dar nici Busquets nu pare capabil să reusească tackling-urile argentinianului (au fost cel puțin două cu Villarreal impecabile) și nici să aibă efectul corector pe care-l are ”El Jefecito”.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Chiar că e o problemă! Mascherano în apărare face aproape întotdeauna un joc corect. Totuși el nu e fundaș, e destul de scund, iar adversarii știu asta și se orientează spre el. Mascherano la mijloc face aproape întotdeauna un joc foarte sigur. Pentru el și pentru echipă. Dar încetinește construcția. Sergio Busquets la mijloc oferă întodeauna soluții, rezolvări, fluidizează, dă cursivitate. Dar are momentele sale de slăbiciune. Barcelona depinde însă foarte mult de acest joc ofensiv. Chit că, spuneam în debutul textului, tranziția sa e din ce în ce mai feroce.
Cred că Luis Enrique, a cărui evoluție de la acel conflict cu Messi merită un articol separat, și-ar dori să poată acționa ca la handbal. Să joace cu Busquets pe atac și cu Mascherano pe apărare. Deocamdată nu poate face asta și trebuie să aleagă. Probabil va merge pe varianta Mascherano în apărare, mă refer aici la meciurile importante, și cu Busquets la mijloc. Eventual cu posibilitatea unei schimbări pe parcursul partidelor, dacă situația o va cere. Asta și pentru că nu are un alt fundaș central de nivelul lui Pique. Sînt convins însă se va gîndi mult pînă să decidă și va avea și o ușoară strîngere de inimă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
P.S.
Remarcabilă e și forma în care se află Dani Alves. Cred că dacă Barcelona se menține pe linia fermă de a nu-i prelungi contractul face o mare greșeală. Dincolo de faptul că nu poate transfera în vară, nici dacă ar putea nu aș fi foarte sigur că ar găsi în momentul ăsta un fundaș lateral dreapta capabil să ofere tot ceea ce oferă Alves. Cuadrado era o soluție, dar s-a dus la Chelsea, Danilo, de la Porto, ar fi alta, dar tot e departe de Alves, Adriano e varianta din lot, dar e extrem de fragil și se accidentează des. Mai rămîne Pedro, pe care sincer îl văd capabil să joace acolo.
P.S. 2
Foarte slab meciul lui Neymar cu Villarreal. Și nu pentru că a ratat penaltyul. N-a fost în meci nici o secundă. Diferența dintre el și Messi aici stă deocamdată. Messi a avut în campionatul trecut multe meciuri în care era de nerecunoscut, în care mergea pe teren. Chiar și așa, la puținele acțiuni la care intervenea, reușea să facă diferența. Neymar mai are de lucru pînă să ajungă acolo.
Nici nu apucase să fluiere Nicola Rizzoli finalul finalei de la Rio că rețelele de socializare erau deja încinse. Fără să fie un barometru exact, aceste rețele reprezintă totuși un reper. Minutele treceau, nemții se pregăteau și apoi primeau titlul suprem, dar cei mai mulți vorbeau și scriau despre Messi. Despre eșecul său, nu al echipei sale, despre prestația sa, nu a echipei sale, despre duelul imaginar cu Maradona pentru o supremație imaginară, care nu ajută la nimic. O dezbatere ce nu se mai termină și nu folosește nimănui, o dezbatere de-a dreptul idioată. Îmi asum acest cuvînt și-l voi explica într-o viitoare postare. Efectul marketingului e vizibil, inclusiv în acordarea stupidă a acelui premiu lui Messi, de care el însuși părea un pic jenat.
Sînt convins că un text despre Messi și Maradona e mult mai apetisant și ar stîrni mai multe comentarii. Însă azi, la cîteva ore după decernarea celui mai important trofeu fotbalistic, ar fi de-a dreptul ilogic și lipsit de politețe să abordez o astfel de temă. Germania e totuși campioana mondială și merită toate elogiile zilei de azi.
Spania în 2010 și Germania în 2014 au avut o filozofie comună. Prietenia față de minge, pe care și-au dorit-o în posesie, în timp ce alții nu știau cum să facă în așa fel încît să scape de ea. Germania a fost la acest turneu final cea mai estetică echipă, lafel cum a fost și Spania în 2010. Nu s-a subjugat unui singur jucător, ci a scos în evidență grupul. Eu cred că și dacă Reus ar fi putut juca, tot echipa ar fi fost vedeta nemților. Într-o vreme în care, spuneam și mai sus, marketingul dictează, Germania n-a avut un personaj mediatic, ci un grup de persoane subjugate unor idei venite de pe bancă.
