Se spune că e bine să te temi de greci chiar și atunci cînd îți fac daruri. Nu știu eu astăzi ce daruri ne-au pregătit nouă grecii, dar presimt că multă lume le așteaptă. Și asta nu e bine. Grecii vin la București ca ocupantă a ultimului loc, fără absolut nici o șansă de calificare, fără nici un fel de stres referitor la partida de pe Arena Națională. Dar știm cu toții că nu-s o echipă de ultimul loc, așa cum știm cu toții că locul pe care echipa României îl ocupă în acel straniu clasament FIFA e departe de realitate. Știm cu toții că Grecia era cea mai bună echipă a grupei la momentul tragerii la sorți, știm cu toții că ne poate bate aici la București, chit că n-a mai făcut-o de ani buni. Tocmai pentru că știm asta, aș vrea să nu ne așteptăm la daruri de la greci. Dacă o fi să le primim, binevenite să fie, dar mai bine să nu credem în Moș Crăciun și să încercăm să îmbrăcăm chiar noi haina lui. Citeste mai mult …
Cred că știți cu toții foarte bine expresia ”mai rău de atît nu se poate”. Și cred că mulți dintre noi, după ce o rostim, conștientizăm într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, depinde de situație, că mai mereu se poate și mai rău. Cel puțin la noi, în tot ceea ce ne înconjoară. Am spus despre un anume președinte că mai rău decît el nu se poate. Și s-a putut. Am spus despre un anume premier că mai rău nu se poate. Și iar s-a putut. Despre un anume primar am spus același lucru. Și iar verificăm, din păcate, tristul adevăar că se poate. Iar exemplele pot continua pe orice palier al vieții publice.
Citeste mai mult …
Ca de obicei cînd vine vorba de o confruntare împotriva Ungariei, indiferent de sport, totul devine mai contondent, mai agresiv, mai lipsit de discernămînt. Iar dacă respectiva confruntare e la fotbal și încă într-un meci foarte important, contondența se mărește, e deja la puterea a treia, dacă nu cumva a patra. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” României n-a mai stîrnit de mult atîta pasiune. Partida cu Ungaria, venită după un succes în Grecia și într-o grupă de calificare din care Parisul se vede limpede, chiar și fără să fim integrați în spațiul Schengen, partida cu Ungaria așadar reprezintă un prilej cum nu se poate mai nimerit pentru unii să-și strige patriotismul, ba să-l și arate prin manifestări infantile sau cretine, după caz.
Citeste mai mult …
A fost meciul unei națiuni. Chiar am crezut că putem să ne depăsim condiția, că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică. Sau că putem fi altceva decît frustrați.
Chiar am crezut că ”tricolorii” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.
Din păcate, am crezut degeaba. N-am putut să ne depășim condiția, n-am putut să trecem dincolo de bariera pusă de valoarea unora, grecii mai exact, și stilul nostru de ”ciupeală”, cu care am crezut că putem sări acea barieră. N-am putut, așa că stăm acasă, iar ăn locul nostru vor merge ei, grecii, care au știut exact cum să joace un astfel de meci. Și au avut și cu ce, au avut și cu cine. De fapt, asta e şi discuţia. E ca în film, pînă la urmă. Dacă îţi propui să ajungi Alain Delon, trebuie să faci ceva în sensul ăsta. Altfel rămîi la stadiul de Alain “Deloc”. Un “deloc” nici măcar onorabil.
Cineva, prin tribuna în care am stat eu, a spus la un moment dat că singurul mod prin care puteam să-i facem pe greci să se le fie frică de noi în această dublă mansă era să-i amenințăm că nu mai mergem la ei la vară, la mare. Că-i boicotăm și că, în locul lor, îi alegem pe turci. Atunci poate că ar fi pus un pic în balanță dacă merită să meargă la un campionat mondial tocmai în Brazilia, cu mari sacrificii financiare, sau să-și crească puțin PIB-ul pe spinarea românilor care-și cheltuie economiile într-o săptămînă prin insulele lor (nu că ar avea de ales, căci o săptămînă la mare în Grecia poate fi mai avantajoasă decît un week-end la Mamaia, dar asta e cu totul altă poveste).
