Evident, orice analiză după acest Manchester City-FC Barcelona, de la care, să fiu sincer, eu unul așteptam mai mult, va avea ca punct de plecare cuvîntul ”dacă”. Dacă a fost sau nu penalty la Messi, dacă a fost sau nu fault la Navas în faza de dinainte, dacă a fost sau nu penalty pentru Barcelona în prima repriză, dacă a fost sau nu gol valabil cel marcat de Barcelona în a doua repriză. În mare, răspunsurile la aceste întrebări s-au dat. Și cred că ar fi o mare eroare să plecăm, în judecarea acestui meci, de la aceste greșeli de arbitraj. Așa cum a făcut-o, înțeleg, Manuel Pellegrini.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să rămînem la cuvîntul ”dacă”. Dacă Manchester City n-ar fi fost atît de temătoare înaintea acestui joc, dacă n-ar fi fost atît de respectuoasă față de numele adversarului, dacă nu s-ar complăcut într-o tactică de deplasare pe teren propriu, dacă nu ar fi pus pe primul plan ideea de a nu primi gol în loc s-o pună pe cea de a da gol, pe teren propriu, mă văd nevoit să repet, dacă toate astea nu s-ar fi petrecut poate că am fi avut spectacolul pe care-l așteptam cu toții.
Pe mine unul m-a surprins felul în care City a ales să cedeze deliberat mingea și terenul. Vorbim totuși de o echipă care a dat 117 goluri în 40 de meciuri (calculați singuri media pe meci) și care, dacă ar fi jucat restanța cu Sunderland în campionat, poate că ar fi fost lider în Premier League avînd la bază golaverajul. Adică golurile. Pe care le-a marcat, nu le-a primit cadou, și dacă le-a marcat înseamnă că și-a creat ocazii de a marca. Și cum nu există echipă cu un procentaj de sută la sută de a transforma în gol situațiile pe care și le creazămerg mai departe cu ecuația și mă gîndesc că la acest număr de goluri uriaș ar rezulta măcar un număr de 3 ori mai mari de ocazii. Deci City nu e o echipă care să în mod obișnuit un fotbal defensiv, dimpotrivă.
Cu Barcelona însă a arătat nenatural. Poate că eșecul cu Bayern din toamnă l-a marcat foarte tare pe Pellegrini. Atunci, Bayern-ul lui Guardiola a depășit clar pe City la posesie, dar și-a creat și o sumedenie de ocazii, iar scorul putea fi mult mai mare. Din acest punct de vedere, plecînd de la ideea că Barcelona de azi încă păstrează din adn-ul perioadei Pep, lui Pellegrini i-au ieșit mai bine temele. Pînă la penalty, Barcelona a avut posesie, dar nu și-a creat ocazii mari de gol. Sigur, întorcîndu-ne la prima frază a acestui text și la cuvîntul ei cheie, DACĂ Barcelona ar fi primit penalty în prima repriză nu avem de unde să știm cum s-ar fi derulat meciul ulterior. Poate că era mai bine, poate că Pellegrini ar fi renunțat la teamă și ar fi atacat mai mult. Barcelona, spre diferență de acea echipă a lui Pep de acum cîțiva ani, e mult mai fragilă în apărare, ceea ce s-a văzut inclusiv marți, cînd City în inferioritate a fost de cîteva ori periculoasă.
Pellegrini, care înainte de meci anunța că City e acum echipa reprezentativă a orașului Manchester și că, datorită acestei fapt nu va renunța la posesie (”nu vom renunța la ideea de a fi protagoniștii balonului”, a spus mai exact) cam asta a făcut. Și felul în care a făcut echipa a arătat că Pellegrini nu are ideile foarte clare în minte. În avancronica partidei, mă gîndeam care va fi poziția lui Toure Yaya și preconizam că va fi într-o linie de 3 mijlocași centrali, dar ceva mai avansat, acel mijlocaș ”box to box” din fotbalul britanic. Cred și acum că i-ar fi venit mai bine această poziție în acest meci contra Barcelonei. Sînt curios cum ar fi arătat echipa dacă Aguero era apt, căci din ce am văzut prin introducerea lui Kolarov împreună cu Clichy, doi fundași stînga așadar, Pellegrini a avut în cap o așezare pe două linii de 4 plus Silva în ajutorul lui Negredo. Mă tem că și cu Aguero apt tot asta ar fi fost schema și ar fi ieșit din ea Negredo. Putea foarte bine chilianul să joace cu Navas-Nasri-Silva în spatele lui Negredo, dacă ar fi vrut neapărat.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Poate că din ceea ce am scris eu mai sus s-ar putea deduce că meritele Barcelonei sînt foarte puție și că, de fapt, meciul a fost pierdut de City. Nici vorbă de așa ceva. Barcelona a făcut jocul pe care l-a gîndit, dar pentru un meci în condiții de deplasare, în fața unei echipe puternice și prolifice. Din punctul ăsta de vedere, nimic de reproșat lui Tata Martino, pe care l-am criticat de multe ori pe acest blog. Și-l critic și acum, căci la 1-0, cu adversar în 10 oameni și fără Demichelis, de care multă lume a rîs, dar care pînă să fie eliminat l-a anticipat aproape mereu pe Messi, în aceste condiții specifice deci, el a îmbrăcar haina temătoare a omologului său și n-a forțat rezolvarea calificării încă din tur. Dacă nu era golul cu oarece șansă marcat de Dani Alves, vezi jucătorul lui City care alunecă în acea fază, s-ar fi mulțumit cu 1-0. Nici introducerea lui Neymar, chit că are o contribuție la golul de 2-0, parcă nu mi-e clară, mult mai limpede, în opinia mea evident, era introducerea lui Pedro, care e mai rapid, mai vertical și mai apt să cîștige dueluri cu amorțitul Lescott. Apropo de Lescott și de apărarea lui City, colosală prestația lui Kompany, care mie mi se pare în primii 3 fundași centrali ai momentului.
