Sînt convins că și Real Madrid și FC Barcelona ar sări cu mare drag peste meciul de astăzi. Dacă ar putea. E un moment cît se poate de nepotrivit pentru un asemenea joc, date fiind circumstanțele. 16 puncte avans în clasament pentru Barcelona, 3 zile pînă la cel mai important meci al sezonului pentru Mourinho, cel de pe ”Old Trafford”, starea generală proastă prin care trece FC Barcelona, care numai de un ”Clasico” nu mai are chef, iată 3 motive în sprijinul primei afirmații din text.
Dar nu au ce face, trebuie să joace. Mie unul meciul îmi amintește de un alt Clasico jucat în condiții oarecum asemănătoare, în aprilie 2011, tot într-o sîmbătă, cu 4 zile înainte de finala Cupei de pe ”Mestalla”, dintre cele două. A fost un meci destul de urît atunci, în care ambele și-au dozat eforturile pentru partida ce urma să se joace cu trofeul pe masă. Barcelona avea 9 puncte avans, plus rezultatul direct, căci în tur fusese acel 5-0, campionatul era pe final, așa că egalul a părut un rezultat mulțumitor pentru ambele. Mi se pare că și acum sînt aceleași premise, fără ca asta să însemne că insinuez ceva.
Sigur, Real Madrid ar putea pune azi și mai multă sare pe rănile încă sîngerînde ale rivalului său. Dar acesta e un aspect ce n-a caracterizat, niciodată de-a lungul istoriei sale, acest club. De multe ori spre frustrarea suporterilor, avizi de sînge. Mourinho e un tip prea deștept ca să lase orgoliul să-i cucerească inteligența. Știe că meciul important cu adevărat e cel care urmează, căci și dacă Real bate azi pe Barcelona, tot rămîn 13 puncte avans, o prăpastie destul e mare cînd ar mai rămîne de jucat 12 etape, din care Barcelona are 7 partide pe teren propriu, iar deplasările, cu excepția celei de pe ”Calderon” nu-s deloc pretențioase. Real Madrid a pierdut campionatul în primele sale etape, cele din vară, urmare a unui program destul de bizar de pregătire fizică a jucătorilor alcătuit de staff-ul Realului, dar despre asta voi mai avea timp să scriu. Mai știe Mourinho că un meci cu Barcelona jucat la intensitate maximă poate aduce orice, inclusiv un eșec, dar, în cel mai rău caz, accidentări. De aceea va încerca să dozeze efortul unora dintre oamenii săi importanți, cazul Xabi Alonso, dar și să ofere minute altora, pentru a le vedea forma și capacitatea de a juca împotriva unui adversar tare. E cazul lui Kaka, pentru care spațiile pe care le oferă Barcelona ar putea fi extrem de profitabile, cazul lui Modrici, cazul lui Pepe, care trebuie să-și recapete ritmul și o poate face pe un stadion ce nu-i e ostil, e chiar cazul, de ce nu?, al lui Alvaro Morata. În ceea ce-l privește pe Cristiano Ronaldo, ar trebui să se afle în primul grup, al celor menajați, dar e greu de crezut că el va accepta acest rol împotriva Barcelonei. Poate doar dacă nu joacă Messi, care a fost răcit în ultimele zile, și despre care s-a spus că ar putea fi și el menajat.
Trecem cu ocazia asta la Barcelona. Unde e clară absența lui Xavi, ruptură musculară și pauză de 10 zile. Pare destul de limpede că Jordi Roura va începe cu David Villa, în perspectiva meciului cu Milan, și rămîne de văzut cine îl va înlocui pe Xavi. Presa catalană merge pe ideea cu Fabregas la mijloc, dar eu cred că acolo poate juca foarte bine Thiago, ale cărui calități naturale se apropie cel mai mult de ale lui Xavi. Despre Thiago s-a tot spus că e succesorul lui Xavi, dar niciodată nu i s-a dat ocazia să arate. E un fotbalist extrem de dotat, cu o știință a pasei incredibilă, obișnuiește să ceară mingea mai sus decît o face Xavi, iar asta e un mare ajutor pentru echipă, dar are cîteva carențe la nivel de atitudine ce i-au cam frînat creșterea. Ăsta ar putea fi momentul său, mai ales dacă va avea în față perechea Essien-Modrici.
Pe ”Bernabeu”, Real Madrid n-a mai bătut Barcelona, în campionat, din mai 2008. În ceea ce-i privește, catalanii n-au cîștigat decît o dată în ultimele 7 dueluri directe, sau de două ori în ultimele 8, cum preferați. Așa sună statistica. Dar statisticile devin neimportante în cazul unui meci în care sînt față în față Messi și Cristiano. Cei doi nu ies niciodată pe teren ca să se afle în treabă. Așa că ei trebuie să fie și azi garanția spectacolului.