Nu cred că grecii au tremurat vreun pic în meciurile cu noi. Un gol din fază fixă și un autogol, cu asta am vrut noi să ne calificăm la un Mondial. Puțin, foarte puțin, vorba filmului.
Ideea e că s-a terminat. Speranța moare ultima, dar cînd e să moară, tot moare. A noastră a murit la golul lui Mitroglou, pe care lumea îl botezase pe stadion ”Milogu”. Milog, milog, dar ne-a dat de ne-a julit, asta ca să mențin limbajul tribunei. Mi-am amintit brusc cum rîdeam în 2001 de Rudonja, care nu dăduse nici un gol în echipa națională a Sloveniei. ”Turbo Rudonja” îl persiflam noi pe Ghencea, pînă ne-a dat și el o bucată, că trebuia undeva să dea primul gol din carieră, nu? Ne-a găsit pe noi mai miloși. Așa și cu Mitroglou. Noi am rîs de el, el a rîs de noi, rîsul lui e însă cel mai sănătos, al nostru sună a pagubă.
Mai multe nu vreau să spun. Părerea mea despre Pițurcă o știți. Chit că am crezut că putem să calificăm. Simt oricum că deja s-a dat drumul la cîini. E o expresie ce se vîntură printre ziariștii care se cred de succes. Să plece Pițurcă și să vină altul. Cine, nu mai contează, important e să plece Pițurcă. Așa cum a fost important s- plece și data trecută, iar apoi l-am pus la loc. Că așa sîntem noi, miloși, vă amintiți.
Normal ar fi să plece. Moral. Sincer nu-l văd însă în stare de acte morale. Așa că dacă va fi să plece, va pleca bine garnisit în buzunare. Sau, mă rog, conturi, că nu se mai poartă banii la sacoșă. În fond, el are dreptate, obiectivul lui e Euro 2016. Sau 2020, cine mai știe. Poți să-i reproșezi ceva din acest punct de vedere? E în grafic, șansele de calificare la Euro 2016 sînt intacte. Ajungem la fondul problemei. Cine ar trebui de fapt să plece? Răspunsul îl știm, dar ce folos. Cei care au guvernat haosul din fotbalul românesc, care n-au fost în stare să profite de emulația colosală creată după 1994, după 1998, chiar și după 2000. Sau dacă au făcut-o, au făcut-o în interes propriu. Poate că ar fi cazul să se retragă. În poziții onorifice, ca să fie toată lumea mulțumită.
Altfel, să fim noi sănătoși. O să vină Sărbătorile, apoi Paștele, apoi vara.Vom vedea Mondialul la televizor, ne vom alege o echipă cu care să ținem și ne vom certa pe facebook la nesfîrșit pe tema asta. Apoi va trece și vara și va începe o nouă campanie. Eventual cu un alt selecționer, eventual cu un alt șef la FRF. Foarte bine. Și ce dacă?, vă întreb eu. Într-o ţară aflată în continuă campanie electorala, noua campanie a echipei naţionale pare să nu mai intereseze pe nimeni.
Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mîndria noastră. Ne interesa tot ce se întîmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plîns şi noi atunci cînd plîngeau ei. Ultima dată am plîns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborîm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe.
Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi. Cînd se va retrage căpitanul de azi, o țară întreagă se va chinui să-și amintească despre cine este vorba.
Bun, deci ne-am liniștit! E Grecia. Știm cu cine vom juca la baraj, știm că meciul decisiv e acasă, avem aproape o lună de zile timp să ne cunoaștem mai bine adversarul, dar și să înțelegem, dacă n-am reușit chestia asta pînă acum, că plecăm cu șansa a doua în această dublă mansă. Inclusiv în acest duel cu Grecia. Chiar dacă unii cred altceva.
Ne-am dorit acest baraj încă din momentul cînd am aflat componența grupei preliminare. Am obținut barajul, am tot discutat despre reacțiile pe care unii le-au avut după ce ne-am cîștigat dreptul de a juca acest meci decisiv. Toate aceste discuții nu mai contează acum, important e ce va fi.