Într-o vreme în care, după eșecurile lui Bayern și ale Barcelonei, mulți se întrebau dacă nu cumva conceptul de tiki-taka e depășit, a venit Germania cu un stil foarte diferit de cel cu care erau nemții obișnuiți pînă acum și a cîștigat Mondialul. Cu un soi de ”tiki-taken”, căci Germania de azi are destul de puține asocieri cu cea din 1986 sau 1990, anii precedentelor finale cu Argentina. Germania de azi are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc, țările care acum vreo 20 de ani reprezentau reperul fotbalului spectacol. Ozil, Kroos, Muller, Gotze, Lahm, Schurrle, absentul Reus, chiar și ”defensivii” Schweinsteiger, Khedira ori Hummels văd în minge un aliat, o caută și construiesc jocul plecînd de la ideea de posesie, de pasă, de la atît de vechiul concept ”dai și pleci” pe care alții, Brazilia ori, cel mai nou exemplu, Olanda, l-au abandonat. Din acest punct de vedere, faptul că Germania a cîștigat titlul mondial în urma unei execuții splendide, ”de autor”, e doar un element ajutător în teoria de mai sus. Parcă n-ar fi fost la fel de frumos dacă, să zicem, Germania cîștiga grație unui gol din fază fixă, ca-n meciul cu Franța.
Cînd vorbești despre un grup de jucători, n-ai cum să-l excluzi pe antrenor. Joachim Low nu cred că ar mai fi continuat ca selecționer dacă Germania nu cîștiga. I s-ar fi pus în discuție acest stil, pe care nemții l-au primit cu destulă reținere, căci nu prea îi reprezenta. Low a crezut însă în ideile lui și a cîștigat. A știut să-și corecteze anumite erori pe parcurs, a găsit soluția în anumite momente, astfel că merită și el toate elogiile. Semifinală în 2006, ca ”secund” al lui Klinsmann, deși mulți vorbeau încă de atunci în Germania că el e cel care de fapt conduce, finală în 2008, semifinală în 2010, semifinală în 2012 și acum finală cîștigată. E un traseu nu lipsit de greutăți, dar pe parcursul căruia Low n-a renunțat, în esență, la ideile sale.
Imediat după meci, am observat, am și postat de fapt pe facebook, o coincidență. World Cup 2010. Pep Guardiola era antrenor la FC Barcelona. FC Barcelona era campioana Spaniei, cu un an in urma castigase Champions League, în acel sezon fusese eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si avea 7 jucatori in finala Mondialului. Iar unul dintre ei, Iniesta, dădea golul decisiv in prelungiri. World Cup 2014. Pep Guardiola e antrenor la Bayern Munchen. Bayern e campioana Germaniei, cu un an in urma a cîștigat Champions League, în acest sezon a fost eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si a avut 7 jucatori in finala. Iar unul dintrei ei, Gotze, a dat golul decisiv in prelungiri. Eu cred că nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu atît mai puțin în fotbal. Faptul că Low s-a putut baza pe 7 jucători de la aceeași echipă, unde ideea de fotbal era aceași, a fost un mare atu pentru el. La fel cum s-a întîmplat cu Del Bosque în 2010. Mergînd mai departe, faptul că Barcelona în 2010 și Bayern în 2014 au avut competitor direct un Real Madrid, cu Pellegrini, și un Dortmund, cu Klopp, îmbrățisînd aceeași filozofie a fost un ajutor în plus. Privind la ultimele trei campioane mondiale, Italia, Spania și acum Germania, observăm că toate s-au bazat la momentul încoronării în principal pe campionatul intern. E și ăsta un punct de plecare într-o eventuală analiză.
Două cuvinte despre doi proaspeți campioni mondiali. Mario Gotze e eroul Germaniei de azi, după ani sinusoidal. Din 23 aprilie 2013, atunci cînd și-a anunțat plecarea la Bayern, cariera lui Gotze n-a fost deloc liniștită. Nu și-a găsit un loc fix la Bayern, nici la echipa națională (altă coincidență, nu-i așa?!), ba chiar s-a transformat în motivul pentru care Kroos va pleca de la Bayern la Real. Are însă în față un viitor la fel de mare pe cît de mare îi e talentul.
Al doilea personaj e Schweinsteiger. După semifinala Argentina-Olanda îmi manifestam admirația pentru Mascherano, pe care-l caracterizam drept ”enorm”. Cuvîntul se mută spre Schweinsteiger, a cărui contribuție la cîștigarea finalei a fst uriașă. Felul în care a urcat spre tribuna oficială, cu fața plină de răni, probabil cu picioarele pline de vînătăi și sleit de puteri (aproape că nu putea să urce treptele) caracterizează perfect fotbalistul de care e nevoie într-o echipă. Poate că nu va cîștiga niciodată Balonul de Aur, însă, la fel ca și-n cazul lui Mascherano, fără el nu se poate într-o echipă cîștigătoare.