Se spune că drumul cel mai simplu pînă la eșec e atunci cînd sari peste etape, cînd te gîndești prea mult la viitorul îndepărtat și-l planifici fără să iei în calcul prezentul și viitorul apropiat. E și o vorbă: ”Vrei să rîdă Dumnezeu de tine? Fă-ți planuri”. Tare adevărată e și nu puțini dintre noi am trăit-o pe propria piele atunci cînd cel mai bine ne era, atunci cînd credeam că sîntem stăpînii inelelor universului și deținem cheile adevărului absolut.
Ceva de genul ăsta s-a întîmplat cu Barcelona pe ”San Siro”. Apropo, denumirea oficială a stadionului e ”Giuseppe Meazza”, indiferent dacă joacă Milan sau Inter. ”Giuseppe Meazza San Siro”, spun și comentatorii italieni, la fel ca toți ceilalți comentatori. Că unor suporteri ai Milanului nu le place numele, considerîndu-l pe Meazza drept reprezentant al Interului, deși el a jucat și la Milan, mai puțin, e adevărat, e cu totul altă discuție. Discuția e una, denumirea e alta. A fost o paranteză adresată tuturor celor care se cred foarte deștepți ei și-i cred foarte proști pe alții. Asta apropo și de stadioanele lui Arsenal, Bayern, Schalke pe care noi nu avem voie să le spunem la emisiuni și meciuri de Champions League pentru că așa e regula.
Înapoi la Barcelona. Și la Milan. Dacă Milan a făcut un joc senzațional, Barcelona a jucat cel mai prost meci pe care eu mi-l amintesc din 2008 încoace. ”Passato, presente, tutto o niente” scriam în avancronică. A fost unul dintre lucrurile pe care le-am nimerit. Am recitit-o, nu e totuși chiar atît de ”varză”. Am intuit că Ambrosini va juca în centru, am intuit pasele lungi pe El Shaarawy și rolul lui Boateng, am avut dreptate cînd am vorbit de felul în care iese Milan cu mingea din apărare, spre lateral nu spre centru, dar și cu faptul că, deși au primit goluri multe în Serie A din centrări de pe benzi, apărătorii Milanului nu vor avea o mare problemă cu asta, căci Barcelona rar folosește această resursă. Și am anticipat echipa Barcelonei.
Ei bine, poate că asta a fost o problemă. Guardiola a avut succes atunci cînd primul său ”11” putea fi oricare. Tito Vilanova are o formulă favorită, atunci cînd circumstanțele o permit. Cea de miercuri de pe ”San Siro”, cea de pe ”Bernabeu”, cea din meciurile considerate grele. Ori asta nu știu cît de mult ajută. Allegri a știut clar pe cine va avea în față și a acționat în consecință. A surprins doar așezîndu-și echipa un pic mai jos, spre propriul careu. Modulul a fost atît de scurt și atît de compact de parcă jucătorii erau legați cu o frînghie și se deplasau în bloc, dintr-o parte în alta, astfel încît să nu ofere nici cel mai mic spațiu pentru primire între linii și pentru pase filtrante. Niciodată Barcelona n-a creat superioritate pe un flanc sau pe o zonă centrală, niciodată n-au fost situații de ”2 x 1”. Urmarea: n-a avut nici măcar o ocazie de gol.
Fanii Barcelonei se lamentează acum vorbind despre autobaza Milanului din fața lui Abbiati. Pe undeva frustrarea lor e de înțeles, căci fotbalul, pentru a fi spectaculos, trebuie jucat în doi. Și de unii și de ceilalți. Însă e la fel de adevărat că fotbalul, pentru a fi eficient, trebuie jucat și în funcție de adversar. Barcelona n-o face, Milanul a făcut-o. La fel cum au făcut și alte echipe împotriva Barcelonei, la fel cum a făcut, nu mai tîrziu de săptămîna trecută, Manchester United contra Realului. Toată lumea știe cum joacă Barcelona, toată lumea știe că dacă încerci să joci fotbal contra lor ești curățat. Inclusiv Real Madrid folosește un profil defensiv în ”Clasico”, indiferent unde se joacă, și asta în condițiile în care fanilor nu le place asta, iar lotul are destule variante ofensive.