Se mai poate întîmpla ceva în retur? Mulți ar gîndi că nu. Sau, mai corect zis, că nu prea. City e însă o echipă tare, e capabilă să dea un gol la 0-0 și să ridice temperatura meciului. Va intra și Aguero, problema e că va trebui să atace, să aibă posesie. Dacă pe ”Etihad”, la 0-0, Barcelona a plimbat mingea cu multă lejeritate, pe ”Camp Nou”, cu renta din tur, fără obligație de a marca și cu ușoarea relaxare că și un gol primit nu contează, catalanii ar trebui să facă legea. Fotbalul e al fotbaliștilor în cele din urmă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revine Champions League și ce bucurie mai mare poate exista pentru amatorii fotbalului adevărat pe care această competiție îl propune decît un duel Manchester City-Barcelona. Un afiș excepțional pentru cea mai tare competiție fotbalistică existentă în acest moment. Nu demult am explicat de ce, în opinia mea, avem de fapt două competiții într-una singură, Liga Campionilor în toamnă, Champions League primăvara. Acum e vremea pentru Champions League, Liga Campionilor a avut și va avea farmecul ei, dar nimic nu se compară cu meciurile eliminatorii, duelurile în care una dintre echipe rămîne pe-afară, partidele în care nici o greșeală nu e admisă pentru că cea mai mică greșeală poate fi fatală.
City-Barcelona e duelul celor mai bune atacuri din Europa. 117 goluri are City în 40 de meciuri, 111 are Barcelona în tot atîtea. Dacă City nu-și amîna meciul de campionat cu Sunderland, poate că era, ca și Barcelona în Primera, lider în Premier League, și am fi avut și duelul locurilor 1 în cele mai puternice campionate ale momentului. Celor care o să sară ca arși să-mi reamintească de Bundesliga o să le cer să se uite un pic pe clasament și să-mi spună dacă e într-adevăr puternic un campionat ce poate fi cîștigat, matematic, la finalul lunii martie. Am spus ale momentului, adică azi, nu acum un an, nu acum doi sau 3 sau 5. Și o să-i mai rog să citească de ce cred eu că Bayern e cea mai puternică din lume, căci e foarte important aspectul, Bayern a omorît suspansul acestui campionat ce rămîne foarte spectaculos, dar nu puternic. Dacă îmi spuneți în care fotbal din Europa echipa de pe locul 1 racolează cei mai buni oameni ai singurei urmăritoare cu pretenții vă rămîn dator!
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dar nu ăsta e subiectul. Fiecare cu părerile lui, cu opțiunile lui. Ne întoarcem la City-Barcelona! Va fi o bătălie pentru minge. Sînt două echipe construite pentru a ataca, pentru a avea posesia. Nici una nu știe să joace altfel, nici una nu știe să se apere foarte bine, ambele au mari carențe atunci cînd se pierde mingea. Mie unul mi se par chiar mai mari la City decît la Barcelona, ceea ce arată că Manuel Pellegrini încă nu a izbutit să facă echipa să joace așa cum vrea el. Malaga în sezonul trecut pierdea foarte puține baloane, poate și pentru că, neavînd în componență fotbaliști de mare valoare precum City, echipa în sine era mai disciplinată. Fotbaliștii de mare calitate au tendința deseori să se răzvrătească din rigorile tactice, au tendința să piardă din vedere disciplina și s-o ia pe cont propriu. Ceea ce în fața unui rival puternic e foarte rău.
Barcelona lui Guardiola pierdea extrem de puține mingi. Bayern-ul de azi face același lucru. Asta e filozofia lui Pep, dar ea nu poate fi continuată fără el ”in charge”. Barcelona lui Tito Vilanova pierdea deja multe mingi și se expunea. Cred că aici va fi cheia meciului de azi, poate și a dublei în general, echipa care va pierde mai puține mingi va cîștiga.
Pentru FC Barcelona e momentul esențial al sezonului, e momentul pefect de a arăta că încă e o echipă pe care se poate conta. Mi se pare că-n acest duel al posesiei are un plus. Xavi a fost odihnit cu Rayo și e bine din punct de vedere fizic. A revenit Iniesta, ceea ce e o garanție a posesiei fără pierdere. Iniesta e dezechilibrant și atrage adversari ca un magnet. Dacă vin doi spre el, deja asta înseamnă că în altă zonă a terenului cineva e liber. Ar mai fi și Fabregas, aflat într-un foarte bun moment de formă, care se va alătura lui Xavi și Iniesta în zona de construcție. Asta înseamnă că Messi e degrevat de sarcina asta și poate să aștepte că unul dinre cei trei să-i dea pasa potrivită, între linii. Dacă Messi primește între linii și e cu fața la fundașii lui City vor fi mari probleme pentru ei, mai ales că Demichelis, care se anunță titulari, a pierdut mult din viteza pe care și-așa n-o prea avea.