Revenind la Germania, sper că felul estetic în care a cîștigat acest Mondial să excludă din limbajul unora termenul de ”panzere” atunci cînd vine vorba de echipa națională. Germania de azi, fotbalistic vorbind, e orice altceva.
Miercuri 18 iunie a fost o zi istorică pentru Spania. După o domnie de 39 de ani, Regele Juan Carlos și-a pus semnătura pe decretul de abdicare. O decizie pe care a luat-o singur, fără să fie constrîns de nimeni, eventual doar de problemele de sănătate. Admirat și controversat în același timp, chit că procentele sînt departe de a fi împărțite egal, popular și contestat, Regele Juan Carlos are marele merit, pe care nimeni nu i-l poate discuta, de a fi orientat Spania către democrație, de a fi omul din umbra unei creșteri economice miraculoase la un moment dat. Juan Carlos pleacă, în locul său va veni fiul său, Felipe, un bărbat la fel de elegant și atractiv, foarte legat de sport și care a găsit de cuviință să iasă din tiparele monarhiei însurîndu-se cu o fostă ziaristă, al cărei trecut, deloc princiar și destul de ambiguu moral vorbind, nu l-a impresionat deloc.
Miercuri 18 iunie a fost o zi istorică și pentru fotbalul spaniol. ”La Roja”, campioana mondială în exercițiu, a abdicat brusc și neașteptat, punînd capăt celei mai glorioase perioade din întreaga existență a acestui sport în Spania. Admirată și controversată în același timp, ”naționala” Spaniei a scris o pagină importantă în istoria fotbalului, pe care l-a dominat destul de categoric din 2008 încoace, căci mi-e greu să cred că vom mai descoperi în viitorul apropiat o reprezentativă, de pe orice continent doriți, capabilă să cîștige 3 turnee finale consecutive.
Nimic nu e etern pe lumea asta. De ce ar fi gloria? E o lege a acestui pămînt, tot ceea ce se naște trebuie să și moară. Amintirea e singurul lucru care poate dăinui peste timp. Din păcate, memoria nu face parte din categoria lucrurilor care să aibă continuitate. Astăzi, nimeni nu-și mai aduce aminte de marșul triumfal al Spaniei în 2010, nici măcar în Spania, de maniera limpede în care această echipă a cîștigat Europeanul din 2012 și cum s-a metamorfozat, în 2008, dintr-o echipă ce oferea pe bandă rulantă titluri de genul ”am jucat ca niciodată, am pierdut ca-ntotdeauna” într-una ce cîștiga întotdeauna, indiferent uneori de cum juca. Toată lumea își amintește azi de felul lamentabil în care Spania a părăsit competiția pe care, la început, o onorase în calitate de deținătoare a trofeului. Toată lumea începe să-și amintească de alte moment, cînd șansa l-a ținut în brațe pe Casillas, i-a oferit inspirație lui Xavi, i-a dat forță lui Torres. Pe undeva e normal, ”ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”, e o vorbă, am mai scris, spusă de Mircea Lucescu.
Se spune că un meci, automat un turneu final sau un campionat, se cîștigă pe trei fronturi: mental, tactic și fizic. Mentalul e cel mai important, căci creierul e cel care comandă și corpul răspunde. Spania a stat bine din punct de vedere mental o jumătate de ceas la acest Mondial. O jumătate de ceas din prima repriză a meciului cu Olanda. Imediat după ratarea lui Sneijder și pînă la golul egalizator al lui Van Persie. Atunci cînd Casillas a scos, în situație de unu contra unu cu fostul său coleg, spaniolii au revăzut finala din 2010 și au crezut că planetele s-au aliniat pentru ei, în frunte cu ”San Iker”. Totul s-a frînt însă după golul lui Van Persie. O transformare incredibilă, o degradare inexplicabilă, o decădere deloc logică. Fizic Spania stătea oricum rău, urmare a unui sezon foarte lung și greu, dar și a unei gestiuni mizerabile a acestui patrimoniu al umanității pe care l-a avut pe mînă Angel Maria Villar, un președinte de federație ce seamănă foarte tare în metehne cu cel pe care l-am avut și noi pînă de curînd. Iar din punct de vedere tactic, Del Bosque a fost complet depășit.