Fanii Milanului sînt însă italieni. Și înțeleg fotbalul cu totul altfel. Înțeleg că nimic nu trebuie lăsat la voia întîmplării, toate detalile sînt importante. Milanul a jucat în primul rînd să nu primească gol, marcarea golului venea în plan secund, dacă era izbutită se transforma într-un fel de bonus. Ei bine, Milanul n-a luat gol, ba a și dat, și încă două, deja nu mai e bonus, e de-a dreptul jackpot. Iar acum e favorită pentru retur. Unde, e de presupus, va folosi aceeași tactică. Barcelona a jucat de zeci de ori astfel de meciuri. Majoritatea le-a cîștigat, în cele din urmă. Singurele probleme au venit de la italieni și de la Mourinho. Cîteodată, vezi Interul din 2010, italienii și Mourinho erau în aceeași barcă, în alte situații a fost doar Mourinho, în altele doar italieni, vezi Chelsea de anul trecut.
Pînă la retur mai e destul. Sînt cîteva aspecte pe care aș vrea să le scot în evidență. Unu ar fi Montolivo. Un mijlocaș care, mi se pare mie, s-a cam irosit luînd tîrziu decizia de a face pasul spre o echipă mare. Al doilea ar fi Messi. MESSI INEXISTENT, iată ceva cu adevărat inedit. Fiecare minge pe care o primea aducea în jurul său 3 sau 4 adversari. Jocul său de asociere e cunoscut, la fel ca și diagonalele sale. Allegri a văzut totul foarte limpede. Al treilea ar fi David Villa. Se întîmplă ca unii fotbaliști să se transforme în indiscutabili atunci cînd lipsesc. Mie mi se pare că David Villa era mult mai util decît Alexis Sanchez, în condițiile în care ”centralii” Milanului nu aveau nimic în zona lor. Al patrulea aspect ar fi reacția impecabilă a catalanilor, a lui Pique, de exemplu, pe care l-am auzit în direct, față de prestația arbitrului. Care arbitru, mie unul, mi se pare o caricatură, mai ales după ce l-am văzut aici la București la România-Olanda. ”Noi sîntem FC Barcelona, nu ne putem plînge de arbitraj sau de teren”. Impecabil.
Și ar mai fi Tito Vilanova. După meciul cu Valencia, scriam că absența sa se vede în momente punctuale din timpul 
jocului, nu la pregătirea lui. Tito Vilanova are marea calitate, o avea și pe vremea cînd era secundul lui Guardiola, de a interpreta partidele în timp real, de a găsi soluții rapid. Fără el, Jordi Roura a făcut ce ar fi făcut orice practicant al jocurilor de tip manager. L-a scos pe Fabregas și l-a băgat pe Alexis. În rest nimic, căci dacă Puyol nu se accidenta nu se mai făcea nici o schimbare. Și aici e o discuție, dacă e normal să-l lași pe Puyol să joace în acele condiții, dar în momentul ăsta Puyol are mai multă greutate la Barcelona decît Roura, poate și decît Tito Vilanova. Xavi pedala în gol la mijloc, acuzînd și lipsa de prospețime de după accidentare, și poate că era de luat în seamă varianta Thiago. Dar pentru asta e nevoie de antrenor. Din acest punct de vedere, Barcelona, ca și club, e pusă într-o situație tare delicată, căci nu se știe exact cînd va reveni Tito Vilanova din America.
Pînă la retur mai e destul. Mai avem două ”Clasico” pînă atunci, plus un senzațional Manchester United-Real Madrid în Ligă, plus alte derbyuri din campionatele interne. Sîntem norocoși, n-avem cum să ne plictisim.
Pentru Barcelona, meciul cu Granada făcea parte din categoria obligațiilor de serviciu. Cu 4 zile înainte de vizita pe ”San Siro” era destul de greu să se realizeze o concentrare maximă, cu atît mai mult cu cît catalanii se cam știu deja campioni. Cînd ți se pune această etichetă e greu s-o ștergi la anumite partide, să le spunem de nivel mediu, cum a fost și cea de la Granada, chit că pe acest stadion Real Madrid pierduse cu două săptămîni înainte. Situația e oarecum aceeași și la Real și la Barcelona. În campionat lucrurile fiind oarecum clare, altele devin prioritățile.
Xavi era accidentat, Iniesta era pe bancă. În condițiile astea, Messi și-a asumat și rolul lor. Spuneam în timpul comentariului că Messi vrea să fie cînd Xavi, cînd Iniesta, așa că nu prea mai are timp să fie chiar Messi. Deși era în căutarea golului 300 în tricoul Barcelonei, am văzut un Messi mai generos în pase ca altădată, deși, pe final, l-a certat de vreo două ori pe Tello, care nu-i întorsese serviciul. Chiar și golurile au fost un pic stranii, căci rar vezi Barcelona marcînd din afara careului, practic din două șuturi de la distanță, și nu din acțiuni în interiorul careului.