Probabil că va juca Alexis. Neymar nu e încă pentru un asemenea joc, chit că a dat acel super-gol cu Rayo și a arătat o mare poftă. City nu e Rayo, iar Alexis (sau Pedro, aici alegerea e tare grea pentru Tata Martino) are acea capacitate de efort, de a coborî cu adversarul, de a se lupta pentru o minge pierdută, capacitate pe care Neymar nu prea o are. Alexis în dreapta atacului Barcelonei înseamnă o povară în plus pentru Kolarov, care nu va putea astfel să vină foarte des în ajutorul lui David Silva. Chit că nu e formulă prea uzuală, cred că Barcelona va arăta precum în imagine în această seară, cu banda stîngă lăsată în principal lui Iniesta, căci Jordi Alba va avea acolo un adversar tare greu, pe Jesus Navas. Sarcina golului va fi din nou a lui Messi, dar nu trebuie trecute cu vederea urcările lui Fabregas sau infiltrările lui Alexis, ca 9 fals. E o poziție despre care eu scriu de ceva vreme și pe care au descoperit-o brusc și alții, care nu pricep un lucru simplu, 9 fals nu e 9, tocmai asta e ideea, în poziție de 9 fals pot ajunge, pe rînd, mai mulți jucători, nu doar unul.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Din ce am citit, Manuel Pellegrini ar intenționa să joace cu 3 mijlocași centrali. Să-l introducă și pe Javi Garcia lîngă Yaya Toure și Fernandinho. Un demers care mi se pare cît se poate de logic. Perechea Fernandinho-Yaya Toure și-a arătat de 
cîteva ori limitele în ceea ce privește tranziția defensivă. Fernandinho nu e un mijlocaș închizător pur, cromozomii săi brazilieni limitîndu-i munca de distrugere, în vreme ce Yaya nu prea a fost niciodată. Poate de aceea a și plecat de la Barcelona, dar despre asta ceva mai jos. Javi Garcia ar fi exact elementul de care are nevoie Pellegrini în acest meci pentru a aduce un plus de siguranță, de mușchi, de forță într-o zonă de teren ce pare dominată de ”strumfii” Barcelonei.
Absența lui Aguero face destul de simplă așezarea. Silva și Navas vor fi pe cele două benzi, iar Yaya Toure va avansa un pic, va juca un fel de număr 10, ”box to box”, ceea ce va reprezenta un alt element cheie al meciului, căci atunci cînd pleacă în acțiune, la forța pe care o are, Yaya e foarte greu de oprit și prin fault. O minge pierdută de Barcelona l-ar expune pe Busquets la un duel unu contra unu cu Yaya Toure. În plus, cu Javi Garcia, Yaya, Kompany, Demichelis și Negredo, City dispune de un avantaj colosal la fazele fixe, care devin adevărate lovituri de pedeapsă pentru catalani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Am promis ceva despre Toure Yaya. Celor care-i spun invers le reamintesc că asta a fost solicitarea jucătorului atunci cînd a venit la FC Barcelona, să nu i se mai spună așa, că să nu fie confundat cu Kolo, fratele său, și să fie numit Toure Yaya. Va fi pentru el un meci special. Mulți poate că se întreabă cum a fost posibil ca Barcelona să piardă un asemenea fotbalist. Mulți pun în cîrca lui Guardiola această plecare, mai exact în dorința lui Pep de a-i face loc lui Sergio Busquets. Dincolo că și dacă ar fi așa, demersul și-a dovedit deja fiabilitatea, căci cu Sergio Busquets titular indiscutabil Barcelona și Spania au cunoscut gloria, ceea ce nu poate fi o coincidență.
Problema ivorianului, în realitate, a fost alta. A fost dublă, dacă vreți. Prima, cea sportivă. Yaya nu e un clasic mijlocaș închizător, așa cum e Busquets, el e mai degrabă un milocaș central, ”interior” cum se mai spune. Putea juca și ca închizător, dar nu oferea garanțiile lui Busquets, la fel cum nu le oferă nici la City, mai ales că la Barcelona modulul prevedea și prevede un singur mijlocaș de genul ăsta, nu doi ca-n alte echipe. În mod normal, Toure Yaya ar fi trebuit să joace alături de Sergio Busquets, cam cum a mai făcut-o ulterior Keita, doar că la Keita lucrurile au fost mai simple, el și-a acceptat rolul de jucător de lot. Pe care Yaya nu l-a prea acceptat, poate și pentru că e mai bun decît Keita. Dar și pentru că a avut un impresar, Dmitri Selcuk, avid de comisioanele venite dintr-un transfer, dar și, ulterior, din numeroasele creșteri de salariu pe care ivorianul le-a rimit la City.
Concurența lui Yaya pe post ar fi fost Xavi și Iniesta. Ceea ce, indiferent de cît de bun era, și chiar era, Toure, i-ar fi limitat prezența la meciurile importante, visul oricărui fotbalist pînă la urmă. Oferta lui City a venit la momentul oportun și pentru el, dar și pentru impresarul care tocmai obținuse, cu avantajale sale logice, prelungire de contract cu Barcelona pînă în 2014 și mărire de salariu aferentă. Veți spune poate că exagerez tot amintind numele acestor impresari, însă ei sînt extrem de importanți în viața și cariera marilor fotbaliști. Se spune că în spatele deciziilor majore ale unui fotbalist stă un impresar cu influență, iar Figo ar putea la un moment dat să spună adevărata poveste a transferului său din 2000.
Pînă una alta, cu Toure Yaya ca element de legătură, Manchester City-FC Barcelona e cel mai potrivit prilej să savurăm spectacolul campionilor din UEFA Champions League.