Poate că Del Bosque ar fi trebuit să plece după Euro 2012. Ar fi rămas cu imaginea unui cîștigător. Așa, rămînînd, Del Bosque a căzut pradă sentimentelor, care l-au devorat pînă la urmă. N-a putut să se uite în ochii unora și să le spună că nu-i poate convoca la, probabil, ultimul lor Mondial. N-a putut să se uite în ochii altora și să le spună că, din punct de vedere al formei sportive, nu prea merită să fie titulari. N-a putut să treacă peste trecut, să uite toate acele zile glorioase trăite împreună, Acești fotbaliști l-au transformat pe Del Bosque în singurul antrenor din lume care a cîștigat Champions League, Campionatul European și Campionatul Mondial, nu putea să-i dea la o parte. Cred că nimeni n-ar fi putut. A tras de această generație ca de o gumă de mestecat pînă cînd, în cele din urmă, s-a rupt. A suferit în tăcere, pe bancă, așa cum s-a și bucurat, de altfel, atunci cînd a fost cazul. Demn. De aceea poate că era mai bine să plece în 2012.
Pentru Spania și cred că pentru fotbal s-a terminat o epocă. Epoca tiki-taka și-a consumat poate ultimele minute. A început în 2008, pe mîna lui Xavi, s-a terminat în 2014 cu Xavi privind de pe margine. E finalul unui ciclu care, poate, își începuse numărătoarea inversă atunci cînd Guardiola a plecat de la Barcelona. În 2010 și 2012, Spania a beneficiat din plin de fotbaliștii Barcelonei și de stilul lui Pep. Odată ce creatorul a plecat, flacăra a început ușor-ușor să se stingă. Sînt foarte curios ce se va întîmpla cu Guardiola în continuare, la Bayern, cu acest stil al său. Dar asta e o altă discuție. Revenind la Spania, ea trebuie să se reinventeze, să se recompună. Nu e întîmplător că Spania, ca ”naționala”, și FC Barcelona, ca echipă, trebuie să facă același lucru, în același timp. Barcelona pe mîna lui Luis Enrique, Spania vom vedea dacă pe mîna lui Del Bosque. Un element comun există între cele două proiecte: Andres Iniesta. A venit vremea ca Iniesta să iasă din planul secund în care a stat, voit ori nu, în toți acești ani. Are 30 de ani și poate face tranziția între Xavi și cei care vor veni, poate Thiago, poate Koke, poate Fabregas, cu care, încă o dată spun, Barcelona cred că a făcut o mare eroare lăsîndu-l să plece.
S-a terminat o epocă, dar fotbalul nu se termină aici. Iar Mondialul cu atît mai puțin. E vremea altora, că va fi Germania, că va fi Italia, că va fi Argentina, că va fi pînă la urmă Brazilia, o să vedem. Spania a abdicat, dar sceptrul său se joacă.
P.S. 1
Despre Diego Costa și nepotrivirea de stil vizibilă între el și ”naționala” Spaniei am scris încă din octombrie 2013. Mi se pare că Spania a vrut mai mult să-l fure pe Diego Costa Brazilei decît să-l folosească, dar apoi n-a avut ce face, a trebuit să justifice cumva această decizie. Am crezut și atunci, cred și acum că Diego Costa se potrivea mai bine Braziliei.
P.S. 2
Am ținut cu Spania la acest Mondial, dar am scris că nu cred că e capabilă să cîștige. Țin cu Spania din 1992, atunci cînd, student fiind, am făcut și eu, preț de o vară, ceea ce fac astăzi mulți dintre cei care îmi dau lecții de viață de acolo, am lucrat la un restaurant. Am ținut cu Spania la Mondialul ăsta doar pentru că nu era România implicată, dar asta nu înseamnă că traversez acum vreo perioadă de suferință. Cu Spania ieșită, următoarea pe lista simpatiilor e Italia. La cum a jucat în meciul cu Anglia, am speranțe :)))
Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat. La Mircea Lucescu am auzit asta, undeva înainte de 1989. În cazul lui Vicente Del Bosque, ultimul rezultat nu e doar un eșec, e aproape un dezastru. Iar cuvîntul ”aproape” ar putea fi șters cu multă ușurință din propoziție dacă Spania nu va bate Chile. Fotbalul e minunat atunci cînd cîștigi, e tare greu atunci cînd pierzi și devine un coșmar în momentele de dezastru.
Spania-Chile n-ar trebui să fie un meci care să-l pună atît de mult sub semnul întrebării pe Vicente Del Bosque. Pentru tot ceea ce a făcut în fruntea ”naționalei” Spaniei. Numai că fotbalul are orice, mai puțin memorie. Adept al păcii, al liniștii și al atmosferei în vestiar, Del Bosque a premiat cu includerea în lotul pentru acest Mondial, mai apoi cu includerea în primul ”11” cu Olanda, a mai multor fotbaliști pe care, dacă e să-i judecăm după forma arătată de-a lungul sezonului, n-ar fi fost prea logic să-i vedem. Întrebarea care sigur îl macină pe Del Bosque e dacă să schimbe ori nu? Mai exact, dacă să schimbe mult sau doar punctual, pe alocuri?