Granada a fost remarcabilă în eforturile sale. Torje inclusiv. Pentru el și echipa sa urmează perioada cea mai dificilă, cu partide directe împotriva contracandidatelor din zona retrogradării. Un punct, sau mai multe, cu Barcelona ar fi fost un bonus, un joker pe care l-ar fi tras. N-au reușit, dar jocul s-a schimbat mult în bine de la venirea lui Paco Alcaraz. Pentru Barcelona urmează două meciuri cu Milan și două cu Real Madrid. Meciuri de altă categorie decît cele ”din obligație”, meciuri în care se pot decide multe. Vom vedea cu siguranță o altă echipă.
Îl las pe Messi pentru final. 301 goluri pentru Barcelona și are doar 25 de ani. Cel mai important an pentru el este cu siguranță următorul. 2014, anul Mondialului. E ceea ce-i lipsește. Unicul lucru, de fapt, căci la nivel personal e așezat, la nivelul echipei de club a cîștigat tot ce se putea cîștiga.
Cum au fost cele 301 goluri pentru Barcelona? Multe probabil că le știți, multe le-ați uitat, așa că merită, cred, să vi le reamintiți:
Și după ce ați văzut golurile, vă propun un documentar foarte recent, realizat de aceeași televiziune, ITV, care a făcut unul și pentru Jose Mourinho. E pe aceeași linie, deci foarte spectaculos:
Azi e ziua lui Hagi. Televiziunile s-au repezit să-i spună la mulți ani, cu cît mai de dimineață cu atît mai bine. Ziarele s-au întrecut în imagini cu el, adunate de-a lungul carierei de jucător. În general lumea și-a adus aminte, dar asta nu va dura mult. De mîine se vor relua ironiile la adresa lui, de mîine vor fi din nou prezente caterincile, miștourile, glumele proaste pe care le fac unii avîndu-l pe el drept subiect. Pînă anul viitor, pe 5 februarie, cînd îi vom spune iar la mulți ani și ne vom uita iar la poze, la imagini și ne vor reveni iar în memorie momentele cînd aveam și noi un fotbalist capabil să se ia la trîntă cu marile valori ale lumii.
Sîntem o nație tare ciudată. Uităm repede și n-avem respect față de nimeni. Uităm repede că Hagi a ținut în spate un fotbal ce nu a mai avut și nici nu cred că va mai avea vreodată asemenea performanțe. Un fotbal corupt pînă în măduva oaselor, un fotbal mocirlos și putred, o vomă ce nu se mai oprește și care împute tot ce se află în preajmă. Un fotbal în care fiecare își permite orice.
Hagi și-a permis doar să-l joace. Acolo, pe teren, unde e greu, unde genunchii se ciocnesc, unde crampoanele atacă tibiile și unde gleznele fine fac diferența. Și-a permis să conducă o generație cum nu va mai fi, o generație care-l respectă, pentru că i-a simțit valoarea, l-a văzut cît e de bun, o generație de fotbaliști, nu de jucători de fotbal cum sînt azi, care au știut că se pot baza oricînd pe cel mai bun dintre ei.
Am vorbit de multe ori cu Ilie Dumitrescu despre Hagi. Ilie Dumitrescu, un alt exemplu de mare fotbalist pe care oamenii populați de certitudini și pentru care dubiile nu merită să existe își permit să-l ia la mișto. Ilie vorbește cu un respect vecin cu evlavia despre Hagi. Pentru el nu există al fotbalist mai mare decît Hagi. Spune mereu, ”e Hagi și apoi venim noi toți ceilalți”. L-am întrebat o dată cum de nu s-a supărat pe Hagi atunci, la acea semifinală de Cupa Campionilor cu Galata de la Istanbul, cînd, din cauza lui a luat un cartonaș galben stupid și n-a putut juca finala cu Milan de la Barcelona. Nu că asta ar fi schimbat cu ceva istoria acelei finale, dar un asemenea moment rămîne unic în viața oricărui fotbalist, să te afli pe teren la finala celei mai importante competiții din lume. Ilie s-a uitat la mine ca la un zmintit cînd i-am spus că eu, în locul lui, n-aș mai fi vorbit niciodată cu Hagi de supărare și mi-a zis: ”Bă, tu nu ești sănătos?! Cum să mă supăr eu pe Hagi!! Păi eu fără Hagi poate nue existam în fotbal”.