Ideea din titlu are o continuare logică: atunci cînd Messi e jos, Barcelona e jos. Fraza poate fi interpretată în orice fel doriți. Eu nu m-am referit însă la jocul lui Messi în general, ci strict la poziția pe care Messi o are în teren. Cînd Messi e sus înseamnă cînd argentinianul e în zona careului advers, cînd Messi e jos înseamnă cînd el coboară aproape de centrul terenului, chiar în jumătatea sa. Ambele situații se referă la momentul în care el primește mingea.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Anul 2013 a fost unul dintre cele mai nefaste din cariera lui Leo Messi. Accidentările s-au ținut scai de el încă din primăvară, refacerea n-a fost cea corespunzătoare, nici măcar în vacanța de vară, căci, dacă vă amintiți, Messi a făcut zeci de mii de kilometri pentru a juca tot felul de partide caritabile, anulîndu-și astfel posibilitatea de a oferi corpului său o relaxare necesară, dar și, mai apoi, o pregătire adecvată. Acele turnee caritabile, pe care mulți le pun în cîrca lui Jorge Messi, tatăl fotbalistului, în grija căruia stă cariera fiului, cu tot ce înseamnă ea, inclusiv problemele de natură financiară, l-au tras mult în jos, iar urmările s-au văzut. Probabil cea mai bună decizie a șefilor Barcelonei din ultimul timp a fost trimiterea lui Messi pentru două luni în Argentina, unde a avut într-adevăr ocazia să facă tot ceea ce n-a putut face în vară: acumulări. Încărcare, așa cum, mai nou, se numește. Beneficiind și de clima călduță din America de Sud în acea perioadă, Messi s-a putut reface și a putut începe anul 2014 așa cum trebuie.
Mie mi se pare că, din punct de vedere fizic, Messi e bine. Încă nu foarte bine, dar nici departe de acest stadiu. Am văzut sprinturi, am revăzut ruperile de ritm pe care le avea și pe care le cam pierduse în ultimele 8-9 luni. Musculatura lui Messi e aparte și ar necesita un articol separat, pe care poate că-l voi face cît de curînd. Din acest punct de vedere, lucrurile merg în sens pozitiv.
Mă întorc totuși la ideea din titlu. Și repet, pentru cei care încă n-au înțeles-o, că ea se referă strict la poziția din teren. Messi adevărat, cel care generează panică pentru rivali, e cel care primește mingea între linii, dar foarte aproape de careul advers. Acolo ruperile sale de ritm și schimbările de direcție pot destabiliza orice apărare, cu consecințe în derularea ulerioară a acțiunii din partea lui, sau din partea unui coleg, eliberat de marcaj pentru că adversarul direct se repede să-l închidă pe Messi.
Revedeți faza golului marcat de Messi la San Sebastian! Observați cîți adversari se află în jurul lui și studiați cît de libere sînt zonele din stînga și dreapta sa. Din acel moment, continuarea îi aparține lui Messi. De cele mai multe ori alege să tragă, dar de foarte multe ori pasează pentru un coechipier și de foarte multe ori îl lasă în situație de gol. Revedeți golurile marcate de Messi la Sevilla! Și apoi revedeți meciul cu Valencia de pe teren propriu sau meciul cu Levante, din deplasare. Și veți vedea că-n acele partide, Messi a fost de cele mai multe ori în zona centrului terenului, ca inițiator al fazei. Sigur, și de aici poate face lucruri senzaționale, de genul paselor decisive. Dar parcă mult mai periculos este în prima situație, situația din ultimii ani, căci ea are în spate rezultatele obținute de echipă și de el.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Există o glumă în rândul spectatorilor de fotbal: ”el centrează și tot el dă cu capul”. Acolo și rămîne, la stadiul de glumă. În fotbalul de azi nu prea mai există fotbaliști care să înceapă de la centrul terenului și să rezolve o fază de atac. Cu marcajul de azi, am destule dubii că Maradona ar fi dat acel gol magic Angliei. Nu cred că, de exemplu, Gerrard îl lăsa așa ușor să treacă pe lîngă el, fără măcar să-l faulteze.
Atunci când Messi coboară la centrul terenului, are în fața sa, de regulă, 9 adversari. Dacă nu cumva 10, cîteodată și 11. Un al doilea Messi nu există, ca să rezolve ceea ce începe el. Nici măcar Neymar nu are în acest moment capacitatea de a crea panică așa cum face Messi atunci cînd primește mingea între linia de mijloc și linia de fund a adversarului, undeva la 18-20 de metri de poartă. Cam așa se întîmpla în ultimele luni ale lui Rijkaard, până cînd Guardiola și-a dat seama de problemă și a rezolvat-o. Mai întîi readucîndu-l pe Messi aproape de careul advers, în banda dreaptă, apoi a revoluționat-o de-a dreptul, mutîndu-l pe Messi în zona centrală.
Acum cîțiva ani, Juan Manuel Lillo, cel de la care, se zice, a învățat Guardiola foarte multă teorie, chit că Lillo n-a avut niciodată șansa de a muta teoria în practică, spunea despre Messi că obișnuiește să joace acolo unde vrea, unde-i place. Mai exact unde-i convine. Cînd Messi cobora spre centrul terenului, era limpede că nu-i convenea ceva, nu-i convenea cum acționează colegii săi. La San Sebastian, l-am văzut foarte rar în acea zonă atunci cînd Barcelona avea posesie. Sigur Tata Martino a sesizat și el ceea ce a observat toată lumea. Astfel că a ales să joace un meci complicat cu cea mai bună formulă din perioada Tito Vilanova, cea cu Xavi, Iniesta, Fabregas și Messi în același timp pe teren. Prima și ultima dată cînd a făcut-o în acest sezon a fost meciul cu Real Madrid de pe ”Camp Nou”. Atunci i-a ieșit, acum, la San Sebastian, i-a ieșit. E de presupus că va continua pe aceeași linie.