De schimbat cred că va schimba ceva. A și anunțat asta, fără să dea nici o pistă în sensul ăsta, nici ziariștilor și nici jucătorilor. Echipa de start se va afla abia pe Maracana, o modalitate prin care caută să-și țină toți jucătorii conectați și motivați. Presa spaniolă e plină de diverse echipe probabile, de diverse schimbări. Eu nu prea sînt convins că va fi o revoluție în acest sens. Mai degrabă unele modificări punctuale, condiționate și de adversar. Cred că vor juca Pedro și Fabregas, poate și Juanfran în dreapta, și nu cred că va fi titular Diego Costa. Pedro și Fabregas au format mereu o bună societate în echipa națională, căci demarcările lui Pedro și mișcările permanente ale lui Fabregas între linii au destabilizat mereu adversarii. Eu unul l-aș încerca pe Koke lîngă Xabi Alonso, în locul lui Xavi, și pe Javi Martinez în locul lui Pique, dar asta deja ar însemna un soi de revoluție și nu sînt sigur că asta vrea Del Bosque.
Chile a bătut Australia jucînd cu 4 oameni în linia de fund, dar probabil că lucrurile se vor schimba cu Spania. Modelul cu 3 fundași centrali, care a funcționat contra Spaniei în cazul Olandei, a fost încercat de chilieni într-un amical cu Germania, în martie, la Stuttgart. Atunci au cîștigat nemții cu 1-0, dar Chile a lăsat o foarte bună impresie. Am scris chiar AICI despre această partidă. Semnele de întrebare ale sud-americanilor vin din forma lui Arturo Vidal. Operat de menisc la începutul lui mai, Vidal a cam ars etapele recuperării și e evident că nu e la procentaj maxim din punct de vedere fizic. Cu Australia n-a avut probleme, dar Spania nu e Australia. Dar nu doar Vidal preocupă, ci și faptul că doi dintre cei trei fundași centrali preconizați, Medel și Silva, provin din mijlocași închizători. În plus, lumea se întreabă în ce măsură Isla și Mena (sau Beausejour), lateralii chilieni, vor izbuti ceeau ce au izbutit Janmaat sau Blind, căci Del Bosque sigur a tras concluziile de rigoare după acel joc.
Spania se află în fața unei situații pe care a mai trăit-o. La Mondialul trecut, după eșecul cu Elveția, dar și în preliminariile pentru acest Mondial. A trecut peste ambele, cu seninătatea echipei care-și știe valoarea. Totuși, indiferent de ce spunea Mircea Lucescu, valoarea acestei echipe nu este dată de acest 1-5 cu Olanda. N-ar fi deloc o mirare ca Spania să cîștige, și încă de-o manieră categorică, acest meci și să redevină o echipă care să conteze la acest Mondial. Dar cum fotbalul e o stare de spirit și cum starea de spirit în lotul Spaniei nu e prea bună, n-ar fi exclus nici sa asistăm la prima surpriză palpabilă a acestui turneu final, eliminarea campioanei mondiale după doar două meciuri. Căci, atenție, egalul nu-i ajută pe spanioli.
Am mai spus-o, nici nu mai știu de cîte ori, fotbalul e o chestiune de detalii. Vă ofer unul, după acest halucinant Spania-Olanda 1-5. Sîntem în prima repriză, scorul e 1-0 pentru Spania și totul mergea conform planului pentru campioana mondială. În sensul că primise un penalty (eu cred că a fost, încerc să nu fiu subiectiv aici , mă iau după privirea lui diego Costa în momentul faultului, dacă vă uitați cu atenție, el privește înainte, caută o soluție, n-are nici cea mai mică intenție să cadă ci încearcă să descopere cum să continue faza), trecuse, grație lui ”San Iker”, peste un moment delicat, și controla jocul la mijlocul terenului. Sîntem, de fapt, spre finalul primei reprize cînd David Silva primește acea pasă incredibilă marca Andres Iniesta, dar încearcă o ”scăriță” în locul unei finalizări simple ori, și mai bine, a unei pase spre Diego Costa rămas, în limbaj fotbalistic, în poziție de joker. Dacă Spania marchează și face 2-0, mi-e greu să cred că Olanda, cu a sa apărare tînără ce comisese cîteva erori pînă atunci, ar fi avut puterea să întoarcă rezultatul. Ba mai degrabă cred că diferența s-ar fi mărit în partea a doua, nu cu mult, căci Spania nu e echipa care să caute să-și umilească adversarii (vezi finala cu Italia de la Euro), dar suficient astfeșlîncît să vorbim de un start perfect al campioanei mondiale.
David Silva a ratat însă.