Adevărul e că noi, în general, fără Hagi poate nu existam în fotbal. Așa că avem toate motivele să-l ironizăm, să-l luăm la mișto și să-i căutăm greșelile și acolo unde nu sînt. Mergeți în Argentina și spuneți ceva rău de Maradona! Și o să vedeți reacțiile. Iar Maradona a făcut, după ce s-a lăsat de fotbal, infinit mai multe greșeli și nu mă refer aici la greșeli de exprimare. Mergeți în Portugalia să vedeți dacă găsiți pe cineva care să-l ia la mișto pe Eusebio. Credeți-mă, n-a debordat de inteligență, însă a fost un monument și toată lumea l-a tratat cu respect. Mergeți în Polonia să vedeți dacă rîde cineva de Boniek. Și exemple tot sînt. Aș îndrăzni să mă refer și la Stoicikov, deși aici s-ar putea să greșesc, căci bulgarii nu-s departe de noi ca mentalitate.
Așadar, să continuăm să-l luăm la mișto pe Hagi. Dar să nu uităm în același timp să sperăm, să ne rugăm eventual, ca băiatul lui să fie la fel de talentat și de serios ca el și să ne poată da o mînă de ajutor să scoatem fotbalul ăsta din canalul în care a căzut. Eventual să ne rugăm ca tot el, cel căruia îi spunem azi la mulți ani, iar mîine îl vom lua la mișto, să scoată și ceva de la Academia sa, făcută din banii lui, cîștigați pe teren, nu din terenuri, marcînd goluri și nu dînd goluri în economie, șutînd ca din tun și nu dînd tunuri în industrie. Să ne rugăm să scoată el, din banii lui, un al doilea Popescu, Dumitrescu, Petrescu, Munteanu, Răducioiu, Lupescu, Belodedici că să stea alături de cel de-al doilea Hagi, pentru că singur, chiar dacă te cheamă Hagi, nu poți face nimic.
Iar în timpul ăsta, să-l luăm la mișto.
Uitînd că atunci cînd s-a retras, a plîns și el, dar și noi, cei care ne bucurasem alături de el. De atunci, s-au mai retras căpitani ai ”naționalei”, dar de plîns n-a mai plîns nimeni. Nici ei, dar nici noi. Poate doar de mila fotbalului românesc.
LA MULȚI ANI, GICĂ HAGI!
Hagi a marcat multe goluri în cariera sa. La ”națională” sau la echipele de club. Eu vreau să vă propun o pasă. Dată lui Ilie Dumitrescu, într-un meci România-Cipru, jucat pe ”Ghencea”. Vă rog să priviți cu atenție pasa de la golul de 2-1 și să-mi spuneți după aceea dacă nu cumva găsiți mari asemănări cu pasele pe care le dau azi Xavi sau Iniesta. Doar că Hagi dădea astfel de pase acum 20 de ani
Dacă nu v-am convins, găsiți aici tot ce vă trebuie ca să vă reamintiți cine a fost fotbalistul Gică Hagi. Eu am rămas țintuit, de la început pînă la final, în fața monitorului. Sînt imagini pe care le-am mai văzut, dar le revăd mereu cu plăcere. Și cu aceași emoție.
P.S.
E posibil să fiu un pic subiectiv. Cu Hagi mi-am început practic cariera de jurnalist. Cu transferul său la FC Barcelona, în vara lui 1994. Eram în Spania atunci și am scris aproape două săptămîni, zi de zi, despre acest lucru. Au fost primele mele articole de primă pagină.
Am văzut cu toții primul Clasico al anului, cel de săptămîna trecută, din Cupa Spaniei. L-am comentat, l-am analizat, l-am discutat în acele zile. A fost unul dintre cele mai frumoase din lunga serie de meciuri directe între cei doi coloși ai fotbalului spaniol. Dar, pe cît de frumos a fost meciul, pe atît de greu le-a venit ambelor combatante să se refacă, să se mobilizeze și să să concentreze la următorul adversar din campionat.
Atunci cînd Barcelona s-a împiedicat la San Sebastian, scriam că reducerea distanței față de lider e benefică pentru Real Madrid. M-am referit atunci doar la echipa madrilenă, dar cred că e valabil și în ceea ce privește Barcelona. Tensiunea competitivă e extrem de importantă, a avea jucătorii mobilizați la maximum e un deziderat al oricărui antrenor, mai ales că pentru Real Madrid, dar și pentru FC Barcelona, urmează meciurile cu adevărat importante, cele din Champions League.
Gică Craioveanu spunea sîmbătă, la Fotbal European, că se vor observa, în ceea ce a mai rămas din sezon, diferențe între felul în care Madridul va aborda meciurile cu adversari grei și felul în care va juca în meciurile cu parteneri normali, să le spunem meciuri ”de serviviu”, care trebuie jucate și ele, chiar dacă fără chef. Confirmarea a venit imediat, la cîteva ore practic, la Granada, unde Madridul a fost din nou patetic și, uneori, penibil.