Și am mai observat ceva la acest meci. Poate a fost doar o chestiune de moment, vom vedea, cred, mai bine cu Manchester City. Atunci cînd Sociedad făcea presing foarte sus, pe fundașii centrali ai catalanilor, nu mai cobora Sergio Busquets între ei, ci Xavi ca să înceapă acțiunea. Se obținea astfel o ieșire curată din apărare, căci Xavi are știința de a nu pierde mingea, dovadă că Sociedad n-a făcut nici o intercepție în astfel de situații. Fabregas îi lua imediat locul lui Xavi, lîngă Iniesta și Busquets, astfel că Messi putea sta liniștit acolo, în față, unde crează panică.
L-am criticat deseori pe Tata Martino pentru letargia de care dă dovadă, pentru lipsa ideilor. De data asta trebuie lăudat. Rămîne de văzut dacă va continua pe această linie și după revenirea lui Neymar, căci atunci Pedro sau Alexis își vor cam pierde locurile de titulari.
P.S.
Avem așadar încă un ” El Clasico” în această primăvară. Va fi un meci special, căci orice finală, orice meci cu un trofeu pe masă, într-un oraș neutru, e special din toate punctele de vedere. Am trăit pe viu ultima finală dintre cele două, tot la Valencia, cum probabil va fi și acum, așa că știu ce spun. Absența lui Mourinho cred că va ajuta ca această partidă, ce se va disputa, teoretic, în Vinerea mare, să beneficieze de un climat mult mai calm.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
S-a schimbat liderul în Spania, după 59 de etape în care Barcelona a condus caravana Primerei Division. 59 de etape însemnînd ceva mai mult de un campionat și jumătate. Iar schimbarea de lider n-a readus în frunte pe Real Madrid, ci pe Atletico Madrid. Dacă tot am apelat la statistici, s-o mai facem o dată. Atletico nu mai fusese pe locul unu de 18 ani, de la sezonul eventului, `95-`96, cu Radomir Antici ca antrenor.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Dincolo de cifre, faptul că Atletico Madrid e lider solitar în Primera, iar Barcelona și Real Madrid sunt cu 3 puncte mai jos, demontează din start teoria multora cum că Primera Division e un campionat bipolar, neinteresant, acaparat, mediatic și sportiv, de lupta pentru putere a celor doi coloși, Real și Barcelona. Ei bine, poate că așa a fost, deși eu unul nu găsesc în istoria fotbalului dueluri care să împartă planeta în două ca seria de ”El Clasico” din perioada Guardiola – Mourinho, cu terminațiile lor în teren, Messi – Cristiano Ronaldo. Au fost cele mai vibrante partide, din toate punctele de vedere, pe care eu mi le amintesc în acest sport, ceva asemănător cu duelurile lui Bjon Borg cu John McEnroe din tenis, ori Karpov cu Kasparov din șah. Acum, lucrurile s-au mai schimbat, iar Primera Division e alături de Premier League campionatul cu cel mai mare suspans din Europa. Vom vedea cum se va reflecta acest suspans în competițiile intercluburi, în Champions League în primul rînd, dar tare mă tem că Bayern Munchen, care a transformat Bundesliga în campionatul cu cel mai puțin suspans din Europa, e prea puternică anul ăsta pentru toți.
Revenind la Primera Division și la Atletico, ar merita făcute cîteva comentarii după această etapă a schimbării. Jucată cu imaginea celui ce a fost Luis Aragones, a adus, poate nu întîmplător, pe Atletico pe primul loc. Echipa lui Simeone, marea dragoste la nivel de club a lui Luis Aragones, a făcut un meci perfect cu Real Sociedad. Un meci perfect în tipologia lui Simeone înseamnă deschiderea scorului și apoi o aparentă retragere, în așteptarea adversarului. Care trebuie să reacționeze într-un fel, iar aici așteaptă Atletico, ca un vînător din ce în ce mai iscusit. Care vînează greșelile și profită de pe urma lor. Am mai spus-o și nimc nu mă face, deocamdată, să-mi schimb părerea, Atletico Madrid e astăzi cea mai reactivă echipă din Europa, cea mai organizată echipă fără minge. Pare o fortăreață în care toată lumea știe ce are de făcut.
Iar de duminică a apărut o nouă piesă. Poate cea care lipsea ca angrenajul să devină și mai bun. Diego. Atît de multă calitate stă în gleznele acestui fotbalist încît îmi vine mereu să spun că merita o carieră mai bună. Dar poate că acum e momentul lui. 20 de minute au fost suficiente pentru ca toată lumea să vadă că ”Atleti” are acum un Diego și în teren, nu doar pe bancă. Diego, un nume predestinat gloriei.