La fel, apropo de detalii, n-o să-mi schimbe nimeni părerea că în Real Madrid-Bayern, din prima mansă a semifinalelor, dacă Bayern deschide scorul la capătul acelui prim sfert de ceas, în care Madridul n-a ieșit din jumătatea proprie, soarta calificării și poate chiar a finalei Champions League era decisă în favoarea bavarezilor. La fel ca David Silva au ratat atunci și nemții, iar urmarea o știți. În faza imediat următoare Realul a dat gol, la fel cum și acum, cîteva zeci de secunde după ratarea lui Silva a marcat Van Persie.
Înainte de meci, pe acest blog, îmi pusesem cîteva întrebări referitoare la Spania. Ma gîndeam la cei 4 ani in plus pe care-i au Xavi si Xabi Alonso, l-am uitat pe Casillas în acea enumerare, ma gîndeam la relațiile dintre Ramos si Pique, nu neapărat de joc, la nevoia lui Pique de a avea un Puyol sau un Mascherano lîngă el, dar si la capacitatea lui Diego Costa de a se implica in stilul de joc al Spaniei. N-am primit încă răspunsurile. Mi se pare că Vicente del Bosque a tratat cam superficial Olanda în general, dar și pe Van Gaal în special. Cei care nu erau de aocrd cu mine atunci cînd scriam tot aici că Manchester United și-a adus un super-antrenor cred că acum se mai gîndesc. Del Bosque a părut un antrenor încremenit în timp, criogenat parcă din zilele Mondialului de acum 4 ani. O singură inovație, Diego Costa, dar una care mie mi se pare că a stricat într-un fel dinamica din jocul spaniolilor. Diego Costa nu e un om de combinație, e un tip care se luptă, dă din coate, exagerează de multe ori, dar Spania nu e Atletico Madrid. Cu așezarea pe care a avut-o Olanda, Diego Costa n-a prea avut șanse, căci Van Gaal a aglomerat perfect zona din jurul acestuia. Rememorînd faze din meci, cred acum că mult mai utilă ar fi fost pentru Spania o echipă fără vîrf, cu Fabregas pe poziție de ”9 fals”, un modul care să aducă densitate în zona combinațiilor și să-i surprindă pe neexperimentații olandezi.
Cu o astfel de așezare, poate că Del Bosque l-ar fi surprins pe Van Gaal. Așa, intrînd cu formula așteptată de toți, a căzut în plasa întinsă de olandezi. Apoi, la momentul înlocuirilor, Del Bosque a greșit din nou, părînd o copie a lui Tata Martino. N-a surprins cu nimic, a făcut exact schimbările pe care cred că le aștepta Van Gaal. Iese Xabi Alonso, ceea ce înseamnă o condamnare definitivă a lui Sergio Busquets, căci imediat a apărut Robben la pupitru, în zonă centrală, exact peste mijlocașul Barcelonei, care nu se putea multiplica în fața atîtor riscuri. Apoi Torres la Diego Costa, schimbare post pe post, care era limpede că nu putea aduce mare lucru. Mie mi se pare clar că Diego Costa nu poate acționa în această echipă decît alături de Pedro, la fel cum mi se pare clar că Pedro, chiar într-o formă discutabilă din pricina ostracizării la care a fost supus de Tata Martino, e singurul care poate provoca o rupere de ritm, o dereglare a apărărilor adverse. Chile, sînt aproape convins, va juca la fel contra Spaniei, tot cu 3 fundași centrali, chit că în 3-1 cu Australia a avut un 4-4-2 clasic. Ar fi pentru mine o surpriză să n-o facă.
Si am mai spus în textul de care vorbeam că Olanda e capabilă de orice. Imi mențin părerea, Olanda e capabilă inclusiv sa se încurce cu Australia si apoi Chile. Spunea bine cineva, Olanda e capabilă să te facă să te îndrăgostești de jocul ei, dar nu prea cîștigă finalele, meciurile decisive. Toată lumea vorbește de această tactică prin care Van Gaal a reușit să masacreze Spania. N-a fost însă un 5-3-2, așa cum s-a crezut, așa cum părea pe hîrtie, ci un limpede 3-3-3-1. Nu e o noutate pentru tehnicianul olandez. Îmi amintesc perfect meciuri ale Barcelonei în sezonul 1998-1999, cu Van Gaal antrenor, căci am comentat multe dintre ele la programul Barcelona TV pe care-l făceam la defunctul canal Sport Klub (un exemplu de canal tv cu un conținut excelent la un moment dat, dar cu o gestiune mizerabilă, motiv pentru care a și decedat). Barcelona a jucat de multe ori în acel sezon în această formulă, cu Hesp în poartă, cu Reiziger, Abelardo și Frank de Boer în prima linie, cu Luis Enrique, Cocu și Sergi în cea de-a doua, cu Figo, Guardiola, Rivaldo în a treia și cu Kluivert pe post de Van Persie. Nu cumva vă seamănă cu așezarea folosită cu Spania? La care mai am de adăugat un singur lucru: nu pot să nu-mi amintesc cum l-a tăvălit Adi Popa pe Blind la Amsterdam și la București și nu pot să nu constat ce bine a jucat el contra spaniolilor!