Autogolul lui Cristiano Ronaldo e doar un detaliu, o anecdotă. Chiar dacă e primul autogol din cariera sa și a fost un bun prilej de glume pe rețelele de socializare, e un lucru care se poate întîmpla oricui. A fost o fază fixă, Cristiano s-a apărat la prima bară, doar că a lovit prost mingea. Ce s-a petrecut în continuare cu el și cu echipa iese din sfera normalului. O echipă care nu trage la poartă nu poate cîștiga un meci. Sau poate, cazul Granadei, dar numai cu mult noroc. IarRealul a tras o singură dată pe poartă, și atunci nu prea periculos, iar în condițiile astea, în fața unui adversar care a alergat de parcă de acest meci depindea viitorul omenirii, drumul spre eșec a fost cel normal.
Și dacă am amintit de Granada, să nu-l uităm pe Torje. Extrem de generos în efort, Torje a meritat aplauzele spectatorilor la schimbare. Poate că de la el lumea de la noi aștepta goluri, pentru că noi îl știm ca jucător ofensiv, însă noul antrenor de la Granada a gîndit alt rol pentru el în acest meci. Pe partea sa, a lui și a fundașuli dreapta, Nyom, Realul nu prea a mișcat, Cristiano Ronaldo mutîndu-se, poate tocmai din această cauză, spre centru sau în banda cealaltă.
Cristiano nu trebuia să joace acest meci. A avut probleme fizice, a jucat cu infiltrații contra Barcelonei și s-a văzut și atunci că nu-i în apele sale. Problema e că el vrea să joace mereu, ambiția sa e ieșită din comun, doar că în aceste condiții, cînd nu e la capacitate maximă, mai mult strică decît ajută. Iar autogolul, la nivel mental, nu l-a ajutat, ba l-a aruncat într-o ciudată stare de anxietate, care pînă la final l-a sufocat.
Și încă un lucru. S-a văzut ce important e Mesut Ozil. Absența sa a privat Realul de organizare, dar în special de ultimă pasă. Modrici n-are nici o legătură cu Ozil, iar pe parcursul meciului de la Granada s-a văzut cum de multe ori Khedira era cel care încerca să-i ia locul colegului de la ”naționala” Germaniei. Modrici înseamnă pasă și asociere, plus progresie cu mingea la picior, Ozil e cel care primește, se întoarce, se uită, face acea pauză insesizabilă aproape în care gîndește, și apoi dă pasa decisivă.
Revin la ceea ce a spus Gică Craioveanu. Și mă întreb dacă nu cumva această lipsă de motivație în ANUMITE meciuri nu va afecta prestația echipei în ACELE meciuri de care vorbeam, cele importante. Pînă la prima manșă cu Manchester United mai e foarte puțin, iar calendarul e infernal, cel puțin în faza partidelor retur: Barcelona în cupă, Barcelona în campionat, United în Ligă, 3 meciuri într-un interval miercuri-marți ce vor pune mari probleme.
Și la Barcelona se poate vorbi, pe alocuri, de lipsa tensiunii competitive. Presupun că dacă Real cîștiga la Granada, ar fi jucat altfel și catalanii la Valencia. Un oraș în general ostil Barcelonei, un teren pe care Barcelona nu se simte deloc bine, dar și un stil gîndit de Ernesto Valverde care nu convine Barcelonei. Cît timp a putut să alerge, Valencia a terorizat Barcelona cu pressingul, zonal și personal, în cazul lui Xavi, care n-a prea apărut. Iar cînd Xavi nu dă ora exactă în jocul catalanilor se vede cu ochiul liber.
În plus, Messi a făcut un meci foarte slab. La fel ca anul trecut în această perioadă, traversează o zonă de turbulențe din punct de vedere fizic, ceea ce-i afectează calitatea. Sigur că la valoarea pe care o are găsește cîte o pasă decisivă, dar pe ”Mestalla” a fost evident că nu e în apele sale. Și la el se poate vorbi de o oboseală post Clasico, la fel ca și la ceilalți jucători. Spre deosebire de Real însă, Barcelona a scos un punct, astfel că bilanțul contabil al acestei etape e cît de cît pe plus.