Ne-am dorit Grecia, parcă mai mult decît Ucraina. Și am obținut Grecia. Acum ne dorim calificarea, să vedem dacă o vom și obține.
Apropo de discuții. Am tot auzit în aceste zile tot felul de scenarii. Conform cărora Franța nu are cum să lipsească de la un Mondial, Cristiano Ronaldo de asemenea, Ibrahimovici și el ar fi bine să fie prezent, de unde toată lumea vedea o tragere mai mult sau mai puțin dirijată. Mărturisesc că m-am numărat printre ei. Mă așteptam ca Portugalia să pice cu Islanda, Franța cu Ucraina, iar restul chiar nu mai conta.
Franța a picat cu Ucraina, dar Portugalia a dat peste Suedia, deci unul dintre Cristiano și Zlatan va sta acasă. Mare noroc a avut Croația, cu Islanda. Cît despre noi, să zicem că am avut și noi norocul nostru, norocul proverbial al selecționerului.
BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
E o vorbă foarte veche: ”Să te temi de greci chiar și atunci cînd îți fac daruri”. Daruri ne-a făcut Alexander Frei, fostul jucător de la Basel, care a tras Grecia pentru noi ca adversar. Să nu ne bazăm însă pe ele. Nouă entuziasmul nu ne folosește, mult mai bine ne mobilizăm cînd avem un adversar complicat. Să nu uităm valul de entuziasm de după tragerea la sorți a grupelor Ligii Campionilor, cînd am aflat cu cine are Steaua de jucat. Ce s-a ales de entuziasmul acela, vedem astăzi, ce se va alege de promisiunea calificării în primăvară, vedem după meciul cu Basel.
Înapoi la Grecia. E o echipă grea, i-aș zice chiar urîtă. Aici ne asemănăm, căci nici noi nu debordăm de frumusețe și entuziasm estetic. Nu cred că fotbalul românesc e peste cel din Grecia, nu-s convins că dueluri ale cluburilor noastre cu cluburile lor s-ar termina cu victorii pentru noi. Fotbalul grec are și mulți străini, la fel cum echipa națională are mulți componenți ce joacă în afară.În plus, „naţionala” Greciei, pregătită acum de un portughez, Fernando Santos, cel care, dincolo că l-a antrenat pe Marius Niculae la Sporting Lisabona, a reuşit performanţa să antreneze şi pe Porto şi pe Benfica, în Portugalia, ceea ce spune multe despre el, Grecia aşadar stă pe bazele puse de Otto Rehhagel. Iar acolo unde pun nemţii bayele, se vede mulţi ani după aceea.
Grecia e o echipă care dă greu goluri. A dat doar 12 într-o grupă relativ simplă, în care Bosnia, de exemplu, a dat 30. Dar e și o echipă care primește greu goluri. A luat 4, dintre care 3 de la Bosnia. E o echipă cu o medie de vîrstă mare, dar asta nu mi se pare deloc un punct negativ. Dimpotrivă, aceste partide decisive se cîștigă mai mult cu experiență decît cu entuziasm. Sînt cîțiva jucători, gen Papastatopoulos, de la Dortmund, care a trecut și pe la Milan, gen Samaras, gen Karagounis și Katsouranis, campioni europeni și titulari în 2004, care știu să abordeze partide complicate. Căci așa a fi această dublă mansă, una extrem de complicată.
Nu-s foarte convins că faptul că vom juca returul la București e un element sută la sută pozitiv. Publicul nostru are tendința de fi mai exigent decît trebuie, de a se lua prea mult după ce se scrie în ziare, de a crede că selecționerul e prost și că toți cei 55.000 de spectatori ar fi mult mai buni pe acest post. Mi-e teamă de o reacție precum cea din finalul meciului cu Estonia, mi-e teamă că o pasă înapoi va fi taxată mai mult decît ar fi cazul. Cîteodată, presiunea propriului public e mai greu de gestionat decît cea a publicului advers, căci ostilitatea te motivează, neîncrederea te distruge. Sper să nu fie așa. Nu cred că există vreun jucător din cei convocați care să nu realizeze ce important e acest baraj pentru el și pentru România, ce importantă ar fi prezența la Mondialul brazilian pentru România. Un Mondial brazilian ce se anunță de pe acum cel mai tare turneu final, prin numele pe care le propune la start din istorie.