Marea întrebare pe care toți și-o pun este cum va rezista Atletico emoțional pe trei fronturi. Imediat vin semifinalele Cupei Spaniei, două dueluri colosale cu Real Madrid pe care abia aștept să le văd, la cotitură stau Champions League și AC Milan, care nu e niciodată un rival ușor, indiferent de condițiile din Serie A. O să vedem atunci dacă Atletico a devenit o echipă mare sau e doar o echipă bună spre foarte bună. O echipă mare înseamnă una pentru care nu există această presiune emoțională. Deocamdată, mi se pare că Atletico Madrid e cea mai bună echipă a Spaniei. Și nu doar pentru că e pe locul unu.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Două vorbe despre Real Madrid și FC Barcelona. Încep cu Real Madrid, pentru că meciul său a fost mai recent. Există tentația de a pune egalul de la Bilbao pe seama arbitrajului lui Ayza Gamez. Ar fi o mare greșeală. Cristiano Ronaldo poate nu trebuia eliminat, decizia a fost riguroasă, prea severă, dar de aici și pînă a spune că această decizie a împiedicat Madridul să ia toate punctele pe ”San Mames” mi se pare prea mult. Real Madrid n-a avut mai deloc controlul partidei din Țara Bascilor. Cel mai mult a reușit, imediat după pauză, să echilibreze un meci dominat, în prima repriză, de Bilbao. Sincer regret sincopele echipei lui Valverde din startul sezonului, căci fără ele poate am fi avut și un Bilbao mai aproape de tripleta fruntașă. La pauză, fostul madrilen Guti nota pe Twitter, unde e foarte activ, uneori mai activ decît era în iarbă, că echipa a stat prost pe teren și n-a avut controlul balonului. Ceea ce s-a menținut pînă la final, chit că Jese a deschis scorul, dintr-o fază mai degrabă individuală a lui Cristiano decît colectivă. Real Madrid nu are în momentul ăsta un om care să ordoneze jocul în teren, căci Xabi Alonso, cel care a făcut asta în ultimii ani, încă nu e la capacitate maximă, iar asta se vede în momentele cînd, obosit fiind, trebuie să ia decizii. De multe ori s-a observat la Real un soi de dezordine în cîmp, dar și multă imprecizie în pase.
Egalul nu e rău, căci ”San Mames” e un teren complicat, știe și Barcelona asta. În perspectiva dublei cu Atletico ar fi fost bună o victorie, dar nu s-a putut. Despre meciul cu Atletico din Cupă vom mai vorbi, deocamdată nu sunt semne că nu va putea juca Ronaldo. Ar trebui să primească mai mult de 3 etape de suspendare ca sancțiunea să fie aplicabilă și-n altă competiție decât campionatul, ceea ce nu cred, date fiind și circumstanțele, că se va produce.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Termin cu FC Barcelona. Meciul cu Valencia a confirmat anumite lucruri pe care le-am mai scris aici, dar a și fost destul de ciudat. Barcelona a început senzațional, după vreo 20 de minute părea că vom asista la o ”goleada”. Apoi jocul a început să se stingă ca o lumînare, iar Valencia a înviat din moartea clinică în care fusese introdusă. Barcelona are probleme în fața unor echipe care se apără pe două linii în fața careului, dar problemele devin uriașe în fața adversarilor care știu să și atace, nu doar să se apere. Iar în noul concept al lui Tata Martino, vom vedea dacă-l va mai aplica după revenirile lui Iniesta și Neymar, Messi e un mijlocaș în plus, dar atunci cînd pierde mingea, ca și Xavi de altfel, nu se repede să recupereze, iar asta îl lasă pe Sergio Busquets singur în fața pericolului.
Marea problemă a Barcelonei, întîlnită în ultimul an al lui Rijkaard, e că a cam devenit o echipă previzibilă, iar omul său cel mai dezechilibrant, Messi, a fost retras, din voință proprie sau din strategia antrenorului, asta nu se știe, spre linia de mijloc, acolo unde are în față o întreagă echipă adversă, nu doar linia ei de apărare.
Tata Martino și-a arătat din nou limitele. Așa cum a făcut-o mai mereu cînd echipa sa a avut probleme. Schimbările post pe post nu ajută la nimic, căci schimbă o piesă cu altă piesă, nu schimbă registrul tactic. Greu de înțeles pentru mine de ce, la 3-2 pentru Valencia, îl bagă pe Iniesta în locul lui Xavi și nu-i lasă pe amîndoi în teren, împreună cu Messi, eventual și cu Fabregas, pentru a crea o zonă de pase cu care să surprindă. Sau să încerce să surprindă. Meciul cu Manchester City mi se pare în momentul ăsta extrem de complicat pentru Barcelona, dar nici partidele cu Sociedada din Cupă nu mi se par prea simple.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Spania e în doliu. Ceasul deșteptător al unei obișnuite zile de sîmbătă a luat forma unui nedorit furnizor de vești proaste. Unul care-ți spune lucruri pe care nu le vrei să le auzi. Spania s-a trezit în această dimineață și a aflat că a murit Luis Aragones.
E una din acele veşti care te lasă fără cuvinte. E una din acele veşti ce-ţi poate strica o dimineață, o zi, o săptămînă, o lună. E una din acele veşti care îţi aminteşte că traseul unui om pe această planetă e marea necunoscută a fiecărei vieţi. E una din acele veşti pe care n-ai vrea s-o descoperi.
Luis Aragones e omul care a schimbat destinul unei națiuni. Fotbalistic vorbind, dar nu numai. E omul care a făcut posibil un vis. Pînă la Luis Aragones, Spania fotbalistică nu îndrăznea nici să viseze. Era ca o mașină de lux care se oprea mereu în pantă, deși avea un motor puternic, format numai din componente de calitate. Motorul se gripa, aparent fără motiv, dar, după Luis Aragones, toți au fost de acord că, de fapt, șoferii erau de vină. Cei care conduceau mașina de lux, dar nu știau cum s-o facă, iar neștiința lor se transforma într-un eșec colectiv. Pînă la Luis Aragones, Spania era țara titlurilor de genul ”am jucat ca niciodată, am pierdut ca întotdeauna”, dat de Marca la Mondialul din 2002.