E totuși ceva care preocupă și la Barcelona. Starea de sănătate a lui Tito Vilanova. Absența sa de pe bancă se vede mai ales în momentele complicate. Marea calitate a lui Vilanova, chiar și cînd era secundul lui Guardiola, era felul în care intepreta o partidă în timp real, felul în care corija anumite aspecte care nu funcționau. Cu Valencia, echipa a fost lentă, de-a latul terenului, iar schimbările au părut a fi dictate din teren, nu de pe bancă. E o problemă tare delicată, sănătatea unui om e mai importantă ca orice, dar e un detaliu care începe să se observe, mai ales că, se spune, Tito va reveni abia spre sfîrșitul lui martie.
UPDATE
În continuare nu-l înțeleg pe Victor Valdes. Nici dupa conferința de presă pe care a susținut-o și în care a încercat să să explice motivele pentru care nu mai vrea să continue la FC Barcelona. La fel cum am scris și despre Radamel Falcao și transferul său la AS Monaco, e bine să nu încercăm noi să gîndim, cu mintea noastră, în locul fotbaliștilor. Ei au unitățile lor de măsură și, după atîția ani petrecuți în jurul acestui fenomen numit fotbal, timp în care am cunoscut destule personaje și am aflat destule situații, sînt din ce în ce mai convins că mare parte dintre fotbaliști nu decid doar ei atunci cînd vine vorba de astfel de afaceri. Căci, una peste alta, un transfer e o mare afacere nu doar pentru fotbaliști. Iar un transfer al unui jucător liber de contract e deja o mega-afacere.
Rămîne de văzut acum ce reacție va avea FC Barcelona.
Lucrurile sînt, cred, cunoscute. Victor Valdes a anunțat, prin vocea impresarului său, Gines Carvajal, că nu mai vrea să-și prelungească înțelegerea cu FC Barcelona în 2014, atunci cînd ea expiră. A spus-o cît se poate de clar, cît se poate de limpede, fără nici un fel de interpretări, fără să lase întredeschisă ușa unor eventuale negocieri ulterioare, nu, a închis-o pur și simplu în nasul oficialilor catalani. Ba pe Zubizarreta l-a și lăsat un pic în ofsaid, și împreună cu el și pe cei de la cotidianul Sport, directorul sportiv al Barcelonei anunțînd, declarație cu care Sport a ieșit pe copertă prin iarnă, că negocierile cu Valdes sînt pe drumul cel bun și că portarul va prelungi pînă în 2018.
Pînă a discuta despre ceea ce înseamnă Valdes pentru Barcelona, și chiar înseamnă enorm, să ne oprim un pic la gestul său. Să ne înțelegem, nu cred că e cineva atît de dereglat încît, neavînd absolut nici o problemă, să plece din Barcelona și de la această echipă a Barcelonei. Victor Valdes n-avea nici o problemă. Aparent, căci niciodată nu o să știm noi cei din afară ce se întîmplă sută la sută într-un vestiar. Era titularul postului, nimeni nu-i punea în discuție această poziție de vreme ce tocmai i se prelungise contractul lui Pinto pentru încă un an, e catalan, deci e de-al casei, e dintre cei crescuți în La Masia, relația cu ceilalți jucători din lot părea foarte bună, iar publicul de pe Camp Nou îi trecea cu vederea destul de ușor greșelile pe care le făcea, căci mai făcea și greșeli.
Și totuși ceva e la mijloc. Se spune că portarii au o anumită doză de nebunie, fără de care n-ar putea să reușească. Poate că în dreptul acestei nebunii s-ar înscrie decizia de a pleca de la Barcelona.
Merită să ne întoarcem în timp cu aproape 4 ani. În primăvara lui 2009, prin martie, anunțul că Victor Valdes a semnat un contract de reprezentare cu Gines Carvajal a stîrnit oarece murmur de nemulțumire la Barcelona. Gines Carvajal e unul dintre cei mai cunoscuți impresari din Spania, de numele său fiind legați Raul, Michel Salgado și Iker Casillas, chiar dacă Iker a renunțat între timp la serviciile sale, iar legăturile cu nucleul dur al vestiarului lui Real Madrid erau evidente. Cei care previzionau probleme și-au văzut așteptările confirmate. O lună mai tîrziu, prin aprilie 2009, cînd FC Barcelona deschisese discuțiile de prelungire a acelei înțelegeri, ce expira în 2010, Carvajal a dat de înțeles că lucrurile nu-s așa de simple cum par. El cerut ca Valdes să primească un salariu echivalent cu al lui Iker Casillas, considerînd că ambii portari au valoare egală.