Nu vreau să mă refer acum la selecție. Mai e timp pînă la meci. Deocamdată, trebuie să recunoaștem că Grecia e adversarul care ne va da, cum se spune, ora exactă. Portugalia sau Croația erau adversari cu care nu avea șanse. Cu Grecia avem, dar așa cred și ei. să vedem acum cine crede mai mult în șansa lui.
Așadar, avem barajul! Să recunoaștem, e ceea ce ne-am propus la începutul acestor preliminarii. Ne-am propus și am obținut. Vom avea de jucat două meciuri infernale, indiferent de numele adversarului, dar, în momentul ăsta mai mult de o calificare la baraj nu ne puteam propune. Că ne-a calificat Olanda, că ne-am calificat noi, zău dacă mai contează, important e că ne-am calificat.
Ieri, înainte de cele două partide, scriam tot aici că am încredere în Olanda. Ilie Dumitrescu, de exemplu, nu avea foarte mare. Olanda și-a resepectat însă blazonul și a bătut la Istanbul, în ciuda unui public ostil, dar și a unui adversar bun. Eu cred că Turcia e peste România în momentul ăsta, de aceea faptul că le-am luat fața în această grupă e o mare realizare. În postul de care aminteam mai sus, invitam pe toată lumea să privească naționala Turciei, antrenorul pe care-l au, jucătorii ce au fost selecționați și rolul pe care-l au acești jucători în echipele de club de la care provin. Și apoi vă invit să faceți același lucru cu fotbaliștii români! Eu cred că e sensibilă diferența în favoarea turcilor.
Dacă e să privim lucrurile corect, noi am plecat la aceste preliminarii din urna a patra valorică. Cu șansa a patra, deci. Mi se pare ușor ciudată reacția pe care au avut-o, și o au, unii oameni, jurnaliști inclusiv, sau mai ales jurnaliști, față de acest baraj. Că n-am jucat strălucit, că n-am meritat, că nu ne-a calificat noi, ci ne-a calificat Olanda. Perfect de acord cu unele din aceste aspecte. Cu un amendament. De calificat ne-a calificat, dacă e s-o luăm așa, Ungaria, căci Olanda și-a menținut traseul victorios peste tot, mai puțin în Estonia, unde a fost un accident. Noi am bătut în Turcia, Turcia a bătut la noi, în schimb rezultatele turcilor cu Ungaria i-au tras în jos și i-au scos de la baraj. Nu înțeleg ce ar fi vrut cei care acum contestă și acest baraj ori îl privesc ca pe un dar nemeritat. E ca și cum i-ai scoate ochii unui cîștigător la loto că n-a muncit acei bani și, în concluzie, nu-i merită. Dacă băteam cu 5-0 Estonia, toată lumea s-ar fi repezit să spună ca fost blat.
Avem un stil ciudat de a ne bucura. Cînd ne-am calificat la Euro 2008, am bătut monedă pe acel gol din ofsaid marcat de Goian cu Olanda, la Constanța. Francezii s-au calificat la Mondialul din 2010 după un furt grosolan în barajul cu Irlanda, pe care l-au recunoscut, dar n-au pus calificarea pe seama acelei erori niciodată, așa cum am făcut noi.