În 2008, la Europeanul austro-elvețian, Luis Aragones le-a arătat spaniolilor că se poate. De fapt, a arătat tuturor că se poate, că nu există națiune condamnată la insucces, că nu există individ condamnat din start la mediocritate, ci doar o națiune și un individ ce nu cred în propriile forțe. În 2008, Luis Aragones a deschis un drum, a inaugurat o autostradă pe care Spania a navigat de atunci, fotbalistic vorbind, fără derapaje. Mașina de lux care nu putea urca dealurile deja era pe pilot automat.
Luis Aragones e cel care, în 2008, l-a redat fotbalului pe Xavi. El i-a schimbat poziția în teren și a recîștigat unul dintre cei mai buni pasatori din istoria acestui sport. I-a intuit calitățile și i le-a pus în valoare cu o simplă mutare de 10 metri. Luis Aragones e cel care l-a ”debutat” pe Iniesta în echipa națională, e cel care l-a transformat pe Sergio Ramos, e cel care l-a făcut căpitan pe Casillas, e cel care a instaurat conceptul de Cesc ”Fabricas”. Dar și cel care i-a refuzat lui Raul șansa de cîștiga titlul european cu o echipă națională al cărei simbol fusese ani de-a rîndul. Pentru Luis Aragones, în 2008, ”el 7 d`Espana” nu mai era Raul, ci David Villa. Aragones a intuit atunci că Raul nu e omul care să suporte ușor un exil pe banca de rezerve, a simțit că poate strica atmosfera în lot și și-a asumat decizia marginalizării lui. I-a ieșit, dar vă imaginați ce critici ar fi trebuit să suporte dacă lucrurile nu mergeau bine?
Cariera lui Luis Aragones a fost ca un film. A jucat și la Real și Atletico. A antrenat și Barcelona, și Espanol, și Atletico și Valencia. Pentru el rivalitățile n-au contat. Iubea fotbalul și i-a dăruit întreaga viață. Şi-a acceptat căderile şi a privit spre viitor, deşi viitorul a fost pentru el mereu nesigur, plin de variante ce s-au oprit brusc, înainte de termen. Poate că va și deveni, la un moment dat, un film. Cu bune, cu rele, poate cu mai multe rele decît bune, dacă e să faci o statistică, dar cu un happy-end colosal. Cel din 2008.
Acum vreo trei luni, într-un interviu, Luis Aragones spunea că nu s-a retras, că e încă activ și că așteaptă propuneri. Avea 75 de ani, știa că e bolnav, avea leucemie, dar n-a spus nimănui. Nu voia pesemne să fie compătimit, tocmai el cel care a scos din obișnuința spaniolilor acest cuvînt.
Spania s-a trezit dis de dimineață cu această veste tristă. Barcelona-Valencia și Bilbao-Real Madrid vor fi sigur privite cu o lacrimă în colțul ochiului. Și jucate, de cei din teren, cu un nod în gît. Dar vor avea, din Cer, un spectator de lux, un transfer de ultimă oră al Divinității. Care îi va îndemna pe toți, așa cum o făcea cînd le era anrenor: ”Muchachos, a disfrutar!”
E una din acele veşti care îţi reamintesc ce important e să-ţi trăieşti viaţa aşa cum e. Cu bune și cu rele. Cu demnitate și onoare. Privind către Cer şi mulţumind pentru tot ceea ce primeşti. Cu un zîmbet, eventual. Și cu convingerea că nu există deal care să nu poată fi urcat.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
P.S:
Dintre toate mesajele pe care lumea fotbalului le-a adresat, cel postat de Alvaro Arbeloa mi se pare cel mai sugestiv pentru ceea ce a însemnat Luis Aragones. E un mesaj sub forma unui scurt filmuleț:
Cum a fost acel campionat european din 2008 pentru Spania, felul în care Luis Aragones a știut să conducă ”La Roja” spre triumf într-un documentar excepțional marca ”Informe Robinson” pe Canal+:
Iar pentru final, am lăsat un film care arată cum Spania a mers, în 2010, pe drumul deschis doi ani mai devreme de Luis Aragones:
Acum ceva vreme, Jorge Valdano spunea: ”Cel mai bun jucător din lume e Messi, iar următorul e Messi accidentat”. Fraza nu-i neapărat a lui, a mai spus-o cineva, zău dacă-mi amintesc cine, imediat după returul dintre Barcelona și PSG din primăvară. Cuvintele lui Valdano, identificat repede de unii drept ”madrilen” au înfuriat sectorul ”blanco”, deși n-ar fi trebuit, căci mai întîi Valdano e argentinian, apoi mai e și-n opoziție cu cei care sunt azi la putere la Real, cu Florentino Perez în frunte, și care l-au forțat să plece la presiunile lui Jose Mourinho.
Dar nu despre Valdano aș vrea să vorbim în cele ce urmează. Și nici despre Messi. Ci despre Barcelona. Dar, în context, numele lui Messi n-are cum să dispară.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Barcelona a pierdut la Bilbao. Prima înfrîngere din acest sezon. Nu asta-i problema, în fond trebuia să apară, nu s-a născut echipa care să rămînă neînvinsă la infinit. Iar Athletic Bilbao chiar e foarte bună în acest sezon, cu Valverde, fostul jucător al Barcelonei lui Cruyff (puțină lume își amintește de el), pe care Cruyff l-a văzut ca o opține viabilă de înlocuire a lui Rijkaard, în vara lui 2008. Nici măcar faptul că eșecul de pe ”San Mames” vine la cîteva zile după un alt eșec, pe ”Amsterdam Arena” n-ar fi o problemă prea mare. Se mai întîmplă. Problema e că la Barcelona începe să se vadă o lipsă de atitudine pe teren, dar și, asta mi se pare cel mai preocupant, o lipsă de idei și de curaj dinspre banca tehnică.