Rezumînd, Spania a pierdut foarte mult și pe mîna ei: la 1-0 ratează Silva, apoi, la golul de 1-1, Pique greșește grav, stricînd clar linia de apărare așezată de Ramos și ținîndu-l în joc pe Van Persie, apoi, la golul de 1-2, din nou eroare a lui Pique, se vede clar cum deschide eronat spațiul și apoi e lent în încercarea de a se corecta, apoi, la golul de 1-3, eroare de arbitraj mare (apropo de detalii), apoi, la 1-4, eroare uriașă a lui Casillas, apoi, la 1-5, eroare mare Ramos, care nu e normal să-l piardă pe Robben în sprint în halul ăsta, ba chiar avînd un ușor avantaj pozițional la un moment dat.
Spania e într-o situație la limita dintre grea și disperată. Are șanse mai mari acum să nu iasă din grupă, decît să iasă, căci golaverajul poate fi o piatră de moară la un eventual clasament în 3, Olanda-Spania-Chile, toate 3 cu 6 puncte. Pîna la Brazilia-Spania de care vorbesc toți mai e Spania-Chile, asa ca sa nu ne grăbim cu pronosticurile.
Despre Spania-Olanda, despre transferul lui Fabregas la Chelsea și despre cele petrecute în meciul inaugural al Mondialului va fi vorba în rîndurile care urmează. Încep cu Spania-Olanda, pentru că e meciul zilei și unul dintre capetele de afiș ale acestei prime etape din faza grupelor, cu mai multe partide tari ca niciodată parcă. Rar vedem ca finala ediției precedente să se regăsească în meciul de început al unei grupe.
Spania-Olanda, finala de la Johanesburg, a fost momentul care a schimbat percepția oamenilor despre Spania fotbalistică, dar și percepția spaniolilor despre ei înșiși. A fost momentul în care Spania a devenit principala putere fotbalistică mondială, poziție pe care se regăsește și astăzi, la aproape 4 ani de la acel gol marcat de Iniesta, dar și de la acele intervenții miraculoase ale lui Iker Casillas. Lumea își amintește de golul lui Iniesta, dar tinde să uite că fără miracolele lui ”San Iker” poate că ”Iniesta de mi vida” nu ar fi existat.
După 4 ani, Spania a mai adăugat un trofeu în palmaresul său și forțează cea ce nimeni n-a mai reușit pînă acum: 4 turnee finale consecutive cîștigate. Meciul cu Olanda e un prim test, un prim set de întrebări la care Vicente del Bosque și ai lui trebuie să răspundă. Cît de mult s-a schimbat Spania față de momentul Johanesburg? Din cei 14 jucători care au fost atunci pe gazon, 11 se regăsesc și azi în lot. Va fi asta o problemă? Ăsta e un prim răspuns pe care trebuie să-l dea campioana mondială. Xabi Alonso și Xavi au 4 ani mai mult. Ambii au fost și sînt puctele cele mai importante în modulul tactic al lui del Bosque. 4 ani nu sînt neapărat mulți pentru un bărbat obișnuit, dar pot fi pentru un fotbalist trecut bine de 30 de ani. 30 de ani are și Iniesta, dar asta nu pare o problemă, dimpotivă, jocul său a devenit mai consistent, mai profund, mai matur. Este Iniesta omul numărul unu al Spaniei de azi? Eu cred că da, dar nu eu sînt cel care trebuie să răspundă la întrebare.
Mergem mai departe. În apărare s-a produs o mutare importantă: Sergio Ramos a trecut din dreapta în centru. Ramos pare cel mai în formă spaniol al momentului, iar societatea pe care o va face cu Pique va fi un element extrem de important. Cu Puyol în teren era simplu, el era șeful apărării și nimeni nu discuta asta. Acum, atît Ramos cît și Pique au o mare personalitate fiecare, de aici și tendința de a deveni protagoniști. Fără un ”corector” lîngă el, Puyol sau Mascherano, Pique are de multe ori probleme. Va putea fi Ramos acest ”corector”? Iată o altă întrebare. Prin Spania se vorbește că între Ramos și Pique nu-s cele mai bune relații, de unde și zvonul că ar putea apărea Javi Martinez în primul ”11”, alături de Ramos. Pe de altă parte, ultimele evoluții ale lui Sergio Ramos, care țintește acum Balonul de Aur, au arătat o maturizare nu doar în joc ci și în comportament, momentele de derapaj, ce n-au dispărut de tot, fiind din ce în ce mai puține.