Avem un stil ciudat de a privi lucrurile. Avem tendința de a ne crede mai tari decît sîntem în realitate. Avem tendința de a crede că fotbalul românesc e în continuare cel reprezentat de Generația de Aur. Repetați exercițiul de mai sus cu jucătorii din acea epocă. Vedeți la ce echipe evoluau ei și care era greutatea lor la acele echipe. Vremurile alea s-au dus, mai degrabă au fost un accident fericit în istoria plină de eșecuri pe care o are fotbalul românesc. Acea generație e o excepție și nu cred că se va mai repeta vreodată. De acord, din vina celor care au gestionat fotbalul românesc în toată această perioadă și n-au știut, nu i-a interesat sau n-au vrut să profite de emulația ce se crease în jurul acestui sport după Mondialul din 1994. Dacă în 1994, hai să zicem în în 1998, hai să zicem în 2002 începeam un program precum cel al belgienilor, poate că aveam și noi jucători apropiați de cei din 1994. Vîrfurile fotbalului nostru n-au făcut alceva decît să guverneze o mocirlă plină de furtișaguri, mîrșăvii și mîrlănii, din care nu se putea naște nimic notabil.
BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Avem un stil ciudat de a privi lucrurile și din pricina acestor conducători. Poate că totuși ar trebui să ne temperăm pornirile negativiste, să căutăm să fim mai pozitivi. Jurnaliștii în primul rînd, pentru că ei sînt cei care crează opiniile totuși. N-am o relație prea bună cu Lucian Lipovan, de la ProSport, dimpotrivă aș putea spune, însă ceea ce a scris el după meciul cu Estonia mi se pare de foarte mult bun simț. Toată presa străină a remarcat revenirea României, după atîția ani, la un asemenea nivel, numai noi ne simțim datori să-i răspundem lui Raț, de parcă Raț n-are voie să aibă o opinie care s-o contrazică pe a noastră. Deontologia noastră e perfectă, a lor e imperfectă.
Îmi doream înainte de ultima etapă a preliminariilor un baraj în calea uitării. Un baraj care să ne readucă sentimentul că existăm, să ne readucă inclusiv teama de eșecuri memorabile, pe care o cam uitasem. Ne doream să avem măcar după ce să plîngem, ca atunci în 1994, ca atunci după Slovenia, ca atunci la Copenhaga. Iată că avem această ocazie și, poate, nu vom plînge. De ce să nu încercăm să sperăm că vom fi fericiți, că vom merge la Mondiale, de să nu gîndim pozitiv și atragem de partea noastră energiile pozitive?
Mă întreb dacă unii nu-și doresc mai mult o necalificare, ca să aibă motiv să critice din nou, să dea de pămînt cu Pițurcă și cu jucătorii, să arate că au avut dreptate cînd criticau. Asta deși o calificare la Mondial ar fi o gură nesperată de oxigen pentru o presă scrisă care moare încet, din cauze incerte, pe care unii încearcă să le arunce exclusiv în spinarea cititorilor, deși mie unul mi-e greu să pricep cum o țară cu 20 de milioane de oameni nu poate susține o presă rezonabilă.
Nu-mi place Pițurcă. Deloc. Mi se pare un antrenor urechist, deloc adaptat la nou, mult mai deschis pornirilor de jucător de poker decît unor eventuale strategii fotbalistice. Îmi pare un orgolios peste măsură, un selecționer cu o selecție mai mult decît bizară, dacă n-ar fi interesată. Cointeresată, mai bine zis. Cu acea față mereu încruntată a îndepărtat multă lume din jurul echipei naționale, a atras multe antipatii din partea jurnaliștilor. În martie scriam însă că am încredere că ne va duce la baraj. Uite că s-a întîmplat. Nici nu vreau să mă gîndesc cum se va comporta el dacă ne va califica la turneul final. Îmi asum însă acest risc. Se fac 15 ani de cînd n-am fost la un Mondial. Ar fi magnific să putem fi în Brazilia, ar fi mult peste condiția de azi a fotbalului românesc. Să ne gîndim doar ce țări sînt sigure deja că vor vedea Mondialul la televizor. Am fost la două Mondiale, unul cu România, altul fără, și știu ce reprezintă o asemenea competiție la nivel global. Iar cea de la anul se anunță mai mult decît spectaculoasă.
Dacă Victor Pițurcă izbutește să ne ducă la Mondiale, îmi asum orice risc în ceea ce privește persoana lui. Chiar riscul să-mi devină simpatic. Simpatic de antipatic.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!