Partidele de la Amsterdam și de la Bilbao erau cele pe care Messi le lua pe cont propriu, dădea două-trei goluri și rezolva cazul. Chiar accidentat fiind, vezi meciul din sezonul trecut de la Bilbao, imediat după eșecul de la Munchen. Dependența de Messi pare din nou evidentă în astfel de momente și vine pusă oarecum în contrapartidă cu ceea ce se petrece la Madrid, acolo unde, fără Cristiano, Realul a dat 8 goluri în două meciuri și a stat pe umerii lui Bale, al doilea pilon al grupului. Ceea ce la Barcelona nu s-a întîmplat cu Neymar, nici în Olanda, nici în Țara Bascilor. Sigur, Ajax și Athletic, pe terenul lor, nu se pot compara cu Galata și Valladolid, pe ”Bernabeu”, ca adversari vorbesc. Există însă senzația de care am vorbit mai sus.
Fără Messi, Barcelona n-a avut la Bilbao un șef. În teren. Dar nici pe bancă. Lumea începe să-și pună întrebări dacă Tata Martino e într-adevăr potrivit să conducă un vestiar plin de personalități, pe care să le și pună la punct, eventual, cînd e cazul, sau a fost adus doar ca un tată, care să supravegheze o autogestiune a grupului, cu o atitudine mai degrabă de bunic. E clar că-i foarte greu să-i urmezi lui Guardiola la conducerea echipei. Nu vă repeziți să-mi spuneți că Tata Martino a venit după Tito Villanova, căci Tito a reprezentat doar o inerție, câștigătoare să recunoaștem, a stilului și metodelor lui Pep. Martino pățește cam ceea ce a pățit Sir Bobby Robson, care a venit după Cruyff și nu pricepea defel de ce lumea nu e mulțumită cu ce joacă echipa, chit că îl avea la dispoziție pe brazilianul Ronaldo aflat în cea mai bună formă fizică a carierei sale.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Mi se pare că lui Tata Martino îi lipsește curajul. Nu știu cît poate să se impună, din calitatea lui de argentinian, în fața unui vestiar plin de campioni mondiali și europeni și de triplu cîștigători ai Ligii Campionilor. Îmi amintesc o discuție pe care am avut-o cu Mircea Lucescu, acum mulți ani, pe vremea cînd era antrenor la Beșiktaș și refuzase o ofertă clară de la Olympique Lyon. La mirarea mea, mi-a explicat foarte simplu: ”La Lyon e plin de mari jucători, pentru care eu sunt doar un antrenor din România, o țară ce nu prea contează, nici fotbalistic și nici economic. Știu ce am pățit la Inter și n-am vrut să pățesc la fel”. Unii ar putea să spună că i-a lipsit curajul. Ar fi bine totuși să mai cugete la o astfel de afirmație. Spre exemplu, îmi mai amintesc o poveste, adevărată și ea, pe care am citit-o. Atunci cînd Frank Rijkaard a venit în prima zi la FC Barcelona pentru a se întîlni cu jucătorii, a simțit nevoia să-i adune pe toți și să le spună: ”Eu sunt Frank Rijkaard. Am câștigat de trei ori Liga Campionilor și sînt campion european. Vă rog să-mi spuneți fiecare ce-ați cîștigat!”. Și așa, i-a dominat din start.
Dacă Rijkaard, un nume uriaș în fotbal, a simțit nevoia să-și arate, să zicem, mușchii, Tata Martino mă tem că nu prea poate. Mușchii lui sunt cam molateci în comparație cu cei ai unor jucători. Se vede asta după felul în care se poartă în meciuri, după felul în care face echipa și după felul în care reacționează în momente grele. Guardiola, într-un meci precum cel de duminică seară, schimba sistemul de 3-4 ori, inventa ceva. Poate că pierdea și el, dar măcar încerca. Măcar încerca să joace cu Bartra în locul unui Pique ieșit din formă. Sau încerca să joace cu Neymar pe postul lui Messi, ca 9 fals, pe principiul lui Cruyff, cel mai bun om al tău la cel mai expus om al adversarului. Bilbao a avut un fundaș central de 19 ani, Laporte, care n-a fost mai deloc deranjat. La 0-1, mi se pare bizar să forțezi egalarea scoțîndu-i pe Xavi și Iniesta, pe mîna lui Sergi Roberto, sau să-i acorzi lui Pedro doar 10 minute în condițiile în care Neymar patina ca pe gheață. Parcă Neymar are clauză în contract că nu poate fi scos niciodată din teren.
Barcelona a început bine meciul de la Bilbao, dar pe măsură ce timpul trecea jocul s-a diluat, duelurile au început să fie pierdute, iar la final s-a pierdut oarecum și demnitatea, căci după 0-1 n-a existat nici măcar o ocazie de egalare. Ceea ce pentru Barcelona e anormal. De partea cealaltă, cu mult caracter, echipa lui Valverde a jucat exact ce și-a propus, apărînd un 0-0 inițial și așteptînd o eroare de care să profite. S-a întîmplat ca eroarea să vină de la cel de la care se aștepta cel mai puțin, Iniesta, și asta a fost tot.
Dar poate că asta nu-i rău pentru Barcelona și Tata Martino. Mai e mult până la final, iar valoarea jucătorilor nu s-a diluat. Rămîne doar să priceapă că simpla apariție pe gazon nu garantează nimic.
Acest articol a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!