Casillas cîștiga la Real Madrid 7,5 milioane de euro, un contract nou pe care tocmai îl semnase. Trebuie precizat însă că Iker era campion european cu Spania, cu contribuție esențială la cîștigarea trofeului, vezi ”sfertul” cu Italia decis la penaltyuri (la acea dată Valdes nu era în circuitul echipei naționale decît pasager) și luase două campionate consecutive cu Real. La Barcelona, 7,5 milioane de euro cîștigă Xavi, iar Iniesta, David Villa și Dani Alves au 7 milioane. Asta ca un reper. Negocierile n-au fost simple. Părțile s-au înțeles în cele din urmă pentru o înțelegere pînă în 2014, cu 5 milioane salariu fix și încă 2 milioane pe post de bonusuri. Bonusuri care, ținînd cont de performanțele ulterioare ale echipei, au cam fost bifate.
Astăzi, se spune că Gines Carvajal (care mai nou îl reprezintă și pe Deulofeu, noua perlă de la La Masia, deci, posibil, alte viitoare probleme) a cerut 10 milioane de euro net salariu anual ca bază de pornire a negocierilor. Informația nu e certă și pare să provină din interiorul clubului. Ceea ce pare destul de aproape de certitudine e că Valdes are o soluție de viitor, există un as în mînecă. Revin la o frază de mai sus, nimeni nu pleacă de la Barcelona și de la FC Barcelona dacă n-are o alternativă mai bună.
În Anglia se aude din ce în ce mai pronunțat că De Gea nu s-a acomodat la Manchester United, incluzînd în această neacomodare toate capitolele, inclusiv cel al vremii, dar și al competiției, astfel că Valdes ar putea fi o soluție bună. Unii spun că și City-ul lui Txiki Beguiristain e pe listă, dar e greu de crezut de vreme ce acolo e Hart. Aceeași situație e și la Bayern-ul lui Guardiola, unde e Neuer. Cît ar fi cei doi de legați de Valdes, în special Pep, Hart și Neuer sînt doi portari excelenți, mai tineri, plus că că sînt titularii posturile în echipele lor naționale. Chelsea îl are pe Cech, plus opțiunea Curtois, ar mai rămîne Liverpool și acel schimb Valdes-Reina, dar să pleci de la Barcelona ca să te duci la Liverpool mi se pare cam exagerat, sau chiar Arsenal, unde postul de portar nu-i atît de bine acoperit. Însă nici Liverpool și nici Arsenal nu plătesc salarii de 7 milioane de euro.
E de văzut acum reacția Barcelonei. Clubul pare în stand-by și oarecum în stare de șoc, căci după toate problemele lui Tito Vilanova nu era cazul să apară o alta, dar e de presupus că va acționa în vară, cînd se pot scoate ceva bani dintr-un eventual transfer. Problema e că va fi greu de găsit un înlocuitor cu calitățile lui Valdes. Cea mai importantă e jocul de picior, esențială la orice portar al Barcelonei de azi. Valdes e cel ce începe acțiunile de atac, procentajul său de pase corecte fiind apropiat de cel al unui jucător de cîmp. A fi portar la Barcelona nu-i așa simplu cum pare. Vorbim de un portar care trebuie să-și mențină nivelul de concentrare intact timp de 90 de minute, deși posesia echipei sale se apropie de cele mai multe ori de 70 %, vorbim de un portar care trebuie să rezolve în general situații de contraatac, cu adversari în superioritate și cu foarte mult spațiu la dispoziție, căci FC Barcelona nu prea se apără în zona propriului careu. Vorbim de un portar care trebuie să rezolve și fazele fixe, în condițiile în care FC Barcelona e vulnerabilă la aceste situații. Toate aceste aspecte se adaugă la cel din start, cu jocul de picior.
Victor Valdes este cel mai bun portar din istoria Barcelonei. A cîștigat tot ce se putea cîștiga la nivel de club și la nivel de echipă națională. 5 campionate, 2 Cupe, 5 Supercupe ale Spaniei, 3 Ligi ale Campionilor, 2 Supercupe europene, 2 Mondiale de cluburi, un Euro și un Mondial cu Spania. Are de 4 ori consecutiv cîștigat trofeul Zamora în Spania și poate cea mai importantă contribuție la prima Ligă a Campionilor cucerită de FC Barcelona, în 2006. Toate acestea din 2002, cînd Louis van Gaal l-a debutat la prima echipă pînă astăzi, la 31 de ani. Și-i mai rămîne un sezon, cel actual.
Toate acestea pentru un club la care a intrat pe cînd avea 10 ani. Și toate acestea în condițiile în care n-a vrut să se facă portar, iar la 18 ani a avut nevoie de vizite la psiholog, pentru că voia să renunțe.
Pentru final, am păstrat un film realizat de Canal Plus din Spania, cu Victor Valdes în rol principal.Veți afla tot ce trebuie să știți despre el.
Prima parte:
Partea a doua:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!