Ajungem și la zona atacului. Spre deosebire de 2010, dar mai ales de 2012, în lotul Spaniei a apărut Diego Costa. În 2010, Torres a avut mari probleme medicale, iar Villa n-a fost acel vîrf de careu clasic. În 2012, vîrful de careu ”clasic” a dispărut de tot, conceptul de ”9 fals” fiind preluat și de Vicente del Bosque. De vreme ce a fost cîștigat Euro, conceptul a funcționat. Acum există Diego Costa. Iar întrebarea e dacă atacantul lui Atletico (încă) se poate mula pe filozofia de joc a Spaniei? Dacă, mai clar, calitățile sale se integrează în jocul de posesie al colegilor săi. Diego Costa e o bestie, ”pantera roja” îi spun cei de la Marca, dar are un alt stil de joc cu care s-a făcut remarcat, destul de diferit de cel al ”naționalei” iberice. Va reuși Diego Costa să confirme că au meritat eforturile și mobilizarea spaniolilor în a-l convinge să-și schimbe echipa națională? Iată o altă întrebare.
Dacă Spania s-a schimbat destul de puțin față de 2010, Olanda e foarte mult schimbată. În primul rînd din punct de vedere al selecționerului, dar și al jucătorilor. 9 din cei 14 jucători prezenți în finală nu mai sînt. E de bine asta sau e de rău? O să vedem. Senzația e că Olanda e capabilă de orice, poate ajunge departe, dar la fel de ușor poate rata ieșirea din grupe. Atenție la Chile, nu e chiar o reprezentativă de lepădat! Problema lui Van Gaal e lipsa de experiență a apărătorilor săi, doar Vlaar, la 29 de ani, dar provenind de la un club destul de anost în ultima vreme, Aston Villa, fiind o excepție. Aceste este, pesemne, motivul pentru care Van Gaal a renunțat la tradiționalul său 4-3-3 pentru o apărare în 5 oameni, cu 3 fundași centrali. ”Nu e cazul să facem tiki-taka, trebuie să obținem rezultate”, a explicat, cît se poate de clar, viitorul antrenor al lui Manchester United, care a lăsat de înțeles că arma contraatacului va fi preponderent utilizată.
Mă întorc la Spania, mai exact la Cesc Fabregas, așa cum am promis. Vom mai găsi timp, spre toamnă, să analizăm transferul lui la Chelsea. Mi se pare o mare greșeală a Barcelonei că l-a lăsat să plece. Se pare că Fabregas e cel care a plătit factura sezonului trecut. Asta deși cifrele sale n-au fost deloc proaste, 13 goluri și 22 de pase decisive, la mare distanță de Xavi și Iniesta, care împreună n-au golurile și pasele lui Cesc. Adus de Guardiola în 2011 pentru a spori competența și concurența în linia de mijloc, Fabregas nu și-a găsit, în 3 sezoane, locul. Ciudat, căci se întorcea totuși acasă, la origini. Guardiola avea un plan în minte. Xavi, Iniesta, Fabregas și Thiago erau, în ordinea vîrstei, creatorii săi. Thiago a plecat, acum pleacă Fabregas, Iniesta are 30 de ani, pare că Barcelona ar vrea să se întoarcă în timp, deși, pe de altă parte, ar cam dori să-i facă vînt spre Qatar și lui Xavi. Mi se pare mai mult decît riscant.
Două vorbe despre Brazilia-Croația. Toată lumea vorbește de arbitrul japonez. Eu nu sunt mirat. Iată ce am scris în ultima postare pe acest blog: ”Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri”. Mă aștept să revăd decizii de genul acelui penalty.
Pe de altă parte, fotbalistic vorbind, Brazilia a trăit prin Oscar și Neymar. Neymar trăgea la poartă din orice poziție, se simte la el dorința de a fi protagonist și de a reveni la Barcelona cu o altă anvergură, în vreme ce Oscar pasa din orice poziție. Brazilia nu te mai face să te îndrăgostești de fotbalul ei, a devenit o echipă cinică. Mi se pare incredibil să spui despre Brazilia că are cea mai bună apărare a turneului, dar asta e realitatea, chit că ne zgîrie la urechi.
Puține lucruri a arătat totuși Croația. Chit că au pierdut pe mîna arbitrului. Cred că Niko Kovac a greșit puțin începînd cu tripleta Modric-Rakitic-Kovacic, de care am vorbit și-n avancronică. Mult prea implicați în faza defensivă, ei au pierdut ușor-ușor din energie. Poate dacă ar fi terminat cu ei și ar fi început cu un închizător de meserie, Croația ar fi pus mai multe probleme Braziliei, în special pe partea lui Dani Alves, care-și continuă prestațiile nesigure de la Barcelona.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!