GRĂDINA ZOOLOGICĂ ROMÂNIA

GRĂDINA ZOOLOGICĂ ROMÂNIA

Nu, nu vă speriați! N-o să scriu despre situația politică a României. Nici despre cea juridică. Și nici despre cea sportivă. Fac o mică paranteză în articolele despre fotbalul internațional, pentru că vreau să scriu ceva despre o grădină zoologică. La propriu, nimic metaforic, nu căutați așa ceva. Vreau să scriu despre Grădina Zoologică din București.

Am avut un week-end complet liber după multe luni. S-au terminat campionatele și, chiar dacă Fotbal European încă n-a intrat în vacanță, sîmbăta și duminica sînt libere. Motiv pentru care am fost ușor derutat. Prea mult timp liber. Cum vremea nu era aliată unui drum spre litoral și aflîndu-mă conjunctural în zona de nord a Bucureștiului, am zis să intru la Grădina Zoologică, să pierd cîteva ore la aer curat.



Îmi plac Grădinile Zoologice. Pe unde am fost, cînd am avut răgaz, le-am vizitat. La București nu mai fusesm de muuult, mult înainte de 1989. Și am zis să văd dacă s-a schimbat ceva. Nu m-am gîndit la o comparație cu Viena, Zurich, Barcelona, Paris, de Berlin nu mai vorbesc, pur și simplu eram curios.

Am plecat tare dezamăgit. N-aș zice dezgustat, ci dezamăgit. Clișeele din copilărie mi-au revenit, pentru că foarte puține s-au schimbat de atunci. Aceleași cuști în care bietele animale sînt captive, prizoniere ale unui concept învechit, gratii groase, spațiu puțin și, în general, neîngrijit. Că nu există locuri de parcare deja e un aspect banal, că se parchează pe unde se apucă e o obișnuință a oricărui bucureștean. Faptul că nu există un sistem modern de intrare, care să contabilize exact numărul de vizitatori, face parte deja din zona dezinteresului. Omul de la poartă a părut destul de trist cînd, după ce i-am întins biletele, am așteptat să le primesc înapoi, rupte evident. Pesemne că, într-un stil românesc pur, cele nerupte se întorceau la case, pentru a fi revîndute, în interes comun, evident, al celor implicați, pe sistem ”să mănîncă și gura mea ceva”. Nu există nici un fel de magazin din care copii să-și cumpere o mascotă, o jucărie, un pix, un pahar, o cană, un tricou, oricare din lucrurile pe care le găsiți din abundență în alte locuri. Nu există nici un loc în care să-ți poți cumpăra un pahar de suc, o înghețată, o pungă de floricele, orice ar aduce bani. Dacă te prinde setea, ai opțiunea țîșnitorilor pe care, într-o epocă a apei plate îmbuteliate, nu văd pe cine ar putea interesa. Eventual pe animale.

Animalele, motivul pentru care te afli totuși acolo, sînt puține, neîngrijite și triste. Cele care stîrnesc interesul cel mai mare, felinele, nu se pot vedea decît, probabil, atunci cînd primesc de mîncare. Era un tigru care zăcea pe spate, la soare, nemișcat. Părea împăiat. Am mai văzut o pumă ușor agitată. Normal, biata de ea era într-o zonă defavorizată, undeva spre margine, unde fumul grătarului de la cîrciuma de după gard era gros și aducea un miros îmbietor de mici. Lupii erau mai jigăriți decît cîinii vagabonzi cu care împărțim străzile și locurile de parcare. Cușca jaguarului era goală, nu știu unde era dumnealui. Pe de altă parte, ce atîta problemă, cine vrea să vadă Jaguar o poate face pe străzile Bucureștiului, că avem destule. Leu n-am observat, pesemne că a fost scos, ca să nu existe vreo tentație, că acum orice leu e tentant. Ursul era și el un pic dus. Rîsul stătea într-o rînă, plîngîndu-și de milă. Crocodilii, că erau doi, stăteau bieții unul peste altul într-un spațiu cît o garsonieră mică. Nu-s convins nici acum că erau vii.

Elefantul, despre care se spunea că s-ar odihni pe o parcelă aparținînd lui Gigi Becali, nu mai era nici el. Am senzația că a murit demult, parcă așa am auzit la știri. Păcat, avea și el acum un motiv de satisfacție cu Becali în pușcărie, cam ca unii bizoni din oraș. Cămilele în schimb păreau mai pline de viață. Aveau și de ce, căci gard în gard cu ele s-a construit un bloc. Nu-s lămurit dacă de locuințe sau de birouri. Mi se pare însă interesant să ai geamurile dormitorului spre cămile.

Maimuțele păreau vii. De fapt, așa e stilul lor. Le mai arunca lumea de mîncare, unii cîte o țigară, fiecare după nivelul intelectual din dotare. Cimpanzeul în schimb părea trist. Privea în gol, așteptînd să mai treacă o zi de muncă. Nici măcar replica plină de inteligență a unui tată către copilul său, ”ăsta-i unchi-tu din partea lu` mă-ta”, nu l-a mișcat.



Nu știu cum s-au simțit ceilalți vizitatori, și, culmea, erau destui, dar eu unul am plecat cu un gust tare amar. Nu vreau să fiu patetic, nici să dau lecții de patriotism sau de economie. Mi se pare însă că nu e o mare inginerie șă transformi acest spațiu într-unul cît de cît rentabil.

De fapt, mie Grădina Zoologică mi s-a părut o Românie la scară redusă. Cu vietăți stînd degeaba, privind în gol, așteptînd să treacă ziua de muncă. Și visînd la un viitor mai bun. Sperînd că poate veni cineva care să le poată conduce și altfel, nu doar în lipsuri, nevoi, crize și economii.

P.S.

Imaginea de mai sus nu e de la noi. E de la Viena. La o oră și ceva de zbor de București găsiți o Grădină Zoologică în adevăratul sens al cuvîntului. Despre cea de la Berlin nu mai are rost să aduc discuția.